ALBERT CASTIGLIA, o poveste despre Blues, începută cu… dichis
Recent câştigatul Blues Music Award pentru cel mai bun album, Help Yourself, reconfirmă valoarea partneriatului creativ al tandemului Blood Brothers, fiind al doilea primit de către Mike Zito şi Albert Castiglia după cel din 2024 pentru LP-ul lor de debut, iar asta nu face decât să crească aşteptările de la concertul pe care cei doi îl vor susţine în iulie pe scena Open Air Blues Festival de la Brezoi.
Pentru efervescentul bluesman de origine cubano-italiană ALBERT CASTIGLIA, această colaborare reprezintă însă doar o parte dintr-o istorie personală de succes, ale cărei file cuprind interacţiuni cu muzicieni ca Junior Wells, Ronnie Earl sau Pinetop Perkins, apariţii live antologice prin energia transmisă publicului – precum turneele din anii ’90 cu Sandra Hall, când era considerat cel mai bun chitarist de Blues din Miami -, dar şi numeroase distincţii prestigioase (începând din 2020, Castiglia a fost premiat cu regularitate cu Blues Music Awards, inclusiv la categoria ‘artistul de Blues-Rock al anului’), care au făcut din el unul dintre cei mai în vogă cantautori din Blues-ul contemporan.
Pentru iubitorii de la noi ai acestui gen muzical, concertul de la Brezoi nu va deschide însă un capitol din povestea lui ALBERT CASTIGLIA, ci, dimpotrivă, reprezintă un happy-end al unuia, început în 2022, cu întâlnirea care s-a petrecut în cadrul minunatului festival din Delta Dunării, Dichis’n’Blues, un eveniment meteoric… după cum am crezut o bună bucată de vreme.
Spun asta pentru că, după o lungă pauză, acest festival-boutique cu totul aparte renaşte la Somova, unde va avea loc în perioada 12-14 iunie 2026.
Atunci, în pandemie, Castiglia a venit la Tulcea alături de Mike Zito, dar au avut cântări separate, întrucât “frăţia de sânge” se manifesta încă în fundal, pe palierul producţiilor de studio, iar acel contact pe viu ne-a prilejuit debutul unui lung dialog, în decursul căruia apreciatul muzician şi-a expus cu o admirabilă francheţe deopotrivă propria poziţionare în raport cu lumea Blues-ului şi modul în care experienţele sale personale, indiferent de natura acestora, i-au influenţat parcursul.
Dacă pe scenă se dovedeşte a fi un artist captivant, dincolo de aceasta, ALBERT CASTIGLIA ne-a arătat un caracter nu mai puţin admirabil şi merită cu certitudine a fi descoperit de către publicul român.
Albert, îţi propun să începem cu povestea albumului tău I Got Love, care ţi-a adus un Blues Music Award şi a urcat până în vârful topului Billboard. De la cine ai primit dragostea de care aminteşti în titlu?
De fapt, albumul I Got Love reprezintă un fel un jurnal personal al anilor de pandemie, o perioadă cu multe probleme, dar şi cu revelaţii izvorâte din tot acel haos.
Spun asta pentru că, deşi a fost greu de depăşit, pentru mine a avut şi câteva aspecte pozitive, printre care acela că am fost nevoit să mă îngrijesc de sănătatea mea, fiindcă, până la lockdown, mă aflam în turneu cel puţin 200 de zile pe an, iar de băut nu beam decât numai atunci când eram în turneu… adică 200 de zile pe an. Asta chiar devenise o problemă, dar, venind criza asta, dintr-odată nu au mai fost atâtea cântări şi am rămas acasă, deci n-am mai consumat alcool şi, bineînţeles, m-am simţit mai bine… aşa că am hotărât să îmi păstrez acest obicei bun în continuare.
Au fost însă şi multe încercări, pentru că, în primul an de pandemie, practic, n-am avut de lucru şi a trebuit să mă reinventez pentru a găsi cumva alte resurse ca să-mi plătesc facturile, în fond, pentru a supravieţui. Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga lume artistică din America criza a fost uriaşă, de fapt, însă eu chiar m-am lovit puternic de faptul că nu angaja nimeni muzicieni sau foşti muzicieni, iar eu doar asta fac de 30 de ani şi n-am avut vreun job obişnuit în tot acest interval de timp.
A mai fost apoi şi partea de social media, un mediu care mai mult ne separă decât ne uneşte – cel puţin aşa consider eu – şi pandemia mi-a întărit impresia, fiindcă a exacerbat diviziunea asta în condiţiile în care toată lumea a avut, brusc, mult mai mult timp să stea pe reţelele sociale şi să-şi exprime părerile şi frustrările, de-o parte şi de alta… cumva, toate aspectele astea se regăsesc în muzica de pe album.
La începutul perioadei de lockdown n-am susţinut foarte multe concerte, cel puţin la început, cu toate că în Florida era ceva mai multă relaxare, pentru că n-am fost foarte convins că se respectă toate regulile în cluburi, pandemia nefiind luată peste tot în serios. Sigur că erau locaţii în care se păstra curăţenia şi se igieniza mereu totul, iar când aveam cântări acolo eram liniştit, dar în altele nu era ventilaţie bună şi lumea era neglijentă, aşa că, la început, am fost extrem de selectiv… asta până când n-am mai avut bani.
În primul an, am reuşit să nu mă îmbolnăvesc, dar, la un moment dat, a trebuit să accept un număr crescut de angajamente pentru că veneau facturile la plată şi, în februarie 2021, am contractat virusul. Avusesem o cântare într-un bar din Fort Myers Beach, în Florida, iar în orele de după concert am început să mă simt ciudat, după care, în zilele următoare, starea mea s-a înrăutăţit. Era COVID şi, chiar dacă simptomele dispar în mod normal cam după 10 zile, mie mi-a luat o jumătate de an ca să mă vindec complet şi am avut apoi o mulţime de efecte post-COVID, adică îmi amorţeau mâinile şi picioarele, aveam arsuri în gât, îmi scădea brusc energia în miezul zilei şi mi se agravase chiar şi apneea pe care o aveam de dinainte într-o formă uşoară, de ajunsesem să dorm cu un aparat care mă ajuta să nu mă sufoc… în fine, a fost foarte grav şi o lungă perioadă am avut căderi nervoase pentru că nu reuşeam nicicum să depăşesc boala. Până la urmă, am avut parte de o consultaţie online şi mi s-au prescris nişte antidepresive care m-au ajutat, dar niciun doctor n-a fost în stare să identifice cauzele pentru care mă simţeam atât de rău, deci n-am avut niciun diagnostic concludent, în afară de acel generic “long Covid”.
Da, pandemia a fost o perioadă intensă, în care eu m-am luptat să supravieţuiesc din toate punctele de vedere şi din care am învăţat foarte multe lucruri… cu siguranţă am învăţat să am mai multă grijă de mine şi să fiu mai responsabil cu banii, dar şi că iubirea, dragostea familiei în primul rând, este cea care ne ajută să trecem de momentele grele.
Cât de mult ajută dovezile de dragoste din partea publicului şi a breslei depăşirea unor astfel de momente? Dacă cineva ar judeca numai după discul ajuns #1 în topuri sau premiul pentru artistul de Blues-Rock al anului, ar putea crede că duci o viaţă fără griji, înconjurat de groupies şi cu limuzină la scară…
Viaţa mea este una modestă, dar mi-e foarte bine aşa. Câştig rezonabil, cât să pot avea o viaţă decentă şi am o maşină normală, soţia mea la fel… mă rog, ea are una nouă acum, dar nu e o maşină de lux, ci un Hyundai, fiindcă înainte a avut un Cadillac cam hârbuit. Banii mi-i fac din turnee, nu din vânzările de discuri pe care se bazează clasamentele Billboard, fiindcă, real, nu prea mai poţi trăi din albume în clipa de faţă.
Ca să ajung însă la fondul întrebării tale, eu cred că, pe de altă parte, aceste forme de recunoaştere sunt cu adevărat foarte importante, pentru că noi, ca muzicieni, suntem predispuşi la a ne îndoi de noi înşine, suntem lipsiţi de încredere în calităţile noastre şi ne judecăm tot timpul, adică mereu ne întrebăm de ce facem ceea ce facem şi de ce luăm deciziile pe care le luăm. Nu suntem niciodată siguri că muzica pe care o cântăm va ajunge la public sau nu, aşa că, atunci când m-am văzut în Top Billboard pe poziţia numărul 1, m-am simţit foarte bine.
Să nu-i crezi niciodată pe cei care spun că nu contează să fii #1 sau să primeşti un Blues Music Award, asta e o abureală, fiindcă, de fapt, ele reprezintă semne de apreciere venite din partea colegilor, a industriei, a fanilor, iar toate astea înseamnă foarte mult pentru echilibrarea acelei lipse de încredere în sine. Bineînţeles că muzica rămâne mereu pe primul loc, dar faptul că ascultătorii au o reacţie pozitivă la ceea ce faci, iar aprecierea ia forma topurilor sau a premiilor înseamnă foarte mult, cel puţin pentru mine… nu am cum să mint în privinţa asta.
Eu chiar le sunt recunoscător celor care îmi ascultă cu drag muzica, pentru că, fără ei, eu nu aş fi aici şi noi doi n-am ajunge să stăm de vorbă. Publicul mă ţine în viaţă, îmi dă sens, îmi oferă mijloacele de a-mi câştiga existenţa, iar eu apreciez asta enorm.
Cum s-a născut însă “frăţia” cu Mike Zito, pentru că, de la Masterpiece încoace, deci din 2019, toate albumele tale au fost scoase la casa lui de discuri Gulf Coast şi apoi, treptat, aţi început să apăreţi pe scenă ca Blood Brothers?
Primul album pe care am cântat împreună a fost Big Dog [albumul lui Albert Castiglia din 2016 – n.r.], dar eu îl ştiam deja pe Mike de peste 15 ani. Când ne-am cunoscut, el deja nu mai consuma alcool de ceva timp şi atunci a avut mereu grijă de mine, noi întâlnindu-ne în primii ani mai mult pe la festivaluri şi descoperind că ne place acelaşi fel de muzică. Suntem aproape de-o vârstă – cred că eu sunt puţin mai mare decât el, cam cu un an – şi am crescut amândoi în anii ’80 cu Heavy Metal şi Hard Rock, pentru că asta era muzica pe care o ascultau toţi copiii din clasa de mijloc din America acelor vremuri.
La început, nu ascultam deloc Blues, ci Van Halen, AC/DC, Led Zeppelin sau ZZ Top… astea erau trupele noastre favorite, aşa că noi ne-am împrietenit ascultând muzica asta, plus că ambii suntem italieni de origine, deci aveam foarte multe în comun. Mike a fost cel care m-a ajutat mai târziu, în 2014, să semnez cu Ruf Records şi tot el a produs două din cele trei albume pe care le-am scos acolo [Big Dog şi apoi Up All Night, din 2017 – n.r.].
Prietenia noastră este foarte importantă pentru mine şi, din punct de vedere artistic, am dovedit deja că ne împăcăm foarte bine, depotrivă în studio şi pe scenă. Chiar dacă el este un tip foarte autoritar, nu e un dictator, adică te ajută să-ţi atingi potenţialul şi să-ţi materializezi viziunea, dar fără să ezite a spune pe şleau ce părere are despre muzica pe care o faci… aşa am ajuns eu la Masterpiece [albumul care i-a adus lui Albert Castiglia în 2020 primul Blues Music Award din carieră – n.r.].
Acest LP al tău, Masterpiece, are o poveste cu totul aparte…
Chiar una incredibilă, aş putea spune, pentru că, în 2018, am descoperit că… am o fiică! De fapt, ea m-a găsit pe mine, fiindcă a crescut fără să îşi cunoască tatăl. Ştii, eu am copilărit cu mama ei, deci ne cunoşteam foarte bine de mici şi, cum se-ntâmplă când eşti încă necopt, faci tot soiul de lucruri necugetate… şi, uite-aşa, după 29 de ani, am aflat că am o fiică, ba chiar şi doi nepoţi, pe care i-am cunoscut abia când eu mă apropiam deja de vârsta de 50 de ani, îţi dai seama?
Fiica mea m-a găsit printr-un test ADN, datorită unui văr de-al meu, care a ajuns la ea pentru că îşi făcuse testul, iar ADN-ul său avea elemente compatibile cu ale ei, dar, dincolo de asta, am ştiut imediat că e fata mea, făra nicio urmă de îndoială, chiar din momentul în care i-am văzut fotografia. Povestea asta mi-a stimulat creativitatea, toate sentimentele şi toate trăirile, astfel încât ideile au început să-mi vină în valuri şi m-am pus pe scris şi compus material nou.
Până să-mi cunosc fiica, viaţa mea fusese una obişnuită, banală, aşa că, dincolo de cele câteva cântece pentru soţia mea, piesele scrise de mine care vorbeau despre iubire se refereau mai degrabă la relaţii eşuate din trecut, însă totul s-a schimbat din punct de vedere creativ atunci când ea m-a găsit, pentru că m-a stimulat să merg emoţional mult mai în profunzime.
Mike [Zito] urma să producă albumul şi când a ascultat noile piese mi-a spus că-i plac foarte mult, iar consecinţa a fost că am intrat repede în studio şi am cântat noi la toate instrumentele, adică el a fost la chitară bas şi la tobe, iar eu am făcut partea de chitară solo şi vocea, plus basul pe două piese. Toţi oamenii care au ascultat albumul înainte de a-l lansa au spus că e foarte bun… mai puţin cei de la Ruf Records, la care scosesem deja patru discuri [Solid Ground, Blues Caravan 2014, Big Dog şi Up All Night, lansate în perioada 2014-2017 – n.r.], cărora nu le-a plăcut deoarece era prea brut, prea neşlefuit, şi ne-au cerut, printre altele, să reînregistrăm unele instrumente şi să remixăm totul.
Eu nu voiam să fac compromisuri, ei nu cedau, ne blocasem şi nu vedeam niciun orizont până când, într-o zi – ţin minte că eram în perioada aceea în L.A., în turneu -, m-a sunat Mike şi mi-a spus că îşi lansase propria casă de discuri şi intenţionează să cumpere drepturile pentru album de la Ruf ca să-l scoatem sub egida Gulf Coast Records [de atunci, toate albumele lui Albert Castiglia, inclusiv Grits & Glory din 2026, au apărut la label-ul fondat de Mike Zito – n.r.].
Aşa am şi făcut, iar Masterpiece mi-a adus acel Blues Music Award pentru albumul de Blues-Rock al anului, deci Mike este deopotrivă talismanul meu norocos şi prietenul meu cel mai bun.
Până la imboldul primit de colaborarea cu Mike Zito, nu trebuie uitat că ai început să-ţi scrii propriile cântece chiar din perioada albumului de debut, Burn, din 2004. De fapt, când ai început realmente să crezi că ai putea fi şi un bun compozitor, nu doar un apreciat performer?
Nu ştiu dacă m-am considerat vreodată un bun compozitor sau măcar să fi crezut într-un moment sau altul că aş putea deveni unul bun. Cel puţin când eram tanăr, mereu m-am îndoit de mine însumi şi nu consideram că aş fi bun de ceva… absolut deloc. Muzica a fost însă cea care m-a ajutat să trec peste această problemă într-un mod cumva natural, fiindcă bucuria de a cânta mi-a adus mereu mai multă fericire decât orice altceva, iar asta mi-a întărit dorinţa de a rămâne pe acest drum.
Sincer îţi spun, până de curând, nu am fost vreodată pe deplin satisfăcut de compoziţiile mele, dar cred că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, te mai debarasezi de anumite complexe. Acum, în plan personal, am o familie minunată, o fiică şi doi nepoţi, iar în cel muzical consider că sunt un chitarist bun şi, de asemenea, un compozitor bun, dar, nu cu mulţi ani în urmă, ajunsesem într-un punct în care aproape eram comfortabil cu ideea că sunt doar un chitarist decent.
Prin urmare, mi-a trebuit mult timp ca să trec peste complexele de inferioritate pe care le aveam, iar momentul în care am aflat că am o fiică a fost acela în care am conştientizat că nu vreau ca ea să treacă prin viaţă cu aceleaşi îndoieli despre ea însăşi şi m-am străduit din răsputeri să mă autodepăşesc. De asta spun că abia în ultimii cinci-şase ani mă pot declara într-o mai mare măsură mulţumit de compoziţiile mele.
A influenţat în vreun fel modul tău de a compune muzică faptul că, în tinereţe, ai lucrat vreme de câţiva ani şi în domeniul asistenţei sociale?
Foarte mulţi muzicieni din generaţia mea şi-au început cariera imediat după terminarea şcolii şi, evident, mi-aş fi dorit să pot fi şi eu ca ei, însă, privind retrospectiv, pot spune că nu aş schimba nimic din parcursul meu, fiindcă am căpătat atunci experienţă din două perspective foarte diferite, aceea de muzician şi cea de asistent social.
După ce am terminat facultatea, m-am angajat aproape imediat ca lucrător social, întrucât Florida, unde locuiam, tocmai fusese lovită de un uragan ce distrusese jumătate din Miami, iar oamenii de-acolo aveau mare nevoie de ajutor. Contactul cu aceştia m-a făcut să am mai multă empatie, să-mi înţeleg semenii mai bine, deci a fost o experienţă care, în ansamblul său, m-a ajutat cu siguranţă să devin un compozitor mai bun.
Din acest motiv, am rămas sensibil la astfel de întâlniri, iar turneele mă ajută mult în sensul ăsta… inclusiv concertul pe care l-am dat la voi m-a inspirat [în cadrul festivalului Dichis’n’Blues din Tulcea, din 2022 – n.r.], pentru că am luat contactul cu oamenii locului şi e fantastic să văd că publicul se distrează şi ascultă cu plăcere muzica mea, chiar dacă ştie că războiul este aici, la uşa voastră.
Cât am cântat, tot timpul m-am gândit la oamenii de aici, la cât de puternici sunt, fiindcă nu ştiu dacă la noi, în Statele Unite, ne bucurăm de viaţă la fel de mult, pentru că mi se pare că luăm de bune prea multe lucruri, adică şi libertatea noastră ni se pare că e un dat. Experienţele pe care le trăiesc în alte locuri decât cele care-mi sunt familiare, faptul că pot vedea oamenii la ei acasă şi mă pot pune în pielea lor, asta cred că mă ajută să fiu un compozitor bun de Blues.
Să înţeleg că, din punctul tău de vedere, Blues-ul poate contribui cumva la a ne face viaţa mai bună?
Mi se pare că la noi, în Statele Unite, oamenii sunt individualişti, deci nu regăsesc frecvent sentimentul comunitar şi cred că asta vine, în mare măsură, din faptul că americanii nu prea călătoresc în afara ţării, nu văd cum trăiesc alti oameni şi nu le înţeleg modul de viată. Sunt sigur că, dacă ar face-o, li s-ar schimba perspectiva asupra lumii, iar aceasta ar fi mai bună, pentru că nu suntem diferiţi, doar locurile şi împrejurările în care trăim sunt diferite.
Eu am avut un mare noroc că am putut străbate lumea datorită muzicii şi, drept urmare, modul în care mă raportez la aceasta e unul mai degrabă pozitiv. Îmi place mult Europa, dar ceea ce văd la voi îmi dă încredere în viitor în mod special, pentru că am întâlnit aici copii extraordinari, inteligenţi şi empatici, de care sunt foarte impresionat.
Pentru mine, a fost realmente o experienţă minunată să descopăr printre spectatori copii de 12-13 ani care se bucură de muzica pe care o fac, în condiţiile în care nepoţica mea are aceeaşi vârstă şi nu-i place Blues-ul… asta mi-a spus când am întrebat-o dacă are de gând să cânte cu mine la un moment dat, fiindcă, într-adevăr, are o voce foarte bună. M-am prefăcut că sunt supărat şi i-am zis:
‘Blues-ul îmi pune pâinea pe masă, Blues-ul îţi aduce şi ţie toate cadourile cu care te răsfăţ! Blues-ul e viaţa mea, e meseria mea!’. Atunci, ea a replicat sec… ‘Mai sunt şi alte meserii pe lume, tataie.’. Pam-Pam!
Dar am văzut aici copii de vârsta nepoatei mele cărora le place Blues-ul, asta e limpede, ceea ce nu se prea întâmplă în State, iar asta mă face să-mi recapăt încrederea în viitor, nu doar în viitorul lumii, în general, dar şi în cel al Blues-ului… îmi redă speranţa că Blues-ul va rezista, pentru că mai există şi copii care apreciază sincer muzica asta.
Cine formează însă publicul de Blues în circuitul nord-american? Care sunt generaţiile încă fidele acestui gen muzical?
Aş zice că majoritatea ascultătorilor de Blues din zilele noastre sunt rockeri în vârstă, cei care ascultau Classic Rock în anii ’60, ’70, ’80, iar aici revin la ce spuneam apropo de faptul că eu mă înţeleg atât de bine cu Mike [Zito] fiindcă am avut copilării similare, tipice middle-class-ului, în care am început cu muzică Rock.
Pentru Mike, dorinţa de a învăţa să cânte la chitară, de exemplu, a venit de la Van Halen, în timp ce eu ascultam mai mult Beatles şi, mai ales, Rolling Stones, deoarece inclusiv piesa de la nunta părinţilor mei a fost (I Can’t Get No) Satisfaction, perfectă pentru ei, fiindcă se ceartă încontinuu de peste 50 de ani… adică n-au avut “satisfacţie” în viaţa lor de cuplu, dar sunt încă împreună.
Prin urmare, eu şi Mike am crescut cu aceeaşi muzică şi abia apoi am descoperit Blues-ul, dar un traseu asemănător îl parcurseseră deja şi generaţiile anterioare, fiindcă, în anii ’60 şi ’70, era un promoter în San Francisco, Bill Graham, care aducea artişti de Blues împreună cu trupele de Rock, aşa că îi puteai vedea pe Junior Wells sau Buddy Guy pe acelaşi afiş cu The Grateful Dead sau Led Zeppelin.
Prin intermediul acelor celebre concerte de la Fillmore East au descoperit Blues-ul destui hippies din America, iar asta face ca publicul actual de Blues să fie format în majoritate din ascultători de Classic Rock şi lucrul ăsta e un pic neliniştitor, pentru că acest tip de fani cam încep… să moară. În fiecare zi mai citesc câte-un anunţ pe Facebook despre un cunoscut din State care-a murit de bătrâneţe sau de vreo boală a bătrâneţii, dar, pe urmă, vin aici şi întâlnesc micuţii de care aminteam, iar ei îmi readuc speranţa în suflet.
În fond, cum a apărut această atracţie pentru Blues în cazul tău, un newyorkez mutat la Miami, cu mama cubaneză şi tatăl italian?
Ei bine, dacă Mike s-a îndrăgostit de Blues datorită lui Johnny Winter, eu am ajuns la această muzică prin Eric Clapton. Chiar dacă în copilărie ascultam foarte mult Rock, asta nu înseamnă că nu eram curios să încerc şi altceva, aşa că, la un moment dat, printre altele, am cumpărat un album al lui Clapton, Just One Night…
… Live at Budokan, albumul prin care am ajuns şi eu la Blues.
Live at Budokan, corect! Eşti prima persoană care o spune înainte să zic eu… până acum, mereu a trebuit să fac eu completarea asta. Am luat acel album fiindcă eram deja un pic familiarizat cu muzica lui Eric Clapton, însă Just One Night conţine 30% Blues adevărat, adică Early in the Morning, Worried Life Blues, Rambling On My Mind, Further on Up the Road, Double Trouble, piese de Blues care m-au vrăjit imediat, mai ales datorită faptului că toate sunt cover-uri ale unor artişti ale căror discuri le-am cumpărat după aceea şi, ascultând ambele versiuni, am rămas cu impresia clară că cele ale lui Clapton erau la un cu totul alt nivel.
Vreme de câţiva ani am continuat să-i ascult albumele, dar şi ale lui John Mayall, Otis Rush, B.B. King… pe atunci, încă nu ajunsesem la Muddy Waters. Abia în liceu l-am descoperit, când am dat peste Hard Again, produs de Johnny Winter la casa lui de discuri, Blue Sky [albumul lui Muddy Waters din 1977, premiat cu Grammy – n.r.], şi acela a fost momentul în care am ştiut precis că vreau să-mi câştig existenţa cântând Blues.
Deci aveam 16 ani când am cumpărat acea casetă cu Muddy Waters, singura pe care o aveau cu muzica lui în magazin, iar în clipa în care am ajuns acasă şi i-am dat drumul să meargă am realizat că asta vreau să fac şi eu în continuare. Ce album extraordinar!
Albert, ai început să cânţi cu Miami Blues Authority încă din 1990, dar muzica era cumva part-time, fiindcă aveai şi acea slujbă de lucrător social. Cum s-a întâmplat să atragi, totuşi, atenţia unei artist legendar precum Junior Wells?
Junior Wells nu avea habar de job-ul meu sau poate-o fi ştiut, dar n-am vorbit niciodată despre faptul că ziua lucram în biroul de Asistenţă Socială. Acolo aveam o amică bună, Gloria Pearson, care fusese prietena lui Junior o bucată de vreme şi mai ţinea legătura cu acesta, iar la un moment dat am primit un telefon de la ea, cu întrebarea dacă nu mă tentează să merg împreună cu ea la o cântare a lui Junior Wells într-un club din Delray Beach, Florida.
Mai mult, ea mi-a propus să-mi iau şi chitara cu mine, fiindcă avea de gând să-i spună cumva lui Junior că ştiu să cânt, numai că eu nu eram prea convins că ideea ar putea funcţiona, aşa că i-am zis Gloriei că, poate, e mai bine să nu-şi bată capul. În fine, am ajuns acolo, iar ea m-a prezentat lui Junior înainte de show, am stat puţin de vorbă, după care el a intrat în club, unde îl aşteptau în public vreo 300 de oameni. Era ajunul Anului Nou, 31 decembrie 1996.
Probabil că Junior a aflat, totuşi, că şi eu cânt la chitară şi, drept urmare, după ce s-a încheiat prima parte a concertului, managerul său, Michael Blakemore, care a lucrat mai târziu cu Magic Slim, a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să cânt ceva cu Junior, însă m-a avertizat că ar fi bine să nu dau rateuri pentru că, dacă nu sunt bun, acesta mă va face de râs chiar în faţa spectatorilor. Atunci, mi-am spus:
‘Am lucrat ca asistent social patru ani şi jumătate, am văzut tot ce-au oamenii mai urât în ei, am fost ameninţat inclusiv cu un cuţit, deci n-are cum să fie aici mai rău decât ce trăisem deja, aşa că o să cânt, o să mă simt bine şi… ce-o fi o fi!’.
Am urcat pe scenă, am interpretat trei piese doar cu trupa, după care a intrat şi Junior Wells şi am cântat încă trei împreună cu el, Little Red Rooster, Messin’ with the Kid, plus încă una, nu mai ţin minte care. Bun, s-a terminat concertul, iar eu m-am gândit că tocmai am trăit punctul culminant al vietii mele, cea mai grozavă experienţă pe care mi-aş fi putut-o dori, însă, o lună mai târziu, am primit un telefon… să merg să ţin locul unuia din chitariştii din formaţie, care avea o problemă şi lipsea câteva zile, aşa că am cântat cu Junior Wells în Buffalo, Cleveland şi Detroit.
Din nou, am avut senzaţia că s-a consumat cea mai tare experienţă din viata mea, după care m-am întors acasă şi mi-am reluat viaţa mea exasperant de monotonă din Florida, de care nu ştiam cum să scap, mai ales că, pe atunci, încă stăteam cu ai mei. Îmi doream din tot sufletul să mă dedic total muzicii, dar nu aveam destule cântări încât să-mi permit să renunţ la slujbă.
Din fericire, după alte câteva săptămâni, a sunat din nou telefonul şi mama mi-a spus că mă caută cineva din Chicago. Era managerul de turneu al lui Junior Wells, care mi-a oferit un job full-time în trupa acestuia. Am acceptat imediat, chiar dacă habar n-aveam unde-o să stau în Chicago şi, dintr-un impuls, l-am implorat pe un văr de-al meu care locuia acolo să mă găzduiască, deşi tocmai se însurase.
În fine, m-a primit, dar, după numai o noapte, m-a rugat să plec, fiindcă nevastă-sa nu suporta că sforăiam îngrozitor de tare – eu având acea apnee încă de atunci -, iar ei stăteau într-un apartament mic, în care se auzea absolut tot. Atunci mi-am luat bagajul şi m-am dus la un hotel foarte ieftin, genul de loc unde găseai prostituate şi persoane homeless, unde plăteam 30 de dolari pe noapte şi am locuit acolo timp de mai multe săptămâni.
Bineînţeles, a fost groaznic, cu baia pe hol şi un televizor minuscul cu antenă de sârmă, dar, în acelaşi timp, eram nespus de fericit pentru că, în sfârşit, puteam să fac ce îmi dorisem de când aveam 15 ani… devenisem bluesman în Chicago!
Mi-am jurat atunci, în camera mea mizerabilă, că niciodată nu mă voi întoarce la un job pe care-l detest şi nu voi mai face vreodată ceva care să nu-mi umple sufletul de bucurie. Din acel moment, n-am privit înapoi. Viaţa este prea scurtă ca s-o petreci făcând ceva ce nu-ţi place.
Cum te raportezi în viaţă la trecerea timpului, cu teama de a-l pierde sau cu sentimentul că poţi câştiga de pe urma sa?
Este interesant ce mă întrebi… fiindcă mă bucur de fiecare clipă din viaţa mea acum mai mult ca oricând. Sigur, la 20 şi la 30 de ani aveam o viaţă plină de culoare, dar eram mereu ocupat şi agitat, aşa că, odată cu avansarea în vârstă, am realizat faptul că îmi este din ce în ce mai bine pe măsură ce trece timpul.
Încă de la sfârşitul anilor ‘90, de când am început să cânt cu Junior Wells, am călătorit în extraordinar de multe locuri şi am avut posibilitatea să descopăr o sumedenie de lucruri bune, doar că, în acele peregrinări, eram peste măsură de stresat, având tot timpul teama să nu-mi pierd job-ul de muzician de acompaniament, aşa că m-am bucurat prea puţin de tot ce făceam sau vedeam, iar acum, privind în urmă cu sinceritate, îmi doresc să fi fost ceva mai relaxat în tinereţe, pentru că, aşa apăsătoare cum părea, viaţa este, totuşi, frumoasă.
Mi-a luat destul de mult timp ca să învăţ să apreciez tot ce am, dar pot spune că, după ce-am trecut de 50 de ani, am reuşit să fac asta, însă, bineînţeles, perspectiva mi s-a schimbat inclusiv datorită faptului că au apărut în existenţa mea fiica mea şi nepoţii.
Primele două discuri, Burn şi The Bittersweet Sessions, le-ai scos pe cont propriu la începutul anilor 2000, dar trecuse deja ceva vreme de când erai la Chicago. Cât de mult a influenţat Junior Wells startul carierei tale solo şi ce te-a făcut să nu continui cu trupa lui?
Tot la timp ne întoarcem, până la urmă… din păcate, nu a fost timp să scot un album sub îndrumarea lui Junior Wells, fiindcă am cântat împreună doar în acel an, 1997, înainte ca el să moară. Mi-aş fi dorit ca Junior să fi trăit puţin mai mult, ca să mai capăt ceva din experienţa lui, dar el a crezut mereu în mine cu-adevărat şi, în ce mă priveşte, îi compusesem chiar şi o piesă pe care intenţionam să i-o ofer la un moment dat.
Bineînţeles că aş fi rămas în continuare în trupa lui, asta chiar fără nicio îndoială, însă chiar dacă n-am cântat cu el prea mult, timpul petrecut împreună a fost, totuşi, îndeajuns pentru a avea un impact extraordinar asupra mea. Sunt convins că, dacă ar mai fi trăit, m-ar fi susţinut în carieră, dar, chiar şi-aşa, m-a ajutat mult, pregătindu-mă pentru ce avea să urmeze şi pot spune că am învăţat enorm de mult în anul acela.
Datorită lui Junior Wells am învăţat cum să interacţionez cu publicul, cum să conduc o trupă şi să coordonez diferite instrumente, lucruri care mi-au fost de folos pentru a realiza primul meu album şi apoi următoarele, deoarece eu cred că fiecare album din cariera mea constituie o evoluţie faţă de precedentul.
Desigur, privind înapoi, sunt anumite piese de pe Burn pe care nu le consider chiar grozave, dar sunt şi unele de care continui să fiu mândru, dar, dincolo de asta, e mai important faptul că am arătat după aceea, pe fiecare disc nou pe care l-am scos de-a lungul anilor, că sunt un compozitor şi un chitarist din ce în ce mai bun şi că evoluez continuu.
Altfel, aşa cum ziceam, sunt convins că, dacă ar mai fi trăit, Junior m-ar fi ajutat mai mult, dar, oricum, el m-a susţinut în permanenţă, mai ales că în trupă erau şi unii colegi nu prea încântaţi de prezenţa mea, ei fiind bluesmani veterani din Chicago, iar eu doar un puşti neexperimentat din Miami şi, în consecinţă, mă simţeam adesea stingher, chiar un pic marginalizat. Junior mi-a luat însă mereu apărarea, dar, în timp ce mă proteja de detractorii mei, mereu îmi spunea şi să învăţ tot ce pot de la aceştia.
Dată fiind această atmosferă nu foarte încurajatoare, după moartea lui Junior Wells, de ce nu ai fost tentat să cauţi succesul mai repede în Atlanta sau Miami?
Răspunsul e simplu. Am considerat că pot deprinde încă foarte multe lucruri dacă mai stau în Chicago şi, de asemenea, aveam sentimentul că şi Junior ar fi vrut să rămân.
Drept urmare, am mai stat acolo aproape cinci ani după moartea lui şi am învăţat cât am putut de mult despre Chicago Blues şi despre direcţia spre care acesta se îndrepta, datorită unor muzicieni extraordinari pe care i-am descoperit, precum Melvin Taylor, Rico McFarland, Chico Banks, Carl Weathersby şi alţii ca ei. În afară de asta, tot în Chicago, am cântat o bucată de vreme şi cu Sandra Hall, de la care, la fel, am prins foarte multe chestii, astfel încât nu aş fi părăsit oraşul dacă aş fi ajung să câştig suficient din cantări încât să mă întreţin, dar n-a mers.
Cumva desumflat, fiindcă mi se părea că n-am reuşit să am suficient succes în Chicago, în 2001 m-am întors în Miami şi, până la urmă, s-a dovedit a fi ce mai bună decizie, pentru că acolo aveam deja publicul meu [în 1997, revista Miami New Times îl desemnase pe Albert Castiglia “the best Blues guitarist in Miami”, datorită activităţii sale în colectivul Miami Blues Authority – n.r.], plus că e oraşul în care mi-am cunoscut soţia şi unde, mai târziu, m-a găsit fiica mea.
Astfel, destul de repede, am ajuns să mă simt mult mai bine faţă de momentul când plecasem din Chicago, dar perioada petrecută acolo a fost esenţială pentru dezvoltarea mea ca muzician.
Pe primele tale albume, în afară de compoziţiile tale, îl omagiezi adesea pe Junior Wells, dar, în rest, selecţia cover-urilor este una foarte eclectică, de la Bob Dylan până la The Shadows. Ce trebuie să aibă o piesă ca să nască în tine dorinţa de a o interpreta?
Riff-urile sunt cele mai importante pentru mine… fiind crescut cu mult Classic-Rock, deci cu riff-uri grele, dacă vreunul mă inspiră, îmi doresc să-l cânt şi eu. Referitor la exemplul pe care l-ai dat, cunoşteam foarte bine muzica celor de la The Shadows, iar atunci când casa de discuri cu care lucram, Blues Leaf, mi-a atras atenţia asupra piesei lor, The Rise and Fall of Flingle Bunt, în pofida faptului că au unele hit-uri care sunt mult mai cunoscute, precum Apache, am fost imediat captivat [cântecul apare pe primul LP scos de Albert Castiglia la label-ul din New Jersey în 2006, A Stone’s Throw – n.r.].
În extrema cealaltă, să zic aşa, Somebody Loan Me a Dime a fost un cover pe care, la început, n-am vrut să-l înregistrez, în primul rând pentru că Fenton Robinson, care e autorul piesei, a înregistrat-o superb, dar şi pentru că Boz Scaggs a făcut la rândul său un cover, ce beneficiază de un solo de chitară absolut incendiar al lui Duane Allman şi nu am vrut să le urmez acestor muzicieni uimitori.
Contextul a fost însă de aşa natură încât a trebuit să fac acest compromis, adică am primit permisiunea casei de discuri să includ compoziţii ale mele pe acel album [These Are The Days, din 2008, scos tot la Blues Leaf – n.r.] doar dacă înregistram şi Loan Me a Dime, aşa că am făcut-o şi… a devenit un cover foarte apreciat, solicitat mereu de public în concerte.
Albert, când eşti cu trupa ta, indiferent că interpretezi cover-uri sau compoziţii proprii, o particularitate a sound-ului vine din folosirea claviaturilor, la care ai apelat constant în ultimele două decenii. A avut vreun rol în asta amiciţia cu John Ginty, care e un vrăjitor al orgii Hammond?
Nu neapărat, pentru că utilizasem keyboards şi pe precedentele două albume scoase la Blues Leaf Records [These Are the Days şi Keepin On – n.r.], dar, într-adevăr, colaborarea cu John Ginty s-a dovedit a fi foarte specială, mai ales că Living the Dream a fost ultimul meu album cu acea casă de discuri, iar procesul de creaţie a fost unul… zbuciumat. Eu repetasem deja cu trupa mea, cu basistul şi bateristul, deci ei ştiau deja cântecele, dar proprietarul Blues Leaf nu vroia să dau piesele celorlalti oameni implicaţi decât cu putin timp înainte de sesiunea de înregistrări.
Colaboram atunci cu un clăpar care nu era Ginty, ci un prieten de-al meu care avea un alt job full-time, era Chef bucătar, căruia i-am dat materialele abia în ziua în care am înregistrat… omul ăsta venise tocmai de la New York în New Jersey, după o zi de muncă şi o noapte de cântat, şi a trebuit să intre în studio şi să înveţe pe loc toate piesele!
Aveam doar două zile la dispoziţie, deci foarte puţin, pentru că cei de la casa de discuri erau foarte… economicoşi, iar prietenul ăsta al meu, clăparul, nu a reuşit să înregistreze la nivelul pe care îl voiam noi, fiindcă n-avusese timp să aprofundeze. Nu toată lumea e în stare să înregistreze perfect, fără să parcurgă de câteva ori partiturile, iar el a fost nevoit să înveţe 10 cântece chiar în ziua respectivă şi, pur şi simplu, nu i-a ieşit ce trebuia… mi-a părut tare rău pentru el, l-am plătit şi l-am trimis acasă cu scuze, dar chiar n-am avut ce să fac.
Totuşi, trebuia să vedem ce facem în continuare cu albumul, iar Ben Elliott, inginerul de sunet, a zis că ştie el un tip chiar foarte bun, care a cântat cu Santana şi este unul din membrii originali din Robert Randolph’s Family Band, care locuieşte relativ aproape de studioul unde înregistram noi. Am spus:
‘Ok, hai să vedem dacă poate veni, măcar să verificăm dacă e ce ne trebuie, până să aflăm dacă îl şi putem plăti.’. Omul a venit, a ascultat o singură dată o piesă şi-a zis: ‘Hai să cântăm!’.
Prima înregistrare a fost din start foarte bună, dar el a insistat să mai tragem o dată, iar a doua s-a dovedit a fi chiar mai bună şi pe aceea am păstrat-o… ei bine, aşa s-a întâmplat cu toate cântecele de pe album, cu unele excepţii, unde am păstrat prima versiune.
Aveam acum însă o altă problemă, că nu-l găseam pe proprietarul casei de discuri ca să-l putem plăti pe om şi trebuia să găsim o soluţie. Eram pe punctul să mă achit faţă de John Ginty din propriul buzunar, dar Bob Amsel, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, care mi-e şi baterist de peste 15 ani, avocat de meserie, avea mai mulţi bani ca noi toţi la un loc şi-a zis că îl plăteşte el… prin urmare, aşa am făcut cunoştintă cu John Ginty, dar, dincolo de întâmplarea în sine, prezenţa lui pe acel disc m-a dus şi pe mine la un alt nivel.
Dintre muzicienii cu care am mai colaborat, Lewis Stephens e foarte bun, Mike Zito cântă şi el la B3 cu o anume subtilitate, dar John Ginty este efervescent, performează la Hammond B3 ca nimeni altul şi, pur si simplu, transformă muzica, adică piesele de pe albumul meu Living the Dream [din 2012 – n.r.] sunt ok şi fără clape, însă aportul său le ridică la un alt nivel sonor.
Apoi, după doar câteva luni, am cântat la randul meu pe albumul său de debut, Bad News Travels, şi a fost una dintre cele mai incitante session-uri la care am participat împreună, fiindcă am improvizat destul de mult, iar eu, ca bluesman, am avut ceva emoţii din cauza asta, nefiind sigur că vor ieşi cum trebuie cele patru piese pe care le-am avut de cantat, în fine… până la urmă, m-am simţit excelent.
Dincolo de muzica în sine, câtă importanţă dai însă poveştilor pe care le spun cântecele pe care le interpretezi? Ca să dau un exemplu, nu-mi dau seama în ce fel mai poate “vorbi” publicului de-acum o piesă ca Too Much Seconal, cover-ul după Johnny Winter…
Când am înregistrat-o, nu m-am gândit prea mult la relevanţa piesei, fiindcă am ajuns la ea datorită faptului că sunt un mare fan al lui Johnny Winter, el fiind unul dintre chitariştii care au avut o influenţă enormă asupra mea, alături de Eric Clapton, Freddie King, Johnny Winter, Luther Allison, Buddy Guy şi Jimmy Page. Am apucat să-l cunosc pe Johnny Winter şi să stau de vorbă cu el înainte să moară, când am avut şansa de a cânta în deschidere pentru el în Florida.
După ce am coborât de pe scenă, a venit la noi managerul lui Johnny, Paul Nelson, care m-a felicitat şi mi-a spus că acesta ar vrea să mă cunoască… ei bine, am stat de vorba o oră întreagă şi a fost cea mai grozavă conversaţie despre muzică pe care-am avut-o în toată viaţa mea!
Era foarte lucid şi îşi amintea o grămadă de lucruri, inclusiv despre copilăria lui din Texas sau despre Junior Wells, iar la un moment dat chiar nu mi-a venit să cred că Johnny Winter ştie inclusiv piesa mea Bad Year Blues [care i-a adus lui Albert Castiglia în 2009 o nominalizare la Blues Music Award – n.r.] şi i-am spus asta în faţă, dar Paul Nelson mi-a confirmat că Johnny fredona piesa în timp ce eu eram pe scenă şi o cântam.
L-am întrebat atunci cum se face că a auzit de mine, iar Johnny Winter mi-a răspuns că a devenit fan al muzicii mele ascultând-o la radio… atunci mi-au dat lacrimile şi a trebuit să mă îndepărtez puţin, ca să nu mă vadă că plâng. La mai puţin de jumătate de an după ce-am stat de vorbă, a murit!
Câţiva ani mai tarziu, definitivam albumul Masterpiece în studioul lui Mike Zito din Nederland, situat în apropiere de oraşul natal al lui Johnny Winter, Beaumont, în Texas, adică era ca şi cum înregistram la el acasă – şi la Janis Joplin, de altfel -, aşa că m-am gândit să interpretez şi o piesă de-a lui, doar că nu-mi doream un cover, ci o piesă compusă chiar de Johnny. Mike a făcut atunci o listă cu compoziţiile sale şi am început să le ascult, iar în felul acesta am ajuns la Too Much Seconal, o piesă de pe albumul Still Alive and Well, înregistrată cu chitară rece şi mandolină, ceva cu totul ieşit din comun.
Am hotărât cu Mike să imprimăm piesa asta, dar în stilul nostru, atras fiind deopotrivă de versuri şi de muzică… Blues adevărat! Altfel spus, nu m-am gândit că ar avea sau ar trebui să aibă o relevanţă mai profundă, ci a fost strict un tribut pe care l-am adus unuia dintre mentorii mei.
Vorbind de poveşti, mă refeream mai ales la cele din cântecele tale, fiindcă am început cu “jurnalul” din I Got Love şi aş vrea să ducem ideea mai departe în final. Din perspectiva asta, cum s-ar defini succint muzica pe care o faci?
Cred că muzica mea este o spoken music, o muzică simplă, dar nu lipsită de profunzime, pentru că eu nu pot compune doar de dragul de a compune.
Ceea ce spun prin cântecele mele trebuie să aibă neapărat o semnificaţie personală, trebuie să povestească ceva legat de viaţa mea, a familiei mele sau a prietenilor mei, adică trebuie să însemne ceva cu-adevărat, pentru că mereu mă inspir din experienţele pe care le trăiesc în mod nemijlocit.
Ştiu că sunt oameni în lumea Blues-ului care îşi câştigă bine mersi existenţa cântând aproape exclusiv muzica altora, dar eu, personal, n-aş putea să cânt doar despre ceva ce n-am trăit.
Spune şi tu, cum să cânt despre ce au pătimit afroamericanii în istorie, ce cunosc eu despre asta? Nu am cum să ştiu ce putea simţi o asemenea persoană din Sudul Statelor Unite în anii ’60, când oamenii erau discriminaţi pentru culoarea pielii, şi atunci nu pot fi convingător cântând despre asta, nu-i aşa?
Foarte mult Blues vine din acele experienţe, dar eu nu am trăit lucrurile acelea, adică nu pot scrie despre ce-a avut de înfruntat Junior Wells în copilărie sau în tinereţe, aşa că eu trebuie să creez o muzică inspirată de trăirile şi sentimentele mele, fie ele bune sau mai puţin bune.
Acesta e singurul fel în care eu ştiu să ţin Blues-ul în viaţă, iar cântecele mele reprezintă file din jurnalul existenţei mele şi a celor dragi mie. Doar aşa pot eu compune, deci, dacă ar fi să o definesc, muzica mea este spoken music, simplă, dar adevărată… este adevărul meu. În general, pentru mine, ca să o pot cânta, muzica trebuie să izvorască din viaţă.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Dana Brumă | Dichis’n’Blues Festival
