THE BEATLES, la granița dintre cult și pop | REMEMBER
În anii ’60, un nou fenomen avea să își facă simțită prezența în muzica britanică, și anume pop-ul baroc, un melanj între forma muzicii pop și instrumentația barocă.
Exemple în acest sens sunt In My Life, unde Beatles introduc un inedit solo de clavecin, dar și A Whiter Shade of Pale, hit-ul din 1967 al trupei Procol Harum, a cărui progresie armonică este inspirată din Suita pentru Orchestră în Re Major, BWV 1068, compusă de Johann Sebastian Bach.
De altfel, reînvierea de scurtă durată în secolul XX a unor caracteristici specifice barocului demonstrează imposibilitatea tratării stilurilor muzicale drept exteriorizări imobile în istoria artei, căci acestea se întorc adesea, împachetate în tratări diverse, influențate mereu de contextul prezentului.
Beatles au îmbrățișat esteticile barocului și ale romantismului muzical prin folosirea orchestrelor, ajutați și de formarea cultă a producătorului George Martin, iar exemplele sunt grăitoare, de la acompaniamentul psihedelic de pe I Am The Walrus și Glass Onion, până la Eleanor Rigby, al cărei discurs al instrumentelor cu coarde a fost inspirat de coloana sonoră a filmului Psycho.
N-ar fi hazardat să spunem că pop-ul s-a aflat adesea într-un mai mic sau mai mare război cu zona cultă, dovadă fiind și textul piesei rock’n’roll Roll Over Beethoven, compusă de Chuck Berry și interpretată și de John, Paul, George și Ringo pe albumul With The Beatles, compozitorul german fiind prezentat drept scandalizat la auzul muzicii rock, gen muzical aflat la polul opus față de complexitatea armonică a simfoniilor sale.
În ultimele decenii, așa numitul postmodernism muzical l-a ironizat, omagiat și distorsionat pe Beethoven în fel și chip, fie că vorbim despre creațiile unui Kagel (Ludwig Van, 1970), fie că aducem în discuție îmbrăcarea creațiilor beethoveniene în ritmuri de rock sau punk.
Și totuși, oare Ludwig chiar s-ar fi ,,răsucit în mormânt” la auzul beat-ului britanic al anilor ’60?
Cum nu putem răspunde la întrebarea aceasta, ne rezumăm la recunoașterea performanței Beatleșilor de a emancipa pop-ul, oferindu-i bucăți din estetica muzicii culte și transformând felul în care o bună parte din public se raportează la muzica de consum.
Una peste alta, se pare că a auzi o vioară cum acompaniază un rock’n’roll este un lucru tabu, o alăturare de trăiri și estetici care ne gâdilă în mod plăcut urechile, dar care ne oferă senzația că ascultăm un lucru scandalos și interzis. Beatles au fost printre primii care au sesizat potențialul acestei alipiri enigmatice, iar rezultatul nu s-a lăsat așteptat: o eliberare a pop-ului sub baghete dirijorale, orchestre simfonice și simț explorator nemărginit.
Text de Alex Mușat,
