DIALOGURI FĂRĂ NOTE | CURTIS SALGADO – Greutatea cuvintelor, cântărită de un muzician iconic
Născut pe 4 februarie 1954, muzicianul american Curtis Salgado reprezintă una dintre figurile iconice din Pop culture nu doar pentru contribuţia sa esenţială la evoluţia Blues-ului modern, a cărei recunoaştere a venit inclusiv sub forma a 11 Blues Music Awards câştigate pe parcursul carierei, ci pentru că originalitatea şi energia lui creativă transcend orice etichetare.
E suficient să ne reamintim că Salgado, admirat întotdeauna pentru performance-urile explozive, a fost mentorul şi modelul lui John Belushi în portretizarea personajului “Joliet” Jake Blues din ultrapopulara comedie muzicală The Blues Brothers, din 1980, prezentat mai întâi publicului de către regretatul actor comic în notoriul show TV Saturday Night Live.
Primul album al “fraţilor Blues”, John Belushi & Dan Aykroyd, îi este dedicat, iar în filmul lui John Landis, a fost omagiat prin numirea personajului lui Cab Calloway… Curtis.
Dincolo de anecdotică, de premii sau de tributuri, perenă rămâne însă muzica prolificului Curtis Salgado, cantautor inspirat în crearea unui Blues marcă proprie, în egală măsură, de Soul, Jazz, în special cel din New Orleans, Zydeco şi Rock’n’Roll-ul anilor ’50, indiferent că ne gândim la anii lui cu Nighthawks sau Roomful of Blues, la trupa sa The Stilettos ori la parteneriatul cu Robert Cray.
Cel mai recent album al său, Damage Control, din care am avut şansa să ascultăm o parte live în cadrul memorabilului festival Dichis’n’Blues de la Tulcea din toamna trecută, a reprezentat un prilej ideal pentru un amplu dialog despre cum se raportează la trecerea timpului un muzician legendar, a cărui vitalitate şi poftă de cântat a rămas incredibil de mare, în pofida multiplelor probleme de sănătate – cancer pulmonar şi hepatic, cvadruplu bypass – din ultimii ani.
După cum spune veşnic tânărul CURTIS SALGADO, “Life is all about damage control… trouble and then some. It’s about dealing with what gets thrown at you and saying, ‘I ain’t finished yet.’”
CURTIS SALGADO live@”Dichis’n’Blues” Festival (Tulcea, 2022) Foto: Dana Brumă
Curtis, îţi propun să plecăm de la cântecul tău, The Longer That I Live. În ce relaţie eşti cu timpul? Ce este mai important, trecutul, prezentul sau viitorul?
Momentul. Poate e o chestie de artist, dar trăiesc momentul. Ascultă, singura slujbă pe care am avut-o în viaţa mea a fost să plantez copaci şi aia pentru foarte scurt timp. Altfel, nu mi-am dorit şi nu m-am gândit niciodată să fac altceva decât să cânt, iar asta înseamnă să trăieşti clipa, pentru că e o meserie care te poartă numai de la o zi la alta, chiar dacă acum, să zicem, am o agenţie care mă reprezintă şi deci mai puţină responsabilitate.
Nu-ţi spun ceva nou, dar am fost lider de trupă vreme îndelungată şi, drept urmare, m-am învăţat să trăiesc zi după zi fără a mă gândi la cea care urmează… întotdeauna am fost aşa, fără să meditez serios asupra cauzelor. Şi cei mai mulţi artişti, care-şi câştigă pâinea din muzică, din pictură, din artă sau din entertainment, sunt la fel ca mine, trăiesc şi se bucură de moment, înţelegi ce vreau să zic? Fiindcă în clipa asta ai ceva şi în următoarea poţi să nu mai ai.
Asta nu i se întâmplă, de exemplu, road manager-ului meu, poate să-ţi confirme şi el asta, că bietul de el îmi trimite indicaţii precise pe telefon cu ce se va petrece peste un anume timp, îmi marchează chiar date în calendar, doar că… eu uit de calendar. Şi nu pentru c-aş fi în vârstă, nu, ci pentru că nu vreau să mă gândesc la viitorul mai îndepărtat de câteva zile.
Foto – Jessica Keaveny
Priveşti viaţa ca o succesiune de momente, dar cum îţi funcţioneaza însă memoria, ce anume tinde să reţină din trecut?
La aproape 69 de ani, mi-e greu să-ţi răspund. Pe de altă parte, pot spune că ştiu multă istorie pentru că mă pasionează, evident, în primul rând, istoria muzicii, iar asta înseamnă că îmi ţin memoria antrenată. E la fel cum îţi lucrezi muşchii şi te menţii în formă. Am citit şi am ascultat atât de multe încât îmi amintesc de o sumedenie de lucruri din istoria muzicii şi a ţării mele.
Sunt o persoană foarte curioasă, care pun în permanenţă întrebări, atât de des şi de numeroase încât mulţi oameni chiar ajung să aibă impresia că sunt prea băgăreţ, înţelegi? Or, de fapt, eu vreau literalmente să aflu lucruri pe care încă nu le cunosc şi îmi place să chestionez absolut totul.
În cazul muzicii, nu e în niciun caz vorba doar de Blues, ci de oamenii care creează muzică în general, pentru că de la fiecare dintre ei pot învăţa o frântură de istorie.
Poţi să-mi dai un exemplu, ca să mă lamuresc mai bine cum e cu muzica si istoria?
Când eram puşti, obişnuiam să ascult cu taică-meu Count Basie, iar Count Basie în anii ’30 era produs de John Hammond, şi exista acea înregistrare grozavă de la Carnegie Hall, Benny Goodman Live at Carnegie Hall in 1938 [inclus ulterior în albumul John Hammond – Spirituals To Swing (The Carnegie Hall Concerts Of 1938/39) – n.r.].
Descoperirea acelui disc a reprezentat un moment foarte important pentru mine şi continui să iubesc şi-acum albumul, fiindcă el a deschis şi mai larg porţile ca Jazz-ul să fie acceptat, ştii ce zic? Carnegie Hall era destinat pentru operă şi muzică clasică şi a fost pentru întâia oară când au adus acolo Jazz… şi, fii atent, acum urmează faza tare: taică-meu mi-a povestit că nu i s-a permis lui Count Basie să intre pe uşa din faţă fiindcă era de culoare şi a trebuit să intre în sală pe cea din dos, iar membrii formaţiei lui nu aveau voie să se ducă printre oameni… oamenii din public care erau, cu toţii, albi. Şi iată-l dintr-odată pe Benny Goodman cântând în faţa acelor oameni, pe scenă, printre muzicieni de culoare ce nu aveau dreptul să intre pe uşa principală. Nu-i o nebunie?
Deci tatăl meu a fost cel care mi-a povestit asta când eram copil, iar întrebarea mea a ţâşnit către el imediat: ’De ce nu? De ce nu i-au dat voie?’. ‘Din cauza prejudecăţilor.’ Iată cum am primit de la muzică o lecţie de istorie.
Iar când perseverezi în a asculta tot mai mult, ajungi la principiul dominoului. De ce? De ce? Fiecare ‘De ce?’ din ăsta te împinge mai departe. Pe mine m-a afundat în istoria Americii până la povestea lui Cristofor Columb, care m-a dus apoi natural înspre istoria Europei, care, la rândul ei, mă conduce spre a încerca, de exemplu, să înţeleg acum ce văd în jurul meu venind aici [în România]… e ca un şir de piese de domino, care a început demult cu amintiri precum cea cu povestea tatălui meu despre interzicerea accesului lui Count Basie pe uşa din faţă pentru că era negru.
CURTIS SALGADO live@”Dichis’n’Blues” Festival (Tulcea, 2022) Foto: Dana Brumă
Muzicuţa ca instrument ai descoperit-o însă în copilărie, în anii ’60, ascultându-i pe Little Walter, Paul Butterfield şi Johnny Guitar Watson, printre alţii. Cât din amintirile legate de muzica lor îşi mai conservă aceeaşi forţă?
Ei bine, primul interpret la muzicuţă pe care cred că l-am auzit a fost Paul Butterfield. Sigur că au mai fost şi alţii, Siegel-Schwall, Junior Wells, dar Paul Butterfield m-a “lovit” cel mai bine. Şi, după aceea, sora mea a venit acasă cu un disc al lui Little Walter şi mi-am dat seama că ascult două chestii clar diferite, iar a doua e mai bună ca prima.
Nu mă pune să descriu mai exact ce-am simţit când aveam 14 ani, că nu pot, însă şi acum acea muzică are acelaşi efect asupra mea ca şi atunci. Să nu încercăm să fim prea intelectuali… muzica e ceea ce este, m-a impresionat atunci, mi s-a parut strălucită şi m-a făcut să mă simt bine. ‘Damn, that’s the shit!’ Ăsta-i singurul motiv!
Şi, aşa cum a fost cu Little Walter, mi s-a întâmplat cu Junior Parker, cu Johnnie Taylor, cu Sam Cooke, cu Wilson Pickett sau Sonny Boy Williamson, cu Otis Spann şi, poate, cu Lux Lewis, Pete Johnson, Albert Ammons, ultimii pianişti cu toţii… Fats Waller. Fletcher Henderson. Louis Armstrong. Bunk Johnson.
Am o listă cu aceşti oameni, pentru că ei sunt cei care produc schimbări. Sunt interesat, de exemplu, inclusiv de… Alfred Hitchcock. De ce este unul dintre cei mai mari cineaşti? Care este natura creativităţii? Cine este sau poate fi creativ?
Cum te raportezi însă la muzica actuală? Din câte ştiu, ai gusturi foarte eclectice… mi-e greu să mi te imaginez în public la Marilyn Manson, dar ai fost acolo.
Dacă vrei, putem sări în timp până în ziua de azi. Ştii cine cred eu, de exemplu, că e un artist foarte cool? K. Flay. E o muziciană de Rap, albă, cu o voce aparte de copiliţă, iar cântecele ei sunt cu adevărat foarte deştepte, o mixtură de Hip Hop şi Rap. E ceva la ea care mă tuşează de fiecare dată când o ascult.
Mai sunt cool şi Rage Against the Machine, dar, în egală măsură, îmi place Buckethead. De Marilyn Manson nu mai zic, că m-a dus chiar el odată la unul din concertele lui şi muzica m-a prins. De fapt, dacă mă uit puţin înapoi, înspre anii ’90, i-am văzut chiar şi pe Pantera în concert, fiindcă auzisem de Speed Metal, dar nu ştiam mare lucru despre acest fel nou de Heavy Metal. Sigur că eu n-aş putea să zbier pe scenă ‘Fuck you, motherfucker!’ şi să trântesc microfonul de pământ, dar, altfel, trupa suna brici, iar oamenii păreau atraşi de muzică, le plăcea, îi mişca… iar asta e tot ceea ce contează până la urmă, nu-i aşa?
Ştii cine mi-a mai atras atenţia? Billie Eilish. Are un cântec, my future, cu schimbări de acorduri atât de sofisticate, încât şi Miles Davis l-ar interpreta. Fata asta compune muzică Pop cu sensibilitatea unei artiste de Jazz… nu este formulaică, ci are calităţile unei piese muzicale realmente bine făcute. Sunt fascinat de cum se produc aceste declicuri creative.
Revenind la Marilyn Manson, la concertul lui m-am simţit copleşit, pentru că… nu înţelegeam ce cântă. Se întâmplă uneori, încă de la înregistrarea albumului, să nu-mi fie clar ce se cântă, că aşa e acesta conceput, dar, pentru mine, e ok. Eu nu pot face asta, dar admit că are capacitatea de a evoca o emoţie. Muzica pe care o face nu mă atinge direct, însă mă prind că are ceva de spus oamenilor.
CURTIS SALGADO Foto – Jessica Keaveny
Să ne întoarcem la ce ai tu, personal, de spus, fiindcă în textul uneia dintre piesele tale, susţii că, în privinta cântecelor, “You can dance to them, but the words have to carry the weight”.
Da, eu cred cu adevărat în importanţa textelor cântecelor. Uite, am acum patru piese noi pe care le-am compus, dar încă nu sunt finalizate, eu compunând muzică în mod constant, inspirat de orice am în jur într-un moment sau altul. Lucruri banale sau simple bucăţi din fraze îmi pot da idei de cântece, uite, să zicem… ‘oraşul şi-a pierdut farmecul’ sau ‘visul n-a fost chiar atât de frumos’. Aşa scriu eu cântece, plecând de la fraze de felul acesta.
Ascultă, povestea asta e scrisă de mine nu demult:
“You started this love revolution and then you just walk away. Well, it didn’t retreat. Pull out about love before you get the job done. If you want to earn my validation, you got to learn to stay, because the best is yet to come. Well, we might get tired and we might get weak, we might fall asleep standing on your feet, take the stress handle the heat, let’s get a grip on ourselves, survive this love and die of something else.”
Vezi? La asta, de exemplu, mă refeream când îţi ziceam că în permanenţă îmi vin idei şi scriu constant, căci tot timpul am ceva de spus şi am adunat multe asemenea poveşti. Dintotdeauna… eu scriu.
Pot presupune că povestea, textul, vine înaintea muzicii în procesul creativ?
Care vine prima… nici nu contează. Ai văzut noul documentar despre Beatles? Despre cum a ajuns Paul McCartney la Get Back? [Curtis Salgado se referă la docu-seria de 8 ore The Beatles: Get Back din 2021, realizată de Peter Jackson, despre making-of-ul albumului Let It Be – n.r.] Ei au acolo un termen de predare de respectat şi există trei, sau chiar patru dinamici ale poveştii.
Una e cea că Ringo face un film, trupa trebuie să scoată un album şi se gândesc cu toţii cum să îl facă, şi mai sunt şi producătorii discului şi al filmului, cei cu banii, care au propria lor idee despre cum trebuie lucrat… în esenţă, e o vorbăraie generală despre cum n-ar trebui să se lungească prea mult.
Eu văd însă acolo, în primul rând, perspectiva din care patru băieţi din cea mai mare trupă din lume, care îşi propun să scoată un disc, se apucă de treabă. Iar Paul începe să se joace cu basul, şi se joacă, fără legătură cu ceilalţi, şi continuă, şi continuă, indiferent la cei din jur, iar Get Back se conturează din mers, după care John se prinde şi el în joc şi, în partea a treia, cântecul prinde viaţă… dar totul a început cu Paul şi basul său, cu el gândindu-se la o idee şi extrăgând cântecul din aceasta, conferindu-i forţă, prin intermediul unui, o zic din nou, amărât de bas.
Că nu te apuci de obicei să cânţi singur, de nebun, la bas, cu un baterist ca Ringo pitit prin nu ştiu ce ungher, nu, tu ai nevoie de ritm. Pentru ca, după aia, în partea a doua, să se audă deja timid “Get back”, iar în a treia, cu intervenţii ale lui John, lucrurile să înceapă să se lege: “Jojo left his home in Tucson, Arizona…”.
Ce vreau să zic este că nu există reguli. Muzica poate veni ea mai întâi sau, dimpotrivă, se scrie deodată cu textul, depinde de cum simte fiecare… nu există un anume proces. Cu toate că unii compozitori conlucrează cu textieri, precum Rogers şi Hammerstein, iar alţii sunt intelectuali, eu nu mă număr printre aceştia, iar cântecele mele se pot naşte la fel de bine din muzică sau din versuri. Ai ascultat vreodată piesa mea intitulată Patience?
CURTIS SALGADO live@”Dichis’n’Blues” Festival (Tulcea, 2022) Foto: Dana Brumă
Dacă te referi la Give Me Patience, da, parcă era de pe albumul Strong Suspicion…
Ei bine, acea muzică a fost compusă şi trimisă mie de către chitaristul lui Bonnie Raitt, pe care îl sunasem cu rugămintea să facă, împreună cu mine, o piesă Rock and Roll, fiindcă auzisem că se pricepe, iar eu eram în acel moment înclinat spre R’n’R.
Îl cheamă George Marinelli şi e un rock’n’roller care a cântat cu Bruce Hornsby şi cu Billy Vera & The Beaters înainte să îşi petreacă următorii 20 ani din viaţă cu Bonnie Raitt. Când am vorbit cu el, i-am povestit că îmi place Chris Whitley, dar şi John Hiatt, şi, desigur, The Rolling Stones, şi încă destui alţii… până m-a întrerupt ca să-mi spună că a înţeles şi acceptă să-mi compună ceva. Şi mi-a făcut toată muzica aia, pe care am lucrat după aceea acordurile cu un pianist, iar textele mi le-am şlefuit apoi cu o altă persoană. Este deci un exemplu de cântec la care textul a venit după ce melodia era gata, când îşi avea propria viaţă.
După cum vezi, nu există reguli şi fac orice e nevoie ca, până la urmă, cântecul să iasă aşa cum simt eu că trebuie să fie.
CURTIS SALGADO@Dichis’n’Blues (foto: Dana Brumă)
Vezi tu, eu sunt poate un cantautor, un songwriter, dar nu mă consider un compozitor, fiindcă tot timpul am nevoie de cineva ca să duc la bun sfârşit o melodie. Ştii cum merg lucrurile în cazul meu?
Stau liniştit singur, cuget, şi câteodată îmi vine o idee, mă atinge, şi-mi spun ‘Îmi place asta, cred că ar merge’ sau ‘Ar putea ieşi ceva de aici’, în fine, dar apoi îl chem pe chitaristul meu şi fac un pas înainte, înregistrez o primă versiune, mă mai gândesc, revin a doua zi… pot să-ţi arăt cât de diferit sună versiuni la aceeaşi piesă – încă neterminată – trase în două zile consecutive, fiindcă ideea se tot modelează.
El mă ajută ca melodia să prindă contur, pentru că povestea din mintea mea are un fir narativ, iar eu trebuie să pot spune acea poveste de la început şi până la final într-o formă cât mai rotundă… e, cum să spun, ca un mic filmuleţ în mintea mea.
Am povestea, iar povestea vine cu procesul. Realitatea simplă e că nu eu am compus Blowing in the Wind [piesa celebră a lui Bob Dylan – n.r.], dar mi-aş dori să fiu capabil să o compun… încerc să aspir la asta, dar am şi eu limitele mele. Oamenilor pare să le placă însă ceea ce fac, fiindcă eu iubesc muzica, indiferent că este Blues, Jazz, Soul, Funk, Rock sau altceva.
Curtis Salgado, Richard Cousins, Robert Cray, David Olson Foto – curtissalgado.com
Curtis, haide să facem acum câţiva paşi pe “memory lane”. Vorbeşte-mi un pic de cum te-ai împrietenit în tinereţe cu Robert Cray.
Robert Cray se mutase din Tacoma în Eugene, împreună cu Richard Cousins [prietenul basist, alături de care a fondat Robert Cray Band – n.r.], fiindcă – asta aveam să o aflu ceva mai târziu – cunoscuseră şi se ataşaseră de nişte fete de pe la noi… deh, aveau şi ei doar 20 de ani.
Când am ajuns să îl întâlnesc pe Robert habar n-aveam cine e, eu fiind atunci în compania saxofonistului din trupa Three Finger Jack, cu care cântam deopotrivă muzica lui Frank Zappa şi a lui Muddy Waters… eram o formaţie care cânta de toate, în funcţie de ceea ce plăcea publicului. Dar nu şlagărele Pop de la radio, ci chestii mai cool, precum Little Feat, Leon Russell sau Little Walter, în fapt, muzica care ne plăcea fiecăruia dintre noi, de la Chameleon [standardul de Jazz compus de Herbie Hancock – n.r.] la King Kong, piesa lui Frank Zappa. Bun, iată deci doi oameni de culoare care ajung la noi în oraş şi au treabă cu Blues-ul… ceva rar!
Trebuie ţinut cont de faptul că, pe-atunci, la începutul anilor ’70, comunitatea de culoare nu se omora după Muddy Waters, acesta fiind mult mai bine cunoscut printre albi, întrucât studenţii descoperiseră Blues-ul. În schimb, tinerii de culoare ascultau Marvin Gaye, James Brown, Gladys Knight, de-astea… R&B contemporan. Asta nu înseamnă că nu-mi plăceau şi mie, fiindcă apreciez un cântec bun, indiferent că e interpretat de Fats Waller, Marvin Gaye, Count Basie, Frank Zappa sau The Band.
Uite aşa, apropo de ce ziceam la început, prin muzică ajungi la istorie… şi invers. Căci nu l-am uitat niciodată pe taică-meu când m-a îndemnat să privesc spre trecut, la chitariştii şi pianiştii de Blues antebelici.
Revenind, tipul cu care eram, Randy Reece îl chema, dar noi îi spuneam ‘Ratso’ [în ultimii ani, saxofonistul a cântat inclusiv în The Zydeco Crawdaddys, trupa lui P.J. Jarvis din Louisiana – n.r.], m-a întrebat dacă vreau să fac cunoştinţă cu doi tineri de culoare, nou veniţi în oraş, care cântă Blues şi, evident, i-am zis că da. Am ajuns la el acasă, numai că Robert [Cray] a refuzat invitaţia la jam făcută de Randy, ce şi-ar fi dorit să pot vedea şi eu cum cântă, fiindcă vroia să se uite la televizor şi, drept urmare, n-a venit. Richard [Cousins], în schimb, a ajuns, a intrat imediat în jocul nostru şi ne-am înţeles muzical de minune din prima clipă. I-am zis atunci că îmi aminteşte de Jerry Jemmott [marele basist newyorkez din anii ’60, dublu câştigator de Grammy – n.r.] şi mi-a mărturisit că acesta era şi unul dintre favoriţii săi.
Am făcut deci un jam în trei, Richard la bas, Randy la sax, dar şi la tobe, iar eu cu muzicuţa, despre care Cousins i-a povestit mai apoi prietenului său, Robert. Pe acesta l-a văzut la scurt timp, cântând într-un bar din Eugene, chitaristul din trupa mea, Jim Cochran, care, fiind un pic mai în vârstă decât mine, avea deja voie să intre în localuri, şi mi-a confirmat – asta se întâmpla cam la o săptămână după acel jam – că tipul e foarte, foarte bun.
La 19 ani, Robert Cray era un chitarist deja împlinit, un muzician complet, inclusiv vocal, chiar dacă, la acea vreme, încă nu se apucase să compună… nu puteai să zici nici atunci că încearcă să copieze pe cineva, nu, Robert era strălucitor, mult mai bun decât mine. Când am făcut primul jam împreună, chiar am zis: ‘Wow!’. Aşa ne-am apropiat, n-a fost nimic forţat sau nefiresc… e ca la scrisul de cântece, totul se aşează în mod natural.
Evident, următoarea curiozitate e legată de relaţia ta cu regretatul actor John Belushi, fiindcă încep să cred că oraşul Eugene e un centru cultural foarte important în America, din moment ce l-ai cunoscut acolo şi pe Belushi, nu doar pe Robert Cray…
Într-adevăr, pare niţel ciudat, nu-i asa? Realitatea e că circumstanţele au permis asta. Că eu nu ştiam cine e, dar se leagă de ce povesteam mai înainte prin faptul că ajunsesem să împart locuinţa cu Richard, vărul basist al lui Robert, cu care mă împrietenisem la cataramă şi ne învârteam cam în aceleaşi cercuri, mai ales că amândoi cântam în trupă cu Robert. Vine deci Richard într-o dimineată şi-mi zice că Robert a primit un rol într-un film.
‘Ce film?’. ‘Habar n-am, cineva filmează în oraş şi i-a dat lui Robert un rol. Caută muzicieni de culoare şi pe mine nu m-au vrut fiindcă am pielea prea pală’… ok, poate n-a spus chiar aşa, dar acesta era sensul.
La două săptămâni după aceea, aveam o cântare împreună la Eugene Hotel, împreună însemnând Robert Cray Band şi trupa mea, care se numea The Nighthawks… una dintre, probabil, cele un milion de trupe care şi-au spus The Nighthawks, din care acum mai ştiu decât una, în Washington, DC, cea care şi-a securizat dreptul de a scoate muzică sub acest nume.
Bun, deci ne-am adunat cu toţii. De ce? Ca să câştigăm ceva bani, evident, iar pentru asta avusesem ideea să concepem un spectacol ca un fel de Blues review care să includă diverse piese de R’n’B, Soul şi Blues.
Dan Aykroyd & John Belushi – The Blues Brothers (1980)
Vineri seara a deschis Robert, iar eu, cu trupa mea, am fost pe post de headlineri, şi sâmbătă [în octombrie 1977] rolurile s-au inversat, eu am cântat primul. Atunci a apărut la buza scenei un tip, dealer de cocaină, care m-a tras de cracul pantalonului şi mi-a spus că John Belushi vrea să facă cunoştinţă cu mine.
‘Ce?! Nu vezi că acum cânt? Şi oricum habar n-am cine e!’ Fiindcă noi lucram în fiecare sâmbătă seara, aveam cântări după cântări şi, ca atare, nu aveam televizor în apartament, ci doar un pick-up şi una dintre cele mai tari colecţii de discuri de Soul, Blues şi R’n’B… aşa că noi nu ne uitam la [show-ul TV] Saturday Night Live, deci nu-l ştiam pe Belushi. Trupa continua să cânte în spatele meu. ‘Sunt în mijlocul unei piese! Fuck off!’
După aia, la ieşirea de pe scenă, se apropie un scundac de mine şi îmi zice că e actor, că îi place foarte mult cum cânt şi că îi amintesc de un prieten de-al lui, care cântă şi el la muzicuţă, pe care îl cheamă Dan Aykroyd… şi-mi mai zice că face un film în oraş. La care eu exclam: ‘Joacă şi Robert în filmul ăla!’. N-a clipit deloc, cu toate că, evident, şi-a dat seama că n-am habar că el este vedeta acelui film [filmul-cult National Lampoon’s Animal House, al lui John Landis, în care Robert Cray, necreditat pe generic, este basistul din trupa lui Otis Day – n.r.] şi a continuat povestindu-mi cum i-a învăţat Robert să danseze în ziua aceea.
Am continuat să stăm de vorbă şi, printre altele, John mi-a spus cum trebuie să facă drumul dus-întors de la New York pentru filmări, fiindcă acolo are un show de varietăţi – nu a pronunţat însă absolut niciodată Saturday Night Live – şi e foarte entuziasmat, pentru că urmează să-l aibă ca invitat pe Ray Charles. ‘Ce? Ia stai aşa, aşteaptă un pic!’… el începuse să se îndepărteze de mine tocmai când devenise interesant.
L-am oprit şi i-am zis că prima dată trebuie să-l întrebe de Guitar Slim. ‘Da’ cine-i Guitar Slim?’ ‘N-ai auzit niciodată de Guitar Slim?’ I-am explicat cum a contribuit Ray la unul dintre cele mai importante hit-uri din anii ’50, care era o piesă de Blues. Am continuat cu ‘Ştii că Ray Charles cântă la saxofon alto? Pe discul scos de Atlantic Records în 1958, care se numeşte Live in Newport Jazz [cunoscut acum ca Ray Charles at Newport – n.r.], cântă pe o piesă, pe Hot Rod.’
Şi de-aici a început cu-adevărat discuţia între noi, afară, la un joint.
Curtis Salgado, John Belushi & DK Stewart Foto – curtissalgado.com
Pur şi simplu, asta a fost… o filmare în oraş, un tip necunoscut pe care l-am întâlnit, căruia i-a plăcut de mine şi care, după aia, a făcut The Blues Brothers. Dar ştii de ce? În primul rând pentru că Dan Aykroyd iubea atât de mult Blues-ul şi era foarte ataşat de o trupă canadiană, Downchild Blues Band.
De altfel, Blues Brothers au şi trei cover-uri după piesele acestora pe albumul lor [Briefcase Full of Blues din 1978 – n.r.], dintre care unul e I Got Everything I Need (Almost), un cântec nemipomenit.
Deci eu sunt cel care a fost muza lui John Belushi şi l-am orientat spre Hey Bartender [piesa cu care John Belushi şi Dan Aykroyd au debutat ca duo muzical, sub numele The Blues Brothers, într-un episod din Saturday Night Live din 1978 – n.r.] şi apoi toate celelalte…
Iar în filmul The Blues Brothers al lui John Landis, ca omagiu, personajul interpretat de Cab Calloway a primit numele tău, Curtis. Ajungem acum în anii ’80, în care ai intrat ca un “brand” muzical deja reputat…
Te întrerup, fiindcă nu e chiar aşa. Robert şi cu mine o apucasem pe căi separate [Curtis Salgado a părăsit The Robert Cray Band în 1982, după ce apăruse pe LP-ul de debut al chitaristului, din ‘80 – n.r.], iar eu încă nu înregistrasem niciun album pe cont propriu.
Nu după foarte mult timp, în 1984, m-am alăturat celor de la Roomful of Blues, iar asta m-a ajutat cu adevărat să ajung la New York şi la Boston, de exemplu, pentru că eu eram ceva mai cunoscut doar pe Coasta de Vest şi acolo doar în unele cercuri. Am început astfel să simt că lucrurile se leagă şi pentru mine, fiindcă în perioada cu Robert, deşi contribuisem cu toţii la albumul său [Who’s Been Talkin’], oamenii nu erau interesaţi de mine sau de Richard Cousins sau de baterist, nu, ei erau interesaţi exclusiv de Robert, ca reprezentare talentată, de culoare, al noului Blues. Iar asta era de înţeles, că nu sunt tâmpit. Eu cântam la muzicuţă, iar Robert la chitară şi, în plus, îşi avea trupa lui proprie… nu avea nevoie permanent de un performer la muzicuţă, care este un instrument specializat. La fel de bine aş fi putut cânta la triunghi sau la conga.
Drept urmare, cei care au produs discul, care au băgat banii, ne-au aruncat nouă, celorlalţi, nu mai mult de un os micuţ, făcându-ne hatârul să ne lase să înregistrăm separat patru piese… cred că au făcut o greşeală, pentru că atunci eu am început să-mi caut un alt grup, iar când Roomful of Blues au ajuns pe Coasta de Vest, am fost să-i văd şi am fost impresionat. Îl aveau pe Ronnie Earl, aveau o secţie de cinci suflători şi sunau fantastic.
Am susţinut un fel de audiţie, însă n-am primit job-ul, întrucât erau deja prea mulţi în trupă şi nu mai era loc în bus-ul în care călătoreau între cântări, sau, cel puţin, asta mi-a spus [saxofonistul] Greg Piccolo, liderul formaţiei.
După vreo doi ani însă, în timp ce Robert îşi continua ascensiunea, eu mi-am găsit locul, totuşi, în Roomful of Blues şi, cel mai important, m-am eliberat de dependenţe… m-am lăsat de absolut orice! Şi-acum, îmi dai voie să punctez ceva? Discutăm de “brand”, însă noi nu vorbeam între noi, în termenii ăştia, în anii ’70 sau ’80.
Abia în ultimul timp am început să aud că sunt un “brand”, de când cu Internetul şi cu social media, de când ai această posibilitate, să îţi faci propriul brand… iar acum acest cuvânt răsare de peste tot şi oricine este asimilat unui termen de marketing.
Dar scoaterea lui în faţă se datorează, poate, şi faptului că nu mai reuşim să detectăm normalitatea dindărătul acestui termen. Eu nu vreau să fiu un brand. Poate, cu ajutorul tău, care te pricepi la comunicare, aş putea eventual să devin un influencer, să influenţez pe cineva prin muzică, dar, altfel, eu nu sunt… influenţabil.
Înţeleg că nu eşti un mare admirator al prieteniei tot mai strânse pe care o avem cu tehnologia…
Aş avea aici de povestit un lucru realmente prostesc. Într-o perioadă a vieţii mele, prin anii ’90, am avut o iubită care lucra mult la computer, pe Windows, că n-avea Apple, pe când limbajul era încă cel binar, cu multe de “1” şi “0”, şi care mă tot bătea la cap să învăţ şi eu să îl folosesc.
‘De ce nu încerci să te uiţi măcar pe un site porno, de exemplu? O să te ajute să te familiarizezi cu el…’, îmi zicea. Şi mi-a arătat odată, pe ceva care se numea MySpace [practic, prima reţea socială globală din istorie – n.r.], un tip al cărui cap nu se vedea şi care avea o erecţie. ‘Cine ar vrea să vadă asta?’ ‘Ăsta-i MySpace, o mulţime de oameni se exprimă în felul ăsta şi nimeni nu-i poate opri.’
Gândul m-a dus imediat la Hyde Park din Londra, fiindcă acolo, pe vremuri, oricine se putea căţăra pe o cutie, să spună ce-i trecea prin minte. Acum, la fel, un om poate zice nestingherit ce vrea să facă, doar că apasă un buton, trimite mesajul şi milioane de alti oameni îl văd.
Şi mi-am dat seama pe loc că e o nenorocire…. şi am polemizat foarte mult pe tema asta cu diverse persoane de-a lungul timpului. Asta-i periculos, omule! Ne-a divizat ţara. Într-un mod stupid! Eu refuz să mă bag în jocul ăsta, dar este alegerea mea şi, dincolo de asta, e clar că tehnologia are un impact serios asupra muzicii… datorită ei, uite, avem atâta muzică la liber.
Curtis Salgado, Steve Miller & George Thorogood Foto – curtissalgado.com
Îmi vine minte acum, ca un alt exemplu, Steve Miller, o vedetă a Rock-ul al cărui prieten am fost o vreme, care şi-a văzut cariera relansată datorită reţelelor contemporane de radio.
El avea un studio de înregistrări minunat, imens, dotat cu un mixer cu 48 de canale, în fine, cu tehnologie de ultimă oră, şi a fost devastat când a avut revelaţia că nimic din acesta nu îi mai este de folos după ce a apărut [software-ul] Pro Tools. Cu Pro Tools, absolut oricine poate scoate un disc în momentul de faţă şi crede că a devenit buricul pământului.
Nu, deja s-a întrecut măsura. How is technology? It’s fucked enough!
CURTIS SALGADO live@”Dichis’n’Blues” Festival (Tulcea, 2022) Foto: Dana Brumă
Dacă am ajuns în prezent, să încheiem referindu-ne la cel mai recent album al tău, Damage Control. Care e semnificaţia alegerii titlului?
Ioan, ai rămas vreodată încuiat pe dinafară? Ce-ai făcut ca să intri în casă? Aveai pitită pe undeva vreo cheie de rezervă… sau nu? Cum ai rezolvat? Uite, asta înseamnă “damage control”. Putin presupune damage control. Trump necesită damage control. Politica toată e damage controlled. Rezolvarea problemelor casnice înseamnă damage control.
Am avut cancer de patru ori şi un transplant de ficat… asta e damage control. Damage control… e viaţa fiecăruia. În mic şi în mare. E despre cum supravieţuieşti, surmontând problemele în viaţa ta de zi cu zi, iar cântecul pe care l-am scris, Damage Control, tocmai la asta se referă în versurile sale, la ce se întâmplă între “another day just beginning” şi “another day that soon will end”.
Iar titlul a devenit cel al albumului fiindcă pe el cânt despre “the longer that I want to live”, dar şi despre încrâncenarea cu care mi-am purtat propriile bătălii, în piesa Rock and Roll numită I Don’t Do That No More, şi tot aşa, deci în ansamblu despre propriul meu damage control.
Am scris cântecul ăsta cu un prieten, Michael Finnigan, care a făcut muzica, având în minte ideea că trebuie să facă trimitere la interpretările lui Les McCann… Eddie Harris şi Les McCann, de fapt. Îmi place Jazz-ul lor şi am compus versurile în acel spirit.
Take it easy, breathe slow and deal with the damage control… every day!
Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
Foto header: Dana Brumă
