DIALOGURI FĂRĂ NOTE | ZAC HARMON: “În Mississippi, Blues-ul este ca aerul… dacă respiri, e în tine”

Blues-ul lui Zac Harmon vine din copilăria petrecută în Mississippi, din anii de studio de la Los Angeles și din întâlnirile cu muzicieni de generații diferite. În dialog, artistul vorbește despre rădăcini, despre locul Blues-ului în muzica americană și despre felul în care trupa The Drive face parte din ceea ce lasă în urmă.

ZAC HARMON: “În Mississippi, Blues-ul este ca aerul… dacă respiri, e în tine”

Noul album al lui Zac Harmon, înregistrat live cu trupa sa The Drive şi lansat cu puţină vreme în urmă, ne-a reamintit de extraordinara energie şi poftă de viaţă pe care valorosul bluesman le-a manifestat anul trecut în concertul susţinut, în premieră în România, în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival, a cărui ediţie din 2026 va avea loc în perioada 14-16 august.

Dialogul nostru cu multiplul câştigător de Blues Music Awards pentru LP-uri ale sale ca The Blues According to Zacariah (2005) sau Long As I Got My Guitar (2021), dar şi nominalizat la Grammy ca producător pentru formaţia Black Uhuru (Mystical Truth), s-a dovedit a fi nu mai puţin memorabil, dată fiind povestea aparte a lui ZAC HARMON, născut în acelaşi cartier din Jackson cu Elmore James şi încurajat din copilărie de un tată cântăreţ la muzicuţă, care se ştia bine cu B.B. şi Albert King, precum şi cu Ike & Tina Turner, într-o vecinătate populată de prieteni ai lui Duke Ellington şi Harry Belafonte şi colaboratori ai etnomuzicologului Alan Lomax.

În acest context, afirmarea talentatului chitarist şi compozitor american s-a petrecut organic, din Mississippi-ul natal spre L.A. şi apoi San Francisco, incluzând deopotrivă colaborări creative în varii zone muzicale, precum cele cu echipa lui Michael Jackson sau piesele scrise pentru Evelyn King, dar şi propriile proiecte de Blues, care i-au adus consacrarea la nivel global, din Memphis în Mumbai şi, de-a lungul anilor, din Irak – unde a cântat pentru trupele americane – până în Scoţia, Italia sau România în festivaluri reputate de Jazz & Blues.

Zac, consacrarea ca artist şi producător ţi-ai dobândit-o într-un spectru muzical foarte larg, de la Reggae până la R&B. Ce te-a făcut să renunţi în urmă cu 25 de ani la glam-ul lumii Pop(ulare) pentru a te dedica exclusiv Blues-ului?

Ştii, cu Blues-ul nu ai cum să te joci de-a cântatul. Ceea ce încerc eu să le spun mereu tinerilor este că nu poți judeca răgetul unui leu, pentru că, acesta fiind leu, face asta în mod natural, aşa se exprimă… bineînţeles, răgetul său s-ar putea schimba odată cu trecerea timpului, dar el rămâne tot un leu. Ideea este – așa cum spunea Willie Dixon cu ani în urmă – că ‘Blues-ul este rădăcina, orice altceva reprezintă fructul.’.

Nu există niciun gen muzical în Statele Unite care să nu-și aibă originea în Blues, niciunul! De aceea, toți marii artiști din mainstream trebuie întotdeauna să se întoarcă la rădăcini și să înregistreze un album de Blues, pentru că îl au în fibra lor interioară încă de la bun început. Trupe de felul The Rolling Stones sau Def Leppard trebuie să-i aducă un omagiu cumva, pentru că, înăuntrul lor, asta şi-au dorit să facă tot timpul.

Managerul lui John Mayer l-a întrebat pe acesta la un moment dat:

‘Ai ajuns o super-vedetă, câștigi o grămadă de bani, ești cel mai mare artist de muzică Pop din lume, de ce vrei să faci un album de Blues?’, iar Mayer i-a răspuns: ‘Pentru că asta simt în sufletul meu.’.

Așa se face că, la rândul meu, m-am lăsat arestat de “poliția” Blues-ului nu o dată pentru faptul că am intrat pe acest teritoriu.

Blues-ul lui Zac Harmon și rădăcinile din Mississippi

Adevărul este că ai început să cochetezi cu Blues-ul încă din liceu, când acompaniai cu chitara vocalişti precum Sam Myers sau Dorothy Moore. De fapt, care au fost circumstanțele în care ai ales să urmezi calea muzicii?

Ai dreptate, pasiunea pentru muzică a apărut foarte devreme… mai devreme chiar decât ai putea crede, pentru că, de fapt, am început să cânt la vârsta de 6 ani, mai întâi la orgă şi apoi am trecut la vioară.

După aceea, treptat, am ajuns la pian, chitară, bas și tobe, iar asta s-a întâmplat datorită faptului că părinții mei și-au dat seama de timpuriu că era ceva special la băiatul lor în ceea ce priveşte muzica, dar, desigur, ai mei cântau, adică mama [Floreada] era pianistă, iar tata cânta la muzicuţă, el fiind născut în Delta Mississippi-ului. Chiar îmi povestea tot soiul de chestii din anii în care a crescut în deltă, unde copiii făceau, în principal, doar două lucruri… jucau baseball și cântau la muzicuţă, fiindcă era un instrument ieftin şi comod, adică îl puteai aveai mereu cu tine în buzunar.

Prin urmare, încă de la început, părinții mi-au propus un soi de înțelegere: erau de acord să mă lase să cânt şi, într-adevăr, m-au susținut apoi cât au putut şi mi-au cumpărat instrumente, cu condiția să-mi văd treabă la școală şi să demonstrez că sunt un elev silitor. Ceea ce s-a și întâmplat, adică am avut note excelente până când am terminat facultatea de Business [la Jackson State University – n.r.], deci am rezistat ceva timp, nu-i așa?

În cele din urmă, tatăl meu [primul farmacist de culoare autorizat să profeseze în Jackson, Mississippi – n.r.] m-a întrebat: ‘Bine, și ce ai de gând să faci acum?’. I-am răspuns: ‘O să cânt.’. A cântărit un pic situaţia şi a sfârşit prin a-mi da niște bani, cu îndemnul ăsta… ‘În regulă, atunci la revedere! Nu o să faci muzică aici, în Mississippi, fiindcă aici nu se întâmplă mare lucru la nivel profesional, aşa că, dacă vrei cu adevărat să pătrunzi în industria muzicală, trebuie să te duci la New York sau la Los Angeles, în California.’. Ei bine, i-am urmat sfatul şi exact asta am făcut.

De la studiourile din L.A. la Babe and Ricky’s Inn

Mai exact, te-ai mutat în L.A., unde ai început să explorezi diverse forme de expresie muzicală, indiferent că fost vorba de colaborarea cu Black Uhuru sau Karyn White. Ai perceput acea serie de experiențe ca parte a unui proces de formare continuă?

Uite cum stă treaba. Crescând în Mississippi, pentru mine, Blues-ul era ceva firesc, natural, adică nu s-a petrecut în cazul meu ceva de genul: ‘Oh, îmi place Blues-ul, aşa că o să ascult discurile astea și o să învăț după ce aud.’. În Mississippi, Blues-ul este ca aerul… dacă respiri, e în tine. Toți muzicienii cântă Blues, sau, mai bine zis, cam ăsta e numitorul comun, după care vine Gospelul în cvartet, care este vărul primar al Blues-ului.

Prin urmare, am trăit acolo cam toate experiențele prin care trec toți adolescenții, iar ca muzică eram fan al formației Sly and the Family Stone, dar și al lui Jimi Hendrix și Santana, de exemplu, și cântam piese de la toţi. Pe bune, cântam toată muzica aia, dar Blues-ul rămânea întotdeauna numitorul comun, astfel încât, atunci când m-am mutat la Los Angeles, m-am descurcat foarte bine de la început şi am prins des angajamente… nu câștigam cine ştie ce bani, însă eram constant solicitat, pentru că eram perceput ca fiind un pic diferit, cumva aparte faţă de ceilalţi.

Motivul pentru care nu mă descurcam prea bine din punct de vedere financiar era că, totuşi, nu cunoșteam business-ul și nu știam cum să-mi promovez corespunzător serviciile.

Cu alte cuvinte, eram bun, dar mă vindeam ieftin, doarece încă nu pricepeam cum funcționează sindicatele și salariile stabilite de acestea, nu înțelegeam nimic din toate astea, iar chestia asta – în prima fază, cel puţin – a contribuit, de asemenea, ca eu să fiu un muzician foarte căutat.

Ca să fiu bine înţeles, am încercat încă de atunci, din răsputeri, să mă afirm ca bluesman, numai că problema cu Los Angeles-ul era aceea că, acolo, casele de discuri erau atât de mari şi de importante, încât, peste tot unde băteam la uşă mi se spunea: ‘Păi, sună foarte cool ce faci, dar ăsta e un segment muzical de nișă și e prea mic pentru noi’, știi?

Așa că am fost nevoit sa-mi asum un timp postura de muzician de studio, contractat pentru diverse session-uri, şi, după cum se vede, m-am descurcat bine.

Până la urmă, mi-a prins foarte bine faptul că am învățat să mă evaluez şi să mă apreciez la justa valoare și, uşor-uşor, să-mi câștig existența din muzică, deci din ceea ce-mi plăcea şi doream eu să fac încă de când copilăream în Mississippi. Gândeşte-te, am lucrat cu o mulţime de oameni, de la urmașii lui Bob Marley până la O’Jays, iar între 1984 și 1998 am înregistrat, probabil, peste 100 de CD-uri.

Lucrând cu artiști foarte diferiţi stilistic, am ajuns să deţin 3 sau 4 discuri de platină, plus vreo 10 de aur, doar din faptul că am cântat pe acele înregistrări realizate cu ei, şi, totuși, am păstrat în permanenţă conexiunea mea interioară cu Blues-ul. Legătura asta nu a dispărut niciodată. De exemplu, era un club în L.A. numit Babe and Ricky’s Inn…

Te referi la clubul unde ai înregistrat în 2002 primul tău album de Blues?

Da, ăla e… toată lumea își petrecea timpul la Babe and Ricky’s Inn. Acolo i-am cunoscut pe Keb’ Mo’, pe Albert King, chiar şi pe Lowell Fulson [legendarul chitarist avea să moară în martie 1999, în casa lui din Long Beach, L.A. – n.r.] în fine, pe mulţi dintre bluesmanii mai în vârstă de pe Coasta de Vest, adică, pur și simplu… a fost grozav! După ce-mi terminam treaba, plecam seara de la studio și mă grăbeam la Babe and Ricky’s Inn ca să pot cânta cu ei înainte să se termine noaptea… acela a fost colacul meu de salvare în ceea ce priveşte Blues-ul.

Abia când industria muzicală s-a prăbușit, prin 1998-99 [fuziunile între label-urile importante care au afectat puternic spaţiul Indie, apariţia primelor MP3 playere şi “boom”-ul pirateriei digitale – n.r.], a trebuit să iau o decizie, pentru că ceea ce făceam noi – sau, mai bine zis, modul în care se lucra un disc, indiferent că erai muzician, producător sau tehnician de studio – devenise, dintr-odată, complet depăşit… așa că atunci m-am gândit foarte serios și mi-am spus: ‘Ei bine, am înregistrat o căruţă de CD-uri cu şi pentru alţii, dar n-am făcut niciodată unul pentru mine, nu am făcut încă nimic din ceea m-a adus aici.’.

Prin urmare, m-am hotărât să înregistrez un album și acela a fost înregistrat live la Babe and Ricky’s Inn.

Nu mi-a luat mult timp să fac asta din momentul în care m-am decis, pentru că, într-adevăr, tot ce făcusem până atunci îmi adusese experiență şi bani, dar, indiferent de circumstanţe, cumva, eu am găsit mereu Blues-ul, motivat fiind, în primul rând, de dorința de a păstra autenticitatea moștenirii acestuia. Fiindcă Blues-ul are o moștenire bine definită şi, asa cum se spune, dacă nu revendici ce îți aparține, altcineva va afirma că este al lui.

Nu știu cât de mult a fost de fapt distorsionată istoria de-a lungul anilor, dar nu am vrut ca într-o carte care va fi citită, poate, peste 200 de ani, să rămână scris, de exemplu, că Blues-ul este o formă de artă muzicală creată de Eric Clapton. Pentru că asta s-ar putea întâmpla foarte ușor, atâta vreme cât ceea ce au făcut Eric Clapton și toți acei muzicieni valoroşi în Anglia a reprezentat, fără îndoială, un veritabil impuls nou şi puternic dat muzicii Blues.

Realizările lor au constituit un eveniment foarte important pentru Blues, iar ei l-au făcut astfel cunoscut lumii întregi și l-au readus în prim-plan, chiar și în Statele Unite. Ei i-au făcut loc în cultura populară din zilele noastre, deci de asta spun că asemenea “rescrieri” s-ar putea întâmpla foarte ușor.

Prin urmare, în ce mă priveşte, am ajuns acum la o anumită vârstă şi am câștigat suficient de bine încât să nu depind de muzică pentru a-mi câștiga existența, aşa că, în continuare, cânt Blues deoarece consider că asta e menirea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Chiar dacă nu-mi place să o exprim în felul ăsta, ideea este că aș cânta pe gratis la fel de prompt cum o fac pentru bani, înțelegi ce vreau să spun? Pentru că nu mă pot abține, este în mine, trebuie să o fac.

Pe de altă parte, chiar dacă muzical arată influențe din Blues-ul tradiţional, din legacy-ul de care esti ataşat, de la Right Man, Right Now până la Floreada Boy, compoziţiile tale din ultimul deceniu spun poveşti care tratează teme acute contemporane…

Mă bucur foarte mult că ai remarcat asta. Lasă-mă să-ți spun ceva, plecând de la „poliția Blues-ului” de care am amintesc deseori oamenilor pentru câte “amenzi” mi-a dat de-a lungul anilor, în toate formele posibile, fiind acuzat ba că nu cunosc Blues-ul, ba că nu cânt Blues, în fine, n-are sens să le înşir aici pe toate, căci le știi și tu.

Ce vreau să punctez e faptul că, în fond, nu este nicio diferență între mine și Muddy Waters, niciuna! Amândoi am mâncat aceeași mâncare, amândoi am crescut în aceeași cultură, iar singurul lucru care ne desparte este generaţia din care facem parte, întrucât el a fost contemporan cu tatăl meu… de fapt, l-a cunoscut pe tatăl meu, ei copilărind în aceeași zonă din Delta Mississippiului.

Asta a făcut ca eu să cresc într-o perioadă în care nu eram nevoit să culeg bumbac, nu trebuia să lucrez la câmp, deci am putut merge la școală. E singura diferență, dar, în afară de asta, totul e la fel, adică s-ar amuza la aceleași glume născute din colocvialisme locale la care aş râde și eu, ar folosi aceleași tool-uri în comunicarea cu oamenii familiari și aşa mai departe.

Îmi aduc aminte că, odată, pe vremea când locuiam în L.A., eram cu niște prieteni care lucrau în industria muzicală în drum spre o convenție muzicală în Atlanta când le-am propus, dintr-un impuls cumva, să ne oprim în orașul meu natal pentru a-i cunoaşte pe părinții mei. Vroiam să le arăt de unde sunt, așa că ne-am oprit pentru o zi în Jackson, unde, mergând pe ici-colo și vorbind cu oamenii, se uitau la mine și mă tot întrebau nedumeriţi: ,Ce a spus omul acela?’. Trebuia să le traduc, pentru că ei nu înțelegeau dialectul vorbit în zona mea, iar asta mi s-a părut amuzant, fiindcă eu pricepeam totul foarte bine, tocmai pentru că am crescut cu dialectul ăsta.

Prin urmare, cu siguranță există destule lucruri de spus despre originile și cultura din Mississippi şi nu le poți asimila numai dintr-o perspectivă educațională, adică, sigur, poți să înveți despre asta, dar nu neapărat vei ajunge să o înțelegi cu adevărat. Ar fi ca și cum aș veni eu din America la Braşov și aș încerca să arăt cuiva cum se prepară un fel de mâncare specific şi foarte popular pe la voi. Nu am cum să fiu cu adevărat expert în prepararea mâncării ăleia, adică nu îi înţeleg nuanţele şi nu mă prind ce-o face atât de gustoasă, pentru că nu am crescut în cultura care a facut-o apreciată și, de fapt, nu pot decât să mă bazez pe o rețetă și să sper că o să-mi iasă bine reproducerea sa.

Așadar, cu siguranță, sunt multe de transmis într-un mod creativ despre rădăcini sau origini, despre moştenirea spirituală pe care ceva care rămâne în conştiinţa publică a generat-o și de aceea tot spun că, în muzica mea, indiferent ce cânt, Blues-ul e mereu prezent. Dacă m-ai pune într-o oală și m-ai fierbe, când ai ajunge la fundul acesteia, n-ar mai rămâne nimic altceva decât Blues, însă şi dacă ne raportăm la întreg peisajul muzical, acesta e viu și bine mersi… se regăsește în atâtea forme artistice diferite, încât oamenii se bucură din plin de el în zilele noastre.

Mississippi este leagănul muzicii americane și asta datorită Blues-ului, așa că, atunci când oamenii spun ‘Ah, trebuie să ținem Blues-ul în viață’ sau ‘Blues-ul a murit’, nu este adevărat. Ar fi ca și cum ai spune că moștenirea familiei tale a dispărut. Nu are cum. Dacă îți analizezi ADN-ul, ajungi până la stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-străbunicul tău, iar el se află în tine.

Trupa The Drive și ceea ce rămâne mai departe

Din perspectiva raportului dintre noile generaţii cu muzica Blues, să ne oprim în finalul dialogului nostru chiar la trupa ta de acompaniament, Drive. Ce cauți la tinerii muzicieni, cum îi alegi?

Mi se pare frumos că, dintre acești băieți care urcă pe scenă alături de mine, cel mai mare are vârsta fiului meu, iar cel mai mic ar putea avea vârsta nepotului meu. În privinţa alegerii lor, cred că e vorba de… a semăna.

Ceea ce îmi doresc eu este ca, atunci când nu voi mai exista și voi rămâne pentru public doar o amintire, să aveţi mai departe posibilitatea să antamaţi trupa Drive pentru cântări, fiindcă am investit sufleteşte în ei şi, astfel, felul în care vor face ei muzică va fi o parte din mine, iar eu voi trăi veșnic.

Prin asta, eu dobândesc sentimentul că las ceva în urmă, ceva care depășește sfera familiei și, cum să spun, a intimității mele. De la bun început, ideea mea principală în legătură cu trupa asta a fost ca ea să fie parte din ce las în urmă, din propriul meu legacy, așa că le dau voie să cânte, să se desfăşoare pe scenă dincolo de simplul act de a mă seconda pe mine.

Cred că, până la urmă, acesta e rolul muzicii, să creeze legături şi punţi între oameni de factură diferită, inclusiv între generaţii. Știi, prima mea nominalizare la premiile Grammy a fost pentru o colaborare pe care am avut-o cu o formație de Reggae, Black Uhuru, iar când casa lor de discuri m-a sunat și m-a rugat să mă implic în proiectul lor, primul meu gând a fost că eu nu cânt Reggae şi atunci… ‘Ce o să fac eu cu băieții ăștia?’.

Au insistat însă pe ideea ca măcar să luăm cina împreună și să discutăm despre asta, dar când m-am întâlnit cu liderul grupului, un tip pe nume Duckie Simpson, am fost din start foarte sincer cu el şi i-am zis: ‘Duckie, eu sunt un bluesman, chiar nu știu cu ce aș putea contribui la muzica voastră.’.

Fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns: ‘Omule, nu-ți face griji, nu-ți face griji, pentru că ai «ticker-ul» acela.’. Nedumerit, m-am holbat la el: ‘”Ticker”? Despre ce vorbești?’. El mi-a zis: ‘Muzica vine din acelaşi copac… este copacul african. Noi suntem doar ramuri diferite, dar dacă ai talentul, “ticker”-ul ăla, atunci te poți avânta pe orice ramură.’. Adevărul este că, până atunci, nu mă gândisem niciodată la muzică în felul ăsta, aşa că mi-am zis: ‘Bine, în regulă, hai să încercăm.’.

Altfel spus, drumul pe care păşeşti în muzică depinde în primul rând de alegerile pe care le faci în viaţă.

Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE

Foto header: Florin Ghioca | Braşov Jazz & Blues Festival

Citește din seria DIALOGURI FĂRĂ NOTE și:

• DIALOGURI FĂRĂ NOTE | ALBERT CASTIGLIA, o poveste despre Blues, începută cu… dichis

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | ALBERT CASTIGLIA, o poveste despre Blues, începută cu… dichis

• DIALOGURI FĂRĂ NOTE | PHILIP LASSITER: “Fiecare melodie este un experiment prin care evoluez”

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | PHILIP LASSITER: “Fiecare melodie este un experiment prin care evoluez”

• DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Magda ‘MAGIC’ Piskorczyk: “Muzica este pentru mine o călătorie continuă”

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Magda ‘MAGIC’ Piskorczyk: “Muzica este pentru mine o călătorie continuă”