Nume de referință pe scena muzicală contemporană de Funk, Jazz și Soul, câștigator a nu mai puțin de 11 premii Grammy pentru aranjamentele orchestrale concepute pentru artiști de top precum Ariana Grande, Timbaland, Al Jarreau sau Queen Latifah, PHILIP LASSITER a oferit publicului român unul dintre cele mai entertaining concerte din 2025 în cadrul Brașov Jazz & Blues Festival.
Fost lider al secțiunii de suflători și aranjor pentru Prince & The New Power Generation, Lassiter este cunoscut în întreaga lume pentru virtuozitatea sa la trompetă și compozițiile rafinate, iar reputația sa de performer care conferă show-urilor o energie uriașă și solo-uri spectaculoase s-a extins rapid încă de când a fondat ansamblul de Soul/Funk Philthy, cu care a debutat ca artist solo cu peste un deceniu în urmă.
Experiența memorabilă de la Brașov s-a bazat pe cântecele de pe cele mai recente albume ale lui Phil Lassiter, Raw in Amsterdam (2023) și Soul Of The World (2025), două demonstrații de forță în privința versatilității și a talentului său remarcabil.
În acest context, nu aveam cum să ratăm șansa unei conversații informale despre cum a ajuns un tânăr format ca trompetist în zona Latino să stăpânească atât de bine fuziunile de stiluri și procesul de distilare a acestora.
Phil, te-ai născut în Alabama, ai studiat în Florida, după care ai cântat prin toată America, din Dallas până în L.A., înainte de a te stabili la Amsterdam, deci pari a avea în fire ceva de hoinar. Ce semnificație are pentru tine cuvântul „acasă”?
Într-adevăr, m-am mutat foarte des și asta s-a întâmplat încă din copilărie, pentru că, înainte de a locui ca adult diferite perioade de timp în Dallas, Nashville, New York, Washington și Los Angeles, am petrecut o vreme inclusiv în Illinois și St. Louis. M-am stabilit în cele din urmă în Olanda fiindcă aici sunt împreună cu cei dragi mie.
De fapt, în ceea ce mă privește, acasă înseamnă locul unde se află familia, iar acesta, evident, se poate schimba de-a lungul timpului, în funcție de cum te poartă viața. Treptat, pe parcurs, eu am pierdut majoritatea persoanelor apropiate alături de care am crescut, dar am ajuns apoi în punctul în care mi-am întemeiat propria familie… acasă a devenit pentru mine Amsterdamul, căci acolo am hotărât să locuim când s-a declanșat pandemia, în condițiile în care situația politică din Statele Unite se arăta de atunci a fi tot mai tensionată, iar eu nu eram de acord cu asta.
“Acasă înseamnă locul unde se află familia, iar acesta se poate schimba de-a lungul timpului, în funcție de cum te poartă viața.”
Cu susținerea familiei mele, am ales să mă relochez în Europa simțind că asta reprezintă următoarea etapă din existența mea ca om și din cariera mea ca muzician. Am venit aici și am decis să nu mă mai întorc, chiar și după încheierea pandemiei, mai ales că am început să cânt în toată Uniunea Europeană la festivaluri precum cel de aici, de la Brașov.
Am posibilitatea de a trăi niște experiențe foarte bogate prin faptul că vizitez toate aceste locuri unice și pline de culoare, le descopăr cultura, mâncarea, muzica și oamenii, cărora le pot face cunoștință cu muzica mea și astfel mă conectez cu toate aceste medii uimitoare… o oportunitate pe care n-am avut-o în Statele Unite, unde nu este atât de simplu să realizezi asta.
Venind în Europa, mi s-a deschis ușa pentru a participa la toate aceste evenimente muzicale și mă bucur foarte mult de oportunitățile pe care mi le oferă, întrucât aici se manifestă foarte multă curiozitate și este cu adevărat apreciată diversitatea și muzica afro-americană pe care eu o cânt în principal, alături de diferite versiuni hibride de Jazz și crossovere stilistice.
Fiindcă am ajuns la muzica eclectică pe care o faci, de fapt, în ce circumstanțe trompeta a devenit instrumentul tău favorit, înlocuind pianul la care cântai încă de la vârsta de șase ani?
Ei bine, pianul a fost primul instrument pe care l-am atins în viața mea, dar nu am simțit niciodată că aș avea o conexiune la fel de puternică precum cea pe care am avut-o cu trompeta, chiar din primele clipe când am început să cânt la ea, pe la nouă ani.
Privind în urmă, asociez mai degrabă pianul cu experiențele avute cu profesorii care m-au inițiat și cu toată acea pregătire de factură „clasică”, dar, în schimb, trompeta a fost de la început mai personală și mai puțin bazată pe forme de învățare sistematică. Cântam îndeobște după ureche la biserică, dar activam și în orchestra școlii, însă fără a primi acolo prea multe instrucțiuni, așa că mă simțeam mai liber și mai relaxat în compania trompetei.
Mama a fost cea care nu m-a lăsat să abandonez pianul, știind că era foarte important pentru mine să-mi găsesc echilibrul în manifestarea talentului meu muzical și să-mi lărgesc paleta de a compune, aranja și înțelege muzica.
În fond, pianul este nașul tuturor instrumentelor și îi sunt foarte recunoscător mamei pentru că m-a determinat să continui să-l studiez, chiar dacă, de multe ori, am vrut să renunț și să mă concentrez exclusiv pe trompetă. Practic, ea m-a obligat să merg mai departe și sunt foarte bucuros că a făcut asta, pentru că a avut dreptate.
“Pianul este nașul tuturor instrumentelor. Mama m-a obligat să merg mai departe și sunt foarte bucuros că a făcut asta, pentru că a avut dreptate.”
Datorită talentului tău interpretativ, ai fi putut însă rămâne la nivelul de performer apreciat, doar că tu ai ales să-ți perfecționezi aptitudinile și în direcția aranjamentelor și producției muzicale. Ce te-a motivat să faci această investiție suplimentară de timp și energie în formarea ta ca artist?
De fapt, cred că lucrurile stau exact invers, pentru că eu am dobândit succesul în carieră la un nivel atât de înalt în primul rând ca aranjor și muzician de studio, lucrând în principal ca freelancer pentru alți artiști. În schimb, ceea ce fac pe scena unor festivaluri precum cel de la Brașov este să propun unui public nou propria mea muzică, propriile mele creații, iar acesta este cu adevărat visul meu… acesta e proiectul meu de suflet în care pun pasiune de mai bine de 20 de ani.
Totul a început cu primele mele înregistrări din Dallas, alături de membrii originali ai Snarky Puppy, Bernard Wright și Mark Lettieri, dar și de mulți alți muzicieni, de la Roy Hargrove până la Erykah Badu ori Kirk Franklin… a fost materializarea acelui vis al meu de a crea sonorități inspirate de cele pe care le-am auzit începând din copilărie și până am ajuns în Texas.
Cu alte cuvinte, asta a fost întotdeauna ceea ce mi-am dorit să fac, iar acum Europa mi-a oferit ocazia să trec la nivelul următor prin oportunitatea de a susține mult mai multe cântări.
Am până în clipa de față șapte albume în discografie [de la Philthy, din 2014, la Soul Of The World, din 2025 – n.r.], pe care, sincer, la vremea lor, le-am făcut mai mult pentru mine însumi și ca să mă distrez, dar iată că mi-am construit treptat o bază de ascultători și au început să fie cerute tot mai mult live, așa că abia aștept să trec la nivelul următor, să continui să înregistrez albume cu piesele mele și să văd unde mă va duce muzica.
Dincolo de asta, desigur, e plăcut să lucrez acasă, în propriul meu studio, să mă simt confortabil în procesul creativ, fiind astfel prezent și pentru familia mea, dar încerc să găsesc echilibrul între călătoriile și concertele care-mi aduc o satisfacție la fel de mare și această viață stabilă care-mi permite să compun muzică în ambientul propriului cămin.
“Ceea ce fac pe scenă este să propun unui public nou propria mea muzică — acesta e proiectul meu de suflet în care pun pasiune de mai bine de 20 de ani.”
Phil, cum ar arăta un portret al muzicii tale schițat prin cuvinte?
Cum mi-aș defini eu muzica? Ei bine, aș spune că e veselă, cea mare parte din ea. Este un sound care îți insuflă energie, îți dă viață și eu sper că poate contribui să te ridice în momentele în care ești… la pământ. Muzica mea are rădăcini în Gospel, dar este pigmentată și cu accente de Jazz, și, dincolo de asta, cred că fiecare melodie conține o componentă de Funk, fie că se manifestă în mod deliberat, evident sau subtil. De asemenea, ascultând-o, poți identifica momente și influențe de World Music.
Altfel spus, eu m-am considerat mereu un creator de muzică fără gen, care, de fapt, face doar ceea ce simte că vrea să facă. Pentru mine, lucrul la fiecare cântec nou reprezintă un experiment. Unele melodii mă surprind până la urmă prin cât de bine ies și prin reacția vie a oamenilor la ele, dar altele nu au impactul pe care îl speri, nereușind să „vorbească” oamenilor la fel de puternic… dar, prin asta, ca muzician, continui să înveți și să crești, să devii mai priceput și mai conștient de ce anume funcționează și ce nu în limbajul tău artistic.
În fond, fiecare piesă pe care o expui publicului devine parte din evoluția ta ca artist și muzician. Sunt încă destui oameni pentru care primul meu album rămâne preferatul lor, dar eu, în sinea mea, știu că am devenit mai bun odată cu trecerea timpului.
Accept însă faptul că există ceva pur în Philthy [primul proiect ca artist solo al lui Philip Lassiter, din 2014, în cadrul căruia a avut printre invitați pe Bernard Wright, Snarky Puppy și Tommy Sims – n.r.], care încă rezonează cu ascultătorii și îi impresionează foarte mult.
“Fiecare piesă pe care o expui publicului devine parte din evoluția ta ca artist și muzician.”
Ajunși la final, să vorbim însă despre cum faci muzică în prezent și nu despre era Philthy. De exemplu, cum alcătuiești ansamblurile menite a-ți interpreta piesele pe scenă sau în studio?
În esență, depinde de situație, adică de mărimea scenei, de specificul publicului de club sau de anvergura festivalului în care urmează să cântăm. Colectivele pot lua diferite forme și am pregătite mai multe variante, dar întotdeauna idealul este un ansamblu mai mare, de 10-13 membri, cu secțiune completă de suflători, vocaliști de acompaniament suplimentari și instrumentiști adițonali.
Au fost chiar și cazuri în care am pus la punct și formații „monstru”, cu până la 23 de membri, adică șase cântăreți, două chitare, doi clăpari și opt instrumente de suflat, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, la North Sea Jazz Festival, pe scena „Nile”.
Cântăm însă mult și în formații de cinci sau șase membri, pentru că muzica pe care o fac poate funcționa fără probleme în oricare dintre aceste configurații… de fapt, cu cât am mai puțini muzicieni alături de mine, cu atât libertatea de a mă exprima așa cum simt este mai mare, ceea ce poate fi realmente distractiv.
Cu o formație mai mare, s-ar putea să am ceva mai puțină libertate să mă mișc sau să mă abat de la aranjamentele pe care le-am conceput, dar, pe de altă parte, este un sound mai plin, iar peisajul sonor oferit publicului se relevă ca unul mai complet.
Punerea în valoare a liniei melodice câștigă prin prezența instrumentelor de suflat, întrucât acestea oferă o mulțime de momente frumoase, pline de culoare, prin interacțiunea lor cu vocile, aspect care m-a interesat întotdeauna extrem de mult ca aranjor… lucrul cu instrumentele de suflat dintr-o perspectivă colaborativă reală, nu doar de susținere sau condimentare melodică mai mult sau mai puțin inspirată undeva în fundal.
Cu toate că, bineînțeles, le utilizez și în acest scop, eu caut ca ele să devină mai mult decât atât, să fie instrumente care au intervenții foarte colorate în contrapunct și care, prin forme armonice, contribuie cu adevărat la îmbogățirea poveștii pe care o spune acea piesă, interacționând cu vocile și chiar preluând uneori controlul… de asta, în toată muzica mea se regăsesc o multitudine de influențe cool, de la Earth, Wind & Fire sau Stevie Wonder până la Michael Jackson, Prince și nu numai.
Ca să rezum într-un fel, eu sunt foarte pasionat de a cânta cu ansambluri numeroase și, cu toate că nu e întotdeauna fezabil din punct de vedere economic, deoarece sunt mai multe persoane de transportat cu avionul, de cazat, de plătit și toate celelalte, nu am lăsat niciodată acest lucru să mă descurajeze să construiesc ceva.
Cred foarte tare în faptul că, atunci când te dovedești determinat în a construi ceva, oamenii vor veni către tine și răspunsul lor va fi unul pozitiv. Până la urmă, ceea ce face ca proiectul nostru să fie cu adevărat special și unic este dimensiunea colectivului și ceea ce se întâmplă atunci când suntem împreună pe scenă.
“Cu cât am mai puțini muzicieni alături de mine, cu atât libertatea de a mă exprima așa cum simt este mai mare, ceea ce poate fi realmente distractiv.”
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Florin Ghioca | Brașov Jazz & Blues Festival
