Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 20/09/2023
Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MIKE ZITO: “Noi, muzicienii, nu am exista fără public… aşa merg lucrurile!”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MIKE ZITO: “Noi, muzicienii, nu am exista fără public… aşa merg lucrurile!” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MIKE ZITO: “Noi, muzicienii, nu am exista fără public… aşa merg lucrurile!”
MIKE ZITO


Râvnitele Blues Blast Music Awards se vor decerna anul acesta pe 23 septembrie, iar respectatul bluesman american Mike Zito este dublu nominalizat, la categoriile Producătorul anului şi la Cel mai bun album de Blues-Rock, pentru discul înregistrat cu vechiul său prieten Albert Castiglia, Blood Brothers.

Să ne reamintim că amândoi au susţinut cântări memorabile anul trecut, tot la început de septembrie, în cadrul festivalului Dichis’n’Blues de la Tulcea. De altfel, acolo, în buza Deltei noastre, am înregistrat prima parte a unui dialog fără jaloane dinainte fixate, ce ne-a purtat lejer din St. Louis până în Texas, de la prietenia lui MIKE ZITO cu Eric Gales şi Joe Bonamassa până la admiraţia sa pentru Chuck Berry, într-o revizitare liberă a carierei unuia dintre cei mai influenţi producători şi muzicieni din Blues-Rock-ul contemporan, premiat de cinci ori la prestigioasele gale Blues Music Awards pe parcursul anilor.

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MIKE ZITO: “Noi, muzicienii, nu am exista fără public... aşa merg lucrurile!”
MIKE ZITO Foto: Scott Lukes

Mike, albumul tău, Blues for the South Side, s-a dovedit a fi un mare succes, a ajuns #1 în Billboard. Pentru înregistrarea lui, ai revenit în oraşul tău natal, St. Louis. Ce a determinat această întoarcere la rădăcini?

Întâi de toate, trebuie amintit faptul că, în timpul pandemiei, am plecat de la Ruf Records şi m-am dedicat total propriului meu label, Gulf Coast Records, unde sunt liber să fac ce vreau eu. Unul dintre proiectele pe care le aveam în vedere de multă vreme era să scot un album live în fiecare an, sau măcar la un an şi jumătate, pentru că am vrut să captez pe disc sound-ul trupelor cu care am cântat de-a lungul vremii şi, în plus, îmi plac foarte mult înregistrările pe viu ale concertelor.

Am scos în vara lui 2021 albumul Resurrection şi, la nouă luni de la lansare, am vrut să fac un asemenea album live, iar pentru asta m-am întors la St. Louis, oraşul în care m-am născut, unde nu mai fusesem de foarte mult timp, şi unde încă se află parte din familia mea şi câţiva dintre din prietenii mei de-odinioară, oameni pe care îi ştiu de-o viaţă. Am avut acolo un public minunat, pentru că toţi aceştia au venit să mă susţină.

Am vrut în mod special să înregistrez piese care nu fac parte din catalogul casei mele de discuri, dar pe care eu le cânt mereu, mi-am dorit să le am imprimate şi pentru portofoliul label-ului meu. Am scris, totuşi, şi un cântec nou, o piesă instrumentală, ca să pot oferi şi ceva proaspăt pe discul acesta. A fost o experienţă grozavă, întoarcerea la St. Louis a fost minunată, iar publicul… de excepţie.

Te-ai născut în St. Louis, eşti stabilit în Texas, dar viaţa te poartă mai mult pe drumuri, în turnee şi prin studiouri. Ce înseamnă pentru tine cuvântul ‘acasă’?

Acasă sunt în Texas, acum, când vorbim. Dar, de fapt, ‘acasă’ înseamnă întotdeauna locul unde e soţia mea şi unde sunt copiii mei. Iar în clipa de faţă ei sunt cu toţii în acest mic orăşel texan, unde locuim noi de ceva vreme. Eu am crescut în St. Louis, care e o metropolă şi, drept urmare, am ajuns să mă bucur că aici, unde pentru mine este acum acasă, sunt departe de ideea de oraş mare şi zgomotos. La noi e linişte, pace, nu sunt mulţi oameni, iar traficul e redus.

Când simt nevoia de agitaţie călătoresc şi văd lumea, dar când ajung acasă, vreau să mă relaxez. Asta înseamnă ‘acasă’ pentru mine. Când nu sunt pe scenă sau în studio petrec timp cu copiii mei, mă joc cu ei. Îmi place să fac mişcare, merg la plimbare, alerg. Ne uităm la televizor şi… dorm, îmi place mult să dorm. Mă relaxez ca un om normal şi, în felul ăsta, atunci când mă urc din nou pe scenă e grozav, îmi face realmente plăcere să revin la muzică.

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MIKE ZITO: “Noi, muzicienii, nu am exista fără public... aşa merg lucrurile!”
Royal Southern Brotherhood (sursa foto: pbs.org)

Am întrebat pentru că, acum 10 ani, ai format cu Cyril Neville şi Devon Allman o super-trupă, Royal Southern Brotherhood. De ce “southern” şi nu “northern”, tu fiind din St. Louis?

Explicaţia se găseşte, în cazul meu, în altă parte. Eu am crescut în zona de sud din St. Louis. St. Louis-ul e împărţit în câteva, să le zicem, cartiere, desemnate după punctele cardinale.  Avem North Saint Louis, East Saint Louis, South Saint Louis şi West Saint Louis…. şi fiecare are un specific, are mare însemnătate unde locuieşti.

Partea de sud e mai săracă, mai proletară, şi acolo am crescut eu, iar când am avut de înregistrat muzică în St. Louis, în zona aia am fost. Numele Royal Southern Brotherhood nu se referea însă doar la mine, dar şi la faptul că Neville Brothers sunt din New Orleans, deci din Sudul Statelor Unite, Allman Brothers vin din Florida, tot din Sud. Ei aparţin nobilităţii Blues-ului şi toţi provin de-acolo, din Sud.

Nu mă refeream strict geografic, dar şi ca înclinaţie muzicală. De ce nu ai privit spre Chicago?

Sigur, îmi place şi Blues-ul din Chicago, dar cred că muzica din sudul Americii are un feeling aparte, este mult mai destinsă, mai degajată. Nu ştiu, poate asta pentru că, în nord, viaţa de zi cu zi este mai dură şi mai agitată, cum e, de altfel, o ştii bine, şi în New York. Chicago-Blues-ul este foarte energic, ritmat, or Texas-Blues-ul e relaxat… şi cred că mi se potriveşte mie mai bine.

Voodoo Chile, pe care l-ai înregistrat cu Eric Gales pentru Blues For The Southside, nu prea se potriveşte cu ce-mi spui…

Ai dreptate, însă Eric Gales se afla atunci din întâmplare în St. Louis, avea un show contractat, şi cum noi suntem buni prieteni, mi-a făcut o surpriză. Nu ştiam că va fi în sală la concertul meu, dar când a venit l-am invitat pe scenă şi… am înregistrat. A ieşit până la urmă ceva foarte frumos, nu?

Închidem paranteza şi revenim la tine. Legat de pandemie şi de albumul tău din 2021, Ressurection, spuneai că “după anul pe care l-am avut pe acest pământ, cred că avem nevoie cu toţii să renaştem. Această renaştere mi-a dat şansa să fiu cine doream să fiu muzical şi artistic”. Cine îti doreşti să fii? Şi de ce n-ai putut fi o bucată de vreme?

Eu vreau să fiu doar Mike Zito. Sigur că sunt tot eu, normal, sunt acelaşi, dar – nu ştiu cum să explic – cred că noi toţi, mă refer la toţi artiştii, trecem inevitabil prin transformări.

Da, o bună perioadă de timp am făcut doar ce-am vrut eu, am cântat şi am înregistrat ce discuri mi-am dorit şi nu m-am lăsat influenţat de nimeni, dar se poate întâmpla la un moment dat, atunci când ai o şansă mărită de succes sau îţi propui o schimbare în felul tău de a lucra, să începi să colaborezi cu o casă de discuri mai răsărită şi cu producători mai versaţi decât tine şi, astfel, iei contact cu un alt mod de a face muzică, cea pe care oamenii vor s-o cumpere, cea pe care o auzi difuzată intens la radio.

Acesta e un aspect extrem de important, pentru că atunci când realizezi un disc pentru altcineva, scopul este profitul şi atunci, în mod firesc, apare dorinţa ca discul să fie popular în rândul publicului larg.

Sigur că ăsta e un lucru bun, cu toţii vrem să ne facem cunoscuţi, dar cred, totuşi, că înainte de pandemie lumea noastră era mult prea agitată, mereu eram într-o mişcare grăbită, într-o competiţie, tot timpul ne străduiam să scoatem discuri de succes, să înregistrăm muzica pe care consideram noi că o vrea publicul, mai mult decât muzica pe care voiam noi cu adevărat s-o facem.

Când ne-am pomenit cu pandemia şi ne-am închis cu toţii în case, când n-am mai avut concerte, pe mine cel puţin, asta m-a pus pe gânduri. În primul rând, sigur că a fost foarte bine că am mai stat şi pe-acasă, dar întrebarea a fost… când va fi posibil să plec din nou, ce vreau să fac?

Să intru iar în vârtejul concurenţei sau vreau să fiu eu însumi, cum eram odată, când cântam pentru că asta îmi plăcea să fac? Aşa s-a născut Resurrection. Nu l-am făcut pe ideea de a-l vinde, nu m-am gândit dacă va fi popular, ci, pur şi simplu am înregistrat muzica aceea pentru că mi-a plăcut, a fost pe sufletul meu.

Mike, deci pandemia ţi-a nuanţat perspectiva asupra existenţei…

Oh, da, sigur că mi-a schimbat felul în care privesc viaţa. Am fost atâta vreme plecat în turnee, mereu în grabă, că abia găseam timp să ajung pe-acasă şi să-mi văd familia. Din punctul ăsta de vedere au fost doi ani minunaţi. Evident, din perspectiva lucrului n-a fost grozav, dar am avut doi ani cu familia mea, cu soţia şi copiii, am putut să citesc, să mă plimb, să văd filme, să mă joc cu cei mici. În mod normal, n-aş fi putut niciodată să îmi iau răgazul ăsta, aş fi fost tot timpul în turnee sau în studio.

După pandemie, perspectiva mea s-a schimbat şi îmi pun în permanenţă întrebarea: ce vreau eu să fac şi încotro mă îndrept? Ce e mai important pentru mine? Mai ales că, pe de altă parte, fără public, nu există nimic. Fanii noştri sunt cei care ne susţin. Aşa merg lucrurile. Dacă nu ne cumpără nimeni discurile, noi rămânem fără resurse pentru următoarele proiecte la care visăm.

Mike Zito @ Druso, Bergamo, 2023 (foto: Adriano Siberna; sursa: Mike Zito FB)
Mike Zito @ Druso, Bergamo, 2023 (foto: Adriano Siberna; sursa: Mike Zito FB)

Apropo de discuri, Resurrection ţi-a adus, anul trecut, încă un Blues Music Award. Mai au însă premiile vreo importanţă în această etapă a vieţii şi carierei tale?

Fiecare premiu e important, la fel şi nominalizările, căci nu e atât de uşor să fii nominalizat în marea de discuri care se lansează în fiecare an. Sunt mii şi mii de discuri pe piaţă şi au fost atâtea albume pe care le-am lansat şi care n-au fost nominalizate… oricum, am fost nominalizat de mult mai multe ori decât am câştigat.

Premiile sunt ceva grozav, sunt o recunoaştere a muncii mele, dar cred că ele înseamnă mult mai mult pentru familia mea, pentru soţia mea, pentru că sunt plecat de lângă ei atât de mult timp, iar faptul că primesc aceste premii înseamnă că munca mea şi timpul petrecut departe de ei a reprezentat ceva important şi ei sunt mândri de mine. Un premiu confirmă de fapt că munca mea înseamnă mult mai mult decât bani.

Nemaivorbind că premiile sunt foarte importante şi pentru trupa mea, pentru muzicienii alături de care eu cânt, pentru că ei nu sunt scoşi tot timpul în evidenţă… până la urmă, pe afişe scrie doar Mike Zito, nu apar trecute şi numele lor, iar un premiu aduce valoare şi recunoaştere inclusiv contribuţiei lor la albumul sau la piesa respectivă.

MIKE ZITO la festivalul Dichis’n’Blues, Tulcea, 2022 (foto: Dana Bruma)
MIKE ZITO la festivalul Dichis’n’Blues, Tulcea, 2022 (foto: Dana Bruma)

Trofeul primit pentru Ressurection este unul, în primul rând, de recunoaştere al talentului tău de a compune, a creativităţii tale. Când ai început să crezi că ai capacitatea de a scrie piese care să aibă succes?

Am trăit dintotdeauna cu impresia că sunt un compozitor decent şi, multă vreme, am preferat chiar să cânt doar muzica mea… nu prea reuşeam să interpretez bine piesele altora, aşa că îmi scriam eu piesele. În 1998, când am înregistrat primul meu CD independent, Blue Room, l-am ascultat şi mi-am dat seama că nu suna rău deloc, ba chiar era mult mai bun decât altele.

Marea breşă a venit însă abia în 2008, cred, atunci când am scos primul album care a avut anvergură naţională şi internaţională – Today se numeşte -, iar piesele de pe albumul acela au început să fie difuzate şi la radio.

Lumea vorbea despre ele, le aprecia şi atunci mi-am zis că da, pot şi merită să compun în continuare, că, poate, n-o să devin eu chiar foarte celebru şi bogat, dar, oricum, nu de-asta fac muzică. Odată cu albumul acela mi-am dat seama că îmi pot câştiga existenţa şi altfel, nu doar din interpretarea unor melodii ale altora, prizate de public în turnee şi show-uri live.

Dar cum ajunge să se nască povestea unui cântec în mintea ta?

Uneori inspiraţia vine din experienţe foarte personale, cum este cazul lui Resurrection. Îmi vine mai uşor să compun atunci când scriu despre ceva din viaţa mea, fiindcă tot ce trebuie să fac e să pun cuvintele pe muzică. Gone to Texas, de exemplu, e un cântec foarte personal, l-am scris uşor.

Altfel, sigur, mi-e mai greu să inventez o poveste şi să scriu o piesă despre aceasta. Nu mă înţelege greşit, e simplu să compui muzică, să scrii cântece mediocre… asta nu e greu deloc, dar, pentru mine, e mai dificil însă a compune piese despre lucruri interesante, care nu sunt rezultatul unor experienţe personale. Compoziţia cere timp, iar inspiraţia poate veni de oriunde.

Alegi însă, uneori, să interpretezi şi cover-uri. Ressurection, de exemplu, conţine piese de J. J. Cale, Willie Dixon sau Blind Faith. Prin ce îţi atrage atenţia un cântec astfel încât să îl incluzi în repertoriul tău?

Ce îmi doresc eu cel mai mult e să cânt muzică live şi să înregistrez cântece pe care să le interpretez cu reală plăcere… cu atât mai mult în ce priveşte cover-urile, acestea trebuie să aibă o semnificaţie ceva mai profundă pentru mine şi, drept urmare, să-mi doresc să le interpretez din tot sufletul. Alegerea unui cover este o treabă deosebită.

Piesa Presence of the Lord a lui Blind Faith s-a potrivit perfect pe albumul Resurrection, din toate punctele de vedere, în primul rând ca tematică şi apoi prin faptul că o iubesc muzical… alegerea n-a fost însă uşoară, deoarece am căutat mult un cântec potrivit pentru album până mi-a venit în minte piesa asta şi mi-am dat seama că este exact ceea ce am nevoie.

Una peste alta, din punctul meu de vedere, un cover e mai greu de ales, pentru că nu e scris de mine şi trebuie să se potrivească cu povestea pe care o spun eu pe albumul respectiv… trebuie să se potrivească în primul rând personalităţii mele.

Sursa foto: mikezito.com
Sursa foto: mikezito.com

Vorbind de cover-uri, ai scos două albume foarte interesante, Bootleg 12/31/14, un omagiu adus cu The Wheel trupei Creedence, în 2014, şi apoi, în 2019, Rock ‘N’ Roll – A Tribute To Chuck Berry, pe care ai avut ca invitaţi 21 de chitarişti…

Tributul Creedence Clearwater Revival? Acela a fost o joacă, ne-am distrat când l-am realizat. S-a întâmplat că, pentru un show de Anul Nou în Houston, Texas, a trebuit să învăţăm vreo 15 cântece din repertoriul Creedence şi, pur şi simplu, s-a născut în final acest album… de-aia i-am şi spus Bootleg [‘de contrabandă’].

Tributul Chuck Berry a fost altceva, acela a fost un proiect elaborat, la care am lucrat doi ani şi pentru care am colaborat, într-adevăr, cu o mulţime de artişti, Joe Bonamassa, Walter Trout, Sonny Landreth, Eric Gales, Robben Ford şi încă mulţi alţii… cei mai buni chitarişti din lume cântă pe albumul ăsta.

Vezi tu, ca om născut şi crescut în St. Louis, Missouri, Chuck Berry reprezintă pentru mine un idol. După părerea mea, el este regele Rock’n’Roll-ului! L-am prins în viaţă, e extraordinar, e ca şi cum tu ai trăi în Memphis in acelaşi timp cu Elvis Presley, pe care l-ai idolatriza. Chuck Berry cânta încă de pe-atunci, avea concerte în fiecare lună în St. Louis… el este parte indisolubilă din cultura locului.

Oricine cântă la chitară în St. Louis îi ştie cel puţin o piesă sau două, e ca un test, să vezi dacă ştii să cânţi sau nu, dacă eşti destul de bun să urci pe scenă în oricare dintre cluburile sau barurile de pe la noi. Până nu m-am relocat în Texas nu mi-am dat seama însă cât de important este Chuck Berry pentru noi, cei din St. Louis.

În Texas e altfel, sigur că le place muzica lui, dar nu e de-al lor, nu sunt atât de aproape de el. Eu mi-am dat seama de cât de mult îl apreciez de-abia după ce m-am mutat din St. Louis şi de asta, atunci când a murit, m-am gândit să realizez un album-tribut, pentru că eu chiar am avut onoarea să cânt în faţa lui Chuck Berry şi îi ştiu atât fiul, cât şi nepotul. Pentru mine, a fost deci un demers foarte firesc.

Referindu-te la Joe Bonamassa şi Walter Trout, ai spus că “they’re my friends, they’re my heroes”. Cum te poţi împrieteni cu cineva pe care-l consideri erou?

Cred că am avut, pur si simplu, noroc să ajung să fiu prieten cu idolii mei. Pe Joe [Bonamassa] l-am cunoscut pe când nu-l ştia lumea aproape deloc şi cânta în cluburi cu 25 de spectatori, dar era de pe-atunci un om foarte de treabă. Ne-am întâlnit de mai multe ori înainte ca el să devină ultra-celebru, deci când am devenit amandoi mai cunoscuţi în breaslă noi deja ne cunoşteam şi cântam amândoi acelaşi gen de muzică, Blues.

Pe scurt, ne ştim întrucât facem acelasi lucru, avem Blues-ul în comun, doar că, acum, el are un public mai numeros, iar când spun că este un idol al meu e tocmai pentru că este unul dintre noi, un bluesman care a reuşit în carieră, ceea ce pe mine mă bucură extrem de mult. Şi tu te-ai bucura, cred, dacă un coleg de-al tău jurnalist s-ar angaja la o revistă prestigioasă, nu? Cu Walter Trout e la fel, pentru că m-a susţinut pe tot parcursul carierei mele, de 20 de ani încoace.

Dincolo de asta, îmi place foarte mult cum cântă la chitară, plus că a devenit şi el celebru, iar treaba asta că sunt şanse reale de succes mă inspiră în egală măsură. Mă gândesc că, dacă el a putut să reuşească în lumea asta, pot şi eu.

La scurtă vreme după ce ai lansat acel omagiu lui Chuck Berry, a început pandemia, tu fiind în turneu european. Cum te-a afectat şi cum ai reacţionat la situaţia complet neobişnuită?

Într-adevăr, la începutul lui 2020, la sfârşit de februarie-început de martie, eram în turneu prin Europa. Se vorbea deja de o boală nouă care se răspândea cu repeziciune, dar nu ajunsese încă unde aveam noi atunci programate cântări, în Norvegia, dar cam la o săptămână după ce am ajuns în Germania, totul s-a schimbat dintr-o dată.

Am crezut iniţial că vom putea să ne terminăm turneul, fiindcă ne mai rămăsese mai puţin de o lună de stat în Europa, dar, la cinci zile de când am ajuns în Germania, au început restricţiile şi a trebuit să plecăm acasă de urgenţă.

Nu câştigasem bani, nici eu şi nici trupa, nefiind plătiţi deoarece se anulaseră o mare parte din concerte şi a trebuit să ne achităm din buzunar biletele de avion ca să nu rămânem blocaţi în Germania… a fost extrem de scump totul. Şi, uite aşa, brusc, ne-am pomenit din nou acasă, nu doar fără bani, dar şi cu ceva datorii.

Când am aflat apoi că mai trebuie să şi stăm în carantină atâtea zile, mi-a venit ideea să facem un album în timpul cât eram izolaţi, un album pe care să îl distribuim gratis fanilor şi, poate, în contrapartidă, printr-o campanie GoFundMe, aceştia ar fi fost dispuşi să doneze ceva bani, să ne ajute la rândul lor. A fost absolut fantastic, fanii noştri au donat o grămadă de bani şi, în felul ăsta, membrii trupei au putut fi plătiţi şi ne-am redresat financiar.

Sursa foto: Mike Zito FB
Sursa foto: Mike Zito FB

Pe partea noastră, am compus şi înregistrat albumul Quarantine Blues în doar 14 zile! A fost o nebunie, pentru că am făcut toate astea fără să fim împreună fizic nicio clipă, deoarece fiecare era la casa lui… nu cred că aş mai putea trece prin experienţa asta şi a doua oară. Din perspectivă profesională, a fost însă o experienţă utilă, cu totul nouă, întrucât fiecare instrument şi fiecare voce au fost înregistrate separat, trimise digital la fiecare şi apoi montate.

Sigur că, după ce au fost toate puse împreună, pare că am cântat ca de obicei, cu toţii, dar în realitate a fost o experienţă radical diferită. Partea bună a fost că m-am familiarizat la nivel de detaliu cu ce înseamnă întreg procesul de înregistrare şi producţie, am văzut la prima mână cum funcţionează totul.

Am învăţat multe, dar asta nu înseamnă că mi-a şi plăcut foarte tare sau, mai bine zis, nici pe de parte atât de mult pe cât îmi place să cânt în faţa publicului. Adică a fost relativ OK, mi-a plăcut, dar cu o limită.

Cu gândul la învăţămintele profesionale, probabil cele mai importante au fost acumulate în prima perioadă a carierei tale, în cei 10 ani cât ai activat ca indepenedent, până la contractele cu Eclecto sau Ruf Records, nu-i aşa?

Când am lansat primul meu album, Blue Room, aveam 27 de ani, deci nu mai eram chiar atât de tânăr, asta, în condiţiile în care, toată viaţa mea, părinţii mi-au spus: ‘Nu poţi câştiga bani din muzică, nu poţi fi muzician, nu ajungi nicăieri pe drumul ăsta!’.

Nimeni din familia mea nu cânta, familia noastră era săracă şi ideea era să ai o meserie, să faci ceva foarte concret. Am lucrat în tinereţe mult timp la un magazin de muzică şi, la un moment dat, mi-am dat seama că pot, de fapt, să cânt şi chiar să câştig ceva bani făcând muzică.

La începutul anilor ’90 aveai deja posibilitatea să-ţi înregistrezi cântecele acasă dacă aveai echipamentul necesar, nu mai trebuia neapărat să închiriezi un studio şi, astfel, am putut să scot acel CD-ul cheltuind numai 1,000 de dolari, deci albumul a costat foarte puţin.

A durat ceva timp însă până am demarat apoi tot procesul ăsta de a înregistra discuri în mod regulat… a fost nevoie să mă maturizez, să conştientizez pe deplin faptul că eu pot să îmi câştig traiul din muzică şi, în plus, a fost nevoie să evolueze şi tehnologia ca să facă toate astea posibile.

Dar, până la urmă, ai ajuns să pui bazele propriei tale case de discuri, Gulf Coast Records, ce a revoluţionat într-o anume măsură comunitatea de Blues din America.

A fost un pariu câştigat. Relaţia mea cu Ruf Records ca muzician a fost una excelentă şi rămâne aşa în continuare, dar când am pus, ca producător de această dată, bazele Gulf Coast Records, scopul meu iniţial era să ajutăm artiştii aflaţi la început de drum, să-i sprijinim să îşi realizeze discurile şi să se facă cunoscuţi unui public mai larg.

Odată însă ce Albert Castiglia a semnat cu noi, dintr-o dată, am început să primim şi cereri de la artişti cu notorietate mai mare, unii chiar prieteni de-ai mei, care au venit la mine ca să-i susţin, iar Gulf Coast Records a devenit, uşor-uşor, tot mai importantă, cu un portofoliu în care se regăsesc acum destui muzicieni celebri.

Iar când a venit pandemia mi-a devenit foarte limpede faptul că, dacă mă voi alătura la rândul meu, ca artist, propriei mele case de discuri, îi voi da un sprijin sporit şi voi contribui la succesul ei şi al artiştilor din portofoliu. Cred că cei de la Ruf Records au ştiut chiar înaintea mea că voi face pasul ăsta… mi-au şi spus-o, de altfel, la momentul respectiv.

Fiindcă l-a amintit pe Albert Castiglia, care a concertat şi el la Dichis’n’Blues, la Tulcea, în 2022, două din cele trei discuri înregistrate la label-ul tău, Masterpiece şi I Got Love, au fost premiate cu Blues Music Award. Dincolo de asta, aţi lansat în tandem, anul acesta, LP-ul Blood Brothers. Cum s-a cimentat această relaţie de prietenie?

Suntem de vârste apropiate, e doar un an diferenţă între noi şi am crescut ambii cu aceeaşi muzică. Amândoi suntem chitarişti, iar eu sunt un mare fan al lui Albert, îmi place realmente stilul său de a cânta la chitară… uneori mi-aş dori să pot cânta şi eu aşa, ca el, în maniera lui mai agresivă, doar că eu nu sunt clădit în felul ăsta. Prima dată l-am auzit performând la un festival şi mi-a atras imediat atenţia, după care, de la un punct, am devenit prieteni.

De la fan la prieten, asta a fost evoluţia relaţiei. Avem foarte multe în comun, inclusiv faptul că provenim din familii italiene. Suntem prieteni de ani buni, vorbim tot timpul şi cântăm împreună dacă ne nimerim la acelaşi festival. La un moment dat, el m-a întrebat dacă nu vreau să-i produc albumul Big Dog [scos la Ruf Records în 2016 – n.r.] şi bineînţeles că i-am spus că da… el e foarte talentat şi pasionat, dar nu are fler de business.

Nu toţi muzicienii sunt familiarizaţi cu partea asta a lumii noastre profesionale. Albert este un entertainer grozav, un compozitor excelent, dar eu trebuie să îl mai ajut câteodată să-şi aleagă piesele cele mai potrivite pentru un album sau altul.

Mike Zito & Albert Castiglia @ Dichis’n’Blues, Tulcea, 2022 (foto: Dana Bruma)
Mike Zito & Albert Castiglia @ Dichis’n’Blues, Tulcea, 2022 (foto: Dana Bruma)

Masterpiece a fost un caz aparte, un album minunat. Cred că Albert are foarte multe de oferit. Nu e uşor pentru niciun artist să rişte şi e mult mai simplu să mergi pe drumul cunoscut pentru că ştii că reţeta funcţionează… cânţi, înregistrezi, vinzi, eşti plătit. Aici vin eu să sprijin şi l-am sfătuit inclusiv pe Albert în privinţa asta, fiindcă eu consider că el are mult mai multe de oferit, poate explora mult mai multe direcţii în muzică.

Diversificarea asta i-a adus încredere în el şi de-aici am evoluat şi noi în proiectele comune. Astfel s-a născut prima noastră colaborare, Blood Brothers. Ne-am combinat inclusiv trupele şi a ieşit ceva foarte frumos. Joe Bonamassa şi Josh Smith sunt producătorii albumului, venind în Louisiana special pentru asta. Sunt extrem de bucuros că mergem mai departe cu proiectul ăsta.

Cu zece ani în urmă nu ar fi fost posibil să colaborăm, să cântăm în aceeaşi formaţie, dar acum suntem prieteni, funcţionăm perfect. Am învăţat amândoi să ne adaptăm şi acum putem lucra de minune în tandem, unul mai soft, altul mai puternic… ne completăm reciproc.

Publicul român a avut ocazia să o asculte live, la festivalurile de la Sighişoara şi de la Brezoi, pe Samantha Fish, căreia i-ai fost mentor în perioada ei de început, cu proiectul Girl With Guitars…

Samantha e incredibilă, e super-talentată, foarte muncitoare şi îşi merită succesul pentru că este extrem de perseverentă. E ceea ce mi-a plăcut la ea din capul locului. Girls With Guitars a fost primul meu album din postura de producător, la sugestia celor de la Ruf Records, care au avut încredere în mine şi mi-au încredinţat acel proiect. Le sunt foarte recunoscător ca s-a întâmplat aşa, pentru că mi-am dovedit mie însumi că pot merge inclusiv pe drumul acesta, că pot fi şi producător de muzică.

A fost o experienţă grozavă! Eu am adus-o pe Samantha in proiect, deja Cassie Taylor şi Dani Wilde fiind antamate, întrucât era nevoie de o a treia chitaristă şi atunci am propus-o pe ea, ştiind cât este de serioasă şi de muncitoare. Când am cunoscut-o, de-abia începuse să cânte la chitară, dar acum a ajuns la un cu totul alt nivel, însă doar prin muncă multă, perseverenţă, repetiţii nesfarşite, atât cu chitara, cât şi cu vocea.

După cel de-al treilea album, Black Wind Howling, mi-a fost clar însă că ne vom despărţi iar colaborarea noastră se va încheia şi că ea îşi va continua drumul cu alt producător, misiunea mea fiind îndeplinită.

Cum selecţionezi muzicienii cărora le oferi contracte cu Gulf Coast Records?

Primim o grămadă de materiale realizate de diverşi artişti, dar sigur că nu se poate semna cu toţi cei care ne trimit demo-uri, oricât de talentaţi ar fi… nu suntem chiar atât de mari, trebuie să alegem cu grijă proiectele cu care mergem mai departe.

Uneori sunt artişti aflaţi la începuturile carierei, pe care am vrea să-i ajutăm, dar, aşa cum ziceam, după pandemie a trebuit să ne orientăm şi către artişti cu o carieră deja stabilă, pentru că e vorba, totuşi, de un business, trebuie să facem bani… dacă nu vindem destule albume nu avem din ce să lansăm altele noi. Acum suntem în etapa în care selecţionăm cu atenţie proiectele şi aducem în general artişti care au succes şi care ne pot menţine în activitate.

De exemplu, Joanna Connor, care a semnat cu noi nu de foarte mult timp şi a lansat deja un album sub egida noastră [Best of Me, 2023], este deja consacrată şi reprezintă un atu pentru casa noastră de discuri. Momentan e destul de greu să colaborăm cu artişti aflaţi la debut, pentru că orice nou nume costă.

E o întreagă maşinărie care trebuie să funcţioneze acum pentru a lansa pe cineva, fiindcă muzica nu mai înseamnă doar că vreau să cânt şi atunci, pur şi simplu, cânt… şi-atât. Ca să fiu sincer, nu pot să zic că mi-am dorit neapărat să mă implic în muzică şi la nivel de business, dar n-am încotro, asta e viaţa şi lumea noastră acum.

Sursa foto: Mike Zito FB
Sursa foto: Mike Zito FB
Mike, dincolo de demo-urile primite la birou, ce muzici asculţi în particular?

Chiar week-end-ul trecut am fost cu fiica mea să-l vedem pe Lyle Lovett în concert şi a fost minunat… este unul dintre preferaţii mei. Nu cântă Blues, ci Texas Country, un gen care e foarte aproape de Blues, doar că e mai soft, nu auzi atât de mult chitara.

Îmi place mult vocea lui Lyle Lovett, însă, dincolo de acest exemplu, îmi plac mulţi alţii, precum Chris Stapleton ori Willie Nelson, în fine, nu neapărat Top 40 Country Music, dar genul acesta de muzică mai relaxată. Mai ascult şi Jazz, fiindcă am ascultat pe vremuri multe big band-uri împreună cu tata şi ascult cu plăcere în continuare. Bineînţeles, Blues-ul continuă să rămână însă pe primul loc.

» Interviu de IOAN BIG

Foto header: Dana Bruma

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută