DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JANIVA MAGNESS: “Adevărul se găseşte în cea mai pură formă în Blues”

Janiva Magness va concerta în premieră în România la Brașov Jazz & Blues Festival, la doar câteva zile după lansarea noului ei album Truth in the Room. Într-un interviu exclusiv, artista vorbește despre felul în care Blues-ul i-a salvat viața, despre independența artistică, colaborările cu Dave Darling, legătura cu Chris Cornell și responsabilitatea muzicianului de a spune adevărul.

Janiva Magness interviu înaintea concertul în premieră la Brașov Jazz & Blues Festival.

Lansarea pe 7 august a noului său album, Truth in the Room, prefaţează concertul pe care  JANIVA MAGNESS, una dintre cele mai strălucitoare şi valoroase artiste din Blues-ul contemporan, îl va susţine în premieră în România, în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival (14-16 august 2026).

Acest prim LP înregistrat live, având ca subtitlu The Clearmountain Sessions, fiind produs de celebrul Bob Clearmountain (David Bowie, The Rolling Stones, Paul McCartney), marchează împlinirea a 35 de ani de la debutul discografic cu More Than Live a legendarei artiste, inclusă anul trecut în Women Songwriters Hall of Fame, nominalizată în carieră la Grammy şi câştigătoare a şapte Blues Music Awards din 26 de nominalizări.

Povestea de dragoste dintre JANIVA MAGNESS şi acest gen muzical a început însă mult mai înainte, într-un context deloc idilic sau romanţios.

Sunt destui cântăreţi care transmit cu har tristeţile şi neliniştile încapsulate în Blues, însă Janiva este unul dintre aceia care au trăit la propriu toate aceste stări şi sentimente, iar asta îi conferă o autenticitate inegalabilă.

Cu ambii părinţi sinucigaşi, o copilărie petrecută în 12 case de plasament, violenţă, incest, bullying, viol… maturizarea în cazul Janivei Magness a fost completamente ieşită din tipare şi despre asta a scris cu o brutală sinceritate în autobiografia ei din 2019, Weeds Like Us. Blues-ul a intervenit însă în mod miraculos în viaţa acestei minunate cantautoare şi, de la prima întâlnire, i-a rămas pentru totdeauna în suflet, la bine şi la rău.

Am descoperit cartea în pandemie şi prima noastră întâlnire, online, a avut loc în primăvara lui 2021, iar faptul că mereu adevărul a fost cu noi în cameră, ca să parafrazez titlul noului disc, a dat naştere unei prietenii ce a condus, în cele din urmă, la împlinirea unui vis comun, concertul din România, pentru care acest amplu dialog, rămas până acum nepublicat, constituie o introducere – complementară muzicii – în universul interior al singurei artiste din istoria Blues-ului care, după Koko Taylor, a fost onorată cu premiul B.B. King Entertainer of the Year de către Blues Foundation.

La fel ca Back For Me, albumul lansat de Janiva Magness în 2025, Truth in the Room face parte dintr-un nou capitol din povestea ei, dar pe acesta îl vom scrie după… Braşov Jazz & Blues Festival.

Blues-ul ca adevăr și formă de supraviețuire

Janiva, spuneai cândva că “nu există nicio îndoială pentru mine că totul începe și se termină cu Blues-ul”. Cum de rădăcinile tale se regăsesc atât de adânc, încă din tinereţe, în acest gen muzical?

Nu am înţeles nimic din Blues când eram tânără, asta pot spune în momentul ăsta privind în spate, peste umăr… dar acum înţeleg.

Blues-ul este forma cea mai brută, cea mai simplă, de muzică. Un bărbat sau o femeie, cu o chitară, care îşi cântă adevărul. Adevărul vieţii lor, al experienţei lor. Realitatea, tristeţea, furia, bucuria, sărbătoarea. Când Freddie King cântă “What are you going to do when the welfare turns its back on you?”, o piesă grozavă… eu chiar înţeleg.

Mi-am descoperit o conexiune de netăgăduit cu această muzică în forma ei cea mai neşlefuită. Double Trouble, Otis Rush… i-am înţeles!

Am priceput ce şi despre ce este Blues-ul. Şi n-a contat pentru mine ce culoare avea pielea unuia sau altuia, n-a existat niciodată vreo barieră în mintea mea. Ce era important atunci şi rămâne la fel de important pentru mine şi în clipa de faţă este adevărul din cântece şi din interpretare, autenticitatea experienţei, ştii?

Cred că adevărul se găseşte în cea mai pură formă a sa în muzica Blues tradiţională.

În tinereţe aveam nevoie cu disperare de o asemenea conexiune, eram disperată, iar Blues-ul a reprezentat un dar. Unii chiar îl numesc ‘darul disperării’. Acum îl văd astfel, dar atunci a fost o experienţă oribilă să fiu atât de disperată. Disperată după o legătură sufletească, disperată după recunoaştere, disperată după dragoste, disperată după bunătate omenească.

Şi deodată a apărut… această muzică! M-am simţit parte a ei! Şi experienţa acestei legături – pe care n-am înţeles-o deloc la vremea aceea – m-a făcut să o vânez. Am urmărit-o… aş fi făcut orice să intru în cluburi şi să ascult acea muzică. Habar n-aveam cine e Otis Rush până când nu l-am auzit şi ştiam doar foarte puţin despre cine e B.B. King, pe care l-am ascultat pentru întâia oară în acelaşi an.

De asta continui să îmi doresc performance-uri live… după ani, vânătoarea acestei experienţe s-a transformat într-un drum profesional. Am avut ca mentori oameni care m-au învăţat un lucru foarte important… să dau întotdeauna într-un performance o parte din mine însămi, o parte adevărată, autentică, să dau voie publicului să aibă acces la ceva din mine.

Dacă mă aştept ca oamenii să plătească, la naiba, trebuie să le ofer şi eu ceva! Ceva autentic! Şi, dacă nu faci asta, nu ştiu ce cauţi pe scenă. Eu o fac.

Pandemia, vulnerabilitatea și întoarcerea la scenă

Datorită Blues-ului am ajuns şi noi să ne cunoaştem, dar uite că s-a întâmplat în vremuri apăsătoare, în pandemie. Cum ai trecut peste perioada de izolare şi cum te-ai menținut pe linia de plutire?

Păi, n-aş putea spune că am depăşit-o cu grație sau eleganţă… chiar deloc. Sincer, a fost o experiență foarte dureroasă, dar știu că nu sunt singura care a resimţit-o astfel. Am trecut peste asta cu foarte multă neîndemânare, chiar dacă am avut mulți prieteni care au spus:

‘Oh, este minunat! O să profităm de timpul ăsta, o să ne amenajăm un studio acasă sau, pur și simplu, o să-l folosim pe cel care îl avem deja și o să fim creativi, creativi şi iar creativi!’.

Ei bine, eu nu am trăit deloc experiența în felul acesta, fiindcă m-am simţit, aşa cum zicem noi pe aici, ca un cerb în lumina farurilor, adică, pur și simplu, am înghețat. Bineînţeles, am făcut curățenia obligatorie prin dulapuri, am aruncat tot soiul de lucruri, am distrus o grămadă de hârtii, informații despre turnee adunate de-a lungul a multor ani, deci da, am făcut chestiile astea și a fost productiv, însa pentru sufletul și inima mea, altfel spus din perspectiva muzicii și a legăturii cu oamenii, a fost foarte, foarte greu.

Sunt recunoscătoare că am un partener iubitor și bun [Janiva este căsătorită cu bluesmanul britanic T.J. Norton din 2015 – n.r.], așa că nu am fost singură în tot acest timp, dar, pe aproape întreaga durată a pandemiei m-am simțit ca și cum aș fi fost înghețată, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară.

Plângeam din când în când, sinceră să fiu, și încercam să mă descurc cum puteam, mai ales că trebuia să-mi găsesc o sursă alternativă de venit în afara muzicii, fiindcă ultimul concert pe care îl susținusem fusese pe 1 martie [2020], în Phoenix, Arizona, la Muzeul Instrumentelor Muzicale. A fost o experiență magnifică, un concert cu casa închisă, dar la o săptămână după ce m-am întors acasă totul s-a oprit brusc.

Ca să n-o mai lungesc, ăsta e adevărul… din punctul meu de vedere, nu am gestionat situația foarte bine și, cu siguranță, nu cu grație. Doar pisicile mele au fost fericite că am stat acasă. Aveam deja două pisici când l-am cunoscut pe soțul meu, iar apoi a apărut un alt „voluntar” la ușa din spate, un pisoi mic, așa că l-am adoptat și pe el.

Senzația de îngheț mi-a amintit de o frază din finalul autobiografiei tale: „câteodată, am încredere în mine și, uneori, mă iubesc, iar aspectul acesta a reprezentat întotdeauna cel mai greu obstacol pentru mine”. Cum te vezi acum, în 2021, privind spre viitor? Ești mai mulțumită de tine însăți?

În multe zile, da, dar nu în toate. Privind înainte, de fapt, privesc înapoi, adică abia aștept să revin la concertele live şi de aceea spun că îmi doresc mult să pot ajunge şi în România la un moment dat. Una dintre părțile pozitive în urma carantinei din pandemie a reprezentat-o decizia mea de a susține doar concerte care să fie la cel mai înalt standard posibil, cu cea mai bună interpretare posibilă din partea mea şi cu cea mai profundă legătură posibilă cu publicul.

Așadar, de acum înainte, voi  cânta live doar în condiţiile astea, punct! Poate că asta înseamnă mai puține spectacole, dar nu mă deranjează, pentru că nu mai am nevoie să susțin 15 spectacole în 18 zile, cum făceam până nu demult. Știi, este o adevărată tortură fizică, emoțională, spirituală și mentală să menţii un ritm atât de intens. Spectacol, călătorie, spectacol, călătorie, spectacol, călătorie și tot așa, timp de două-trei săptămâni… totul, dar absolut totul, ajunge să fie compromis.

Prin urmare, cred că asta a devenit o treabă pentru artistele mai tinere și nu am nicio problemă cu asta, fiindcă raritatea lor va face ca spectacolele pe care le susțin eu să fie, într-un fel, mai speciale. Așa că mergem mai departe și sunt foarte entuziasmată de faptul că fluxul creativ și inspirația îmi revin.

Abia aștept să înregistrez un alt album, deși nu știu exact când se va întâmpla asta sau cum va arăta [Janiva avea să lanseze LP-ul Hard to Kill în 2022 – n.r.], pentru că sunt din nou complet independentă, adică m-am întors la propria mea casă de discuri, Fathead Records, şi cred că îmi face foarte bine.

Fathead Records și controlul propriului destin

De fapt, care au fost circumstanţele în care ai fondat acest label? Ai scos primele două albume sub egida acestuia, după care ai înregistrat pentru case de discuri mai mari, însă ai decis să relansezi Fathead odată cu albumul Original, aşa că povestea pare alambicată…

Pentru asta, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, fiindcă atunci când am fondat acest label eram încă măritată cu primul meu soţ – acum sunt la a doua căsătorie -, un compozitor foarte prolific, un cantautor multi-instrumentist, în fine, un artist extraordinar [Jeff Turmes, care i-a fost partener de viaţă Janivei Magness timp de 17 ani – n.r.]. El avea compuse o mulțime de piese, pe care se mulțumea să le înregistreze acasă, de unul singur, și să le trimită apoi prietenilor săi pe casete audio… iată cum, povestindu-ţi asta, ajung eu să-mi dezvălui vârsta.

Soţul meu cânta pe atunci la bas alături de James Harman, pe care l-am pierdut recent [apreciatul muzicuţist din Alabama a decedat în primăvara lui 2021, în urma unui atac de cord – n.r.], dar el era mai degrabă muzician de acompaniament, nu o vedetă, pentru că are un alt tip de personalitate… oricum, eu cântam deja unele dintre piesele compuse de el, pentru că îl cunoșteam din comunitatea muzicală din Los Angeles şi îl consideram extrem de talentat încă de dinainte să începem să ne întâlnim.

Trecând mai departe, ne-am căsătorit câțiva ani mai târziu şi, dat fiind faptul că eu tot eram în turneele mele, iar el umbla prin ţară cu Harman, i-am spus: ‘Știi, cred că ar trebui să înregistrăm un album împreună.’. A zis el ceva de genul că nu avem bani, nu avem asta, nu avem aia, dar i-am replicat: ‘Nu-mi pasă. Nu contează nimic din toate astea. O să găsim noi o soluție’. Nu, nu, nu, da, da, da… așa funcționează o căsnicie, cel puţin o vreme o vreme.

În fine, atunci l-am tot bătut la cap până l-am convins şi am adunat împreună melodiile, astfel încât nu ne mai rămânea decât să le înregistrăm cumva… trebuia să facem asta, pentru că erau cu-adevărat foarte bune. El conducea în vremea aia o companie de publishing prin care îşi licenţia cântecele, al cărei nume, Tight Shoes Music, îl vei regăsi asociat pieselor compuse de el pe oricare dintre primele discuri ale lui James Harman, care era inspirat de o glumă pe care o aveam noi în familie: „Tight shoes, fat head, thin wallet”.

Știind asta, când a venit momentul să înregistrăm şi ne-am pus problema la cine să apelăm ca să lanseze albumul i-am zis: ‘Nu avem nevoie de nimeni. O să o facem noi înșine.’. Ştii cum se zice…  el control es el destino. Nu-mi plăcea ideea că trebuie să aștept după interesul altora şi nu aveam prea multă răbdare când vine vorba de genul ăsta de lucruri, cel puțin când era vorba de casele de discuri, așa că am venit cu ideea de Fathead Records, nume care a venit de la acea mică glumă personală.

De acolo a început totul în ’91 şi așa a apărut mai întâi More Than Live, o înregistrare live cu doar două piese de studio, pe care, mulți ani mai târziu, în 2014, l-am scos din nou, ca CD promoțional pentru lansarea albumului meu Original. Am făcut apoi It Takes One to Know One cu Jeff Turmes [apărut în 1997 – n.r.], album care, de asemenea, e acum extrem de rar, cu toate că există destule versiuni piratate.

Așadar, motivul pentru care am înființat propriul label a fost acela de a ne controla propriul destin, dar asta a însemnat că ne-am asumat și toate durerile de cap aferente.

În schimb, dacă apare vreo recunoaştere, noi primim toată gloria… dar asta contează mai puţin, pentru că eu o să muncesc mereu. Tatăl meu m-a învățat bine acest lucru şi voi munci foarte, foarte mult pentru mine însămi, indiferent că îmi împrumută cineva bani sau că pun la bătaie banii mei. În cele din urmă, împrumutul reprezintă tot banii mei, pentru că, la un moment dat, trebuie să-l rambursez.

Am făcut remarca asta deoarece mi-a luat mult timp ca să-mi dau seama, din postura femeii de afaceri, că un contract discografic nu este altceva decât un împrumut cu o dobândă foarte mare… da, de fapt, este un împrumut acordat artistului, fiindcă acesta trebuie să returneze acei bani casei de discuri, puţin câte puţin, în timp ce se află în turneu și încearcă să se promoveze și să îşi vândă produsele cum poate.

De fiecare dată, câțiva bănuți din ce încasează sunt returnați casei de discuri şi, uneori, nu mai iese niciodată din această situație… este o datorie fără sfârșit. Bineînţeles, caselor de discuri nu le place să audă asta şi am devenit cam nepopulară printre anumiți oameni din industria muzicală pentru că le spun, dar așa văd eu lucrurile.

Despărțirea de Alligator și revenirea la independență

Ce te-a motivat însă ca, după o colaborare soldată cu albume nominalizate la Blues Music Awards, să părăsești Alligator în 2014 pentru a relansa Fathead Records? Nu ai fi putut lucra pe ambele planuri?

 Nu, pentru că obligația contractuală față de Alligator îmi interzicea să lansez ceva la alt label. Asta e ceva normal, deoarece casele de discuri fac o investiție – așa cum o concep ele -, promovând și sporind vizibilitatea artistului, deci nu vor să piardă beneficiile a ceea ce ar putea apărea pe parcurs din activitatea acestuia.

Pe scurt, eu și producătorul meu am început să lucrăm la un alt album, fiindcă îmi doream foarte mult să scot unul doar cu piese originale și începusem să le compun.

Aveam deja vreo 3 sau 4 pe care le înregistrasem, aşa, foarte în mare, iar eu ştiam că sunt datoare către Alligator cu încă un album, conform prevederilor contractuale, așa că le-am trimis pe acestea ca propuneri la casa de discuri… iar Bruce Iglauer, care era președintele Alligator, le-a detestat! A spus: ,Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu!’, iar eu, care sunt mereu sinceră cu mine însămi, am fost atunci şi cu el, aşa că i-am explicat că asta e direcția în care vreau să merg din punct de vedere creativ, ca artistă.

A refuzat categoric. Opțiunea lui – prevăzută, tehnic vorbind, în contract – era să lanseze încă un album cu mine, dar a ales să nu o facă, ceea ce m-a eliberat ca artistă.

Imediat, mi-am schimbat strategia și am decis să finalizăm acel album şi să-l scoatem sub egida Fathead, iar pentru a strânge minimele fonduri necesare am făcut ceea ce se numește acum crowdfunding. Am contactat mulți prieteni din toate domeniile industriei muzicale – de la publisheri la manageri generali – pentru a ne ajuta să ținem nava pe acest curs, cum se zice, am relansat Fathead și am scos în 2014 albumul intitulat Original… care a avut un succes foarte, foarte mare şi cred că cei de la Alligator nu au fost prea încântaţi de asta.

Dincolo de asta, eu cred că perioada mea la Alligator se apropia oricum de sfârşit. Este o casă de discuri magnifică, au o echipă minunată – ăsta e adevărul -, dar cred că se împlinise tot ce trebuia sau puteam face împreună şi venise momentul să ne despărțim, așa că refuzul lui Bruce Iglauer a avut, într-un fel, sens. Am scos la Alligator trei albume [What Love Will Do, The Devil is an Angel Too şi Stronger for It, în perioada 2008-2012 – n.r.], care s-au vândut foarte bine, însă trebuia să merg mai departe din punct de vedere creativ, spiritual, economic… în toate privințele.

Compoziția și parteneriatul creativ cu Dave Darling

După cum spune şi titlul, Original, albumul scos la Fathead conţine 11 piese originale, tu fiind co-autoare a 7 dintre ele. Când ai dobândit credinţa că ai putea fi realmente o compozitoare de succes?

Răspunsul scurt este că mi s-a întâmplat asta la ceva timp după lansarea Original, când am fost capabilă să mă distanțez puțin de realizarea albumului, pentru că întreg procesul de lucru la un asemenea disc te implică total şi, pe parcursul acestuia, totul este chiar în fața mea, foarte aproape de ochii mei, așa că percepția mea e distorsionată.

Abia după ceva timp de la lansare, pe măsură ce m-am liniştit puţin câte puţin, a intervenit detașarea. Am revenit atunci asupra melodiilor și le-am ascultat din nou, conştientizând că sunt parțial responsabilă pentru ce-a ieşit… și mi-am zis: ‘Cred că sunt destul de bune’. Asta s-a petrecut după vreo 9 luni, poate chiar un an, de când apăruse Original.

Cum s-a rafinat după aceea procesul tău creativ? Ești o persoană visătoare sau debordezi de energie atunci când compui melodii ori scrii versuri?

Mi-e greu să îţi dau o explicaţie limpede, pentru că, uneori, scriu câte o strofă întreg, alteori scriu doar câteva versuri disparate, însă cert este că mi-am găsit un partener creativ minunat în producătorul meu, Dave Darling [începând cu Original, compozitorul şi polivalentul instrumentist din San Francisco, ce a lucrat cu artişti precum Stray Cats, Ricky Lee Jones sau Tom Waits, a produs toate albumele Janivei Magness, inclusiv Back for Me din 2025 – n.r.].

Relaţia noastră funcționează foarte bine şi pot spune că există o veritabilă unire a inimilor și a minților noastre în procesul creativ. Eu îi trimit lui Dave versurile prin e-mail, iar el îmi spune: ‘Da, îmi place asta, asta și asta. Asta nu-mi place, așa că ce-ar fi să mai lucrezi puțin la partea aia? Propune-mi un alt vers.’, așa că mai lucrez în baza observaţiilor sale și i le trimit înapoi.

Locuim în același oraș, dar nu îţi închipui scena clasică în care oamenii stau în aceeași cameră și pun totul la punct împreună…. asta am făcut doar de puțin ori, când au venit şi alți compozitori să lucreze cu noi, iar dacă sunt 3 sau 4 creativi implicaţi, da, este de preferat să comunicăm prin viu grai.

Altfel, de cele mai multe ori, eu concep un text și i-l trimit lui Dave să-l citească sau el înregistrează la chitară și bas linia melodică de bază, spunându-mi: ‘Hei, am refrenul ăsta, scrie tu restul piesei’. Din punctul meu de vedere, genul ăsta de schimb de idei, oricare ar fi natura lor, necesită un nivel de încredere enormă, iar eu am încredere absolută în el.

Când v-ați cunoscut, tu făceai parte din lumea Blues-ului, dar el activa în trupa de Rock alternativ Boxing Gandhis, deci într-o altă zonă muzicală. Care au fost circumstanţele în care ați realizat că vă completați atât de bine din punct de vedere creativ?

L-am cunoscut pe Dave prin intermediul unui alt producător. Împreună cu acesta încercam de ceva vreme să compunem cântece și se dovedea a fi foarte greu, nu reușeam să punem ceva cap la cap… era ca și cum am fi făcut extracţii dentare. Asta se întâmpla cam prin 1988 şi, la un moment dat, el mi-a spus: ‘Am un prieten care, poate, ar fi mai potrivit ca să lucrați împreună, așa că o să ți-l prezint, îl cheamă Dave Darling.’.

Am acceptat, ne-am întâlnit, am avut o tentativă cu o piesă pe care am compus-o şi apoi am înregistrat-o, dar, pur și simplu, aia n-a dus nicăieri… nu era scris în stele sau cum vrei să-i spui. Ne-am mai întâlnit apoi cu diverse ocazii şi, uşor-uşor, Dave și cu mine am devenit buni amici, adică el venea la concertele mele, eu mergeam la ale lui… eram însă strict prieteni și nu încercam deloc să colaborăm. Apoi, în ’91, am plecat timp de trei luni prin ţară într-un turneu cu Jimmy Buffett, în arene imense de 18.000 până la 25.000 de locuri, eu fiind solista vocală a trupei care cânta în deschidere.

Ei bine, în formația lui Jimmy Buffett, în Coral Reefer Band, era o vocalistă care bătea și la tobe, pe care o chema Brie Howard [care a înregistrat şi concertat în carieră cu muzicieni ca Robert Palmer, ELO, Duran Duran, Kiki Dee sau The Temptations – n.r.], pe care o simpatizam mult şi care, cumva, s-a cunoscut în altă conjunctură cu Dave, astfel încât, nu după multă vreme… s-au căsătorit.

După cum vezi, lumea e mică şi există un fel de cerc pe care universul pare să-l deseneze… Dave și cu mine deveniserăm amici și, în acelaşi timp, eram prietenă foarte apropiată cu Brie, iar ea s-a căsătorit cu amicul meu Dave, deci completarea asta a fost super cool! Ei doi, împreună, au fondat trupa Boxing Ghandis în ’93, deci chiar în anul în care au devenit soţ şi soţie.

Boxing Ghandis a avut mare succes [inclusiv un Billboard Music Award la categoria “Best Jazz/Adult Contemporary” – n.r.], dar el producea și alte proiecte Rock și a ajutat inclusiv la lansarea carierei unor alte artiste, precum Meredith Brooks sau Cindy Alexander, adică era un artist strălucit din perspectiva creativităţii.

Revenind relaţa noastră, când am semnat contractul cu Alligator, știam că voi avea nevoie de un producător foarte puternic care să mă susţină, fiindcă nu voiam să dau greș… știam că președintelui de la Alligator îi plăcea să se amestece în procesul creativ, iar eu nu-mi doream așa ceva. Asta era specificat inclusiv în contractul meu, dar îmi dădeam seama că tot va trebui să am un fel de protecție din punct de vedere creativ şi aveam încredere în Dave.

M-am dus la el și i-am zis: ‘Hei, omule, am semnat un contract cu casa de discuri. Vrei să faci treaba asta cu mine?’. El nu lucrase deloc Blues, dar mi-a raspuns vesel: ‘Da, hai s-o facem. Ce ar putea merge prost?’.

Ei bine, îi sunt şi-acum recunoscătoare că a venit alături de mine, pentru că s-a dovedit a fi o adevărată binecuvântare, ajutându-mă realmente să-mi apăr procesul creativ de orice percepeam eu ca fiind o formă de interferență.

Influențe muzicale dincolo de Blues

Dincolo de Blues, am o nedumerire legată de preferinţele tale eclectice, deoarece, ascultându-ţi albumele, se pot detecta influenţe extrem de diverse. De fapt, ce muzică asculţi în timpul liber, când eşti, de exemplu, în maşină sau la shopping?

Ei bine, deseori, ascult muzică Soul veche. Am norocul să deţin arhive de înregistrări ale altor oameni care au colecţionat muzică, printre care se găsesc multe chestii obscure, regionale, single-uri, înregistrări ale emisiunilor de radio ale unor DJ din Detroit cu artişti de Blues, R&B sau Soul.

Ascult, de asemenea, Maria Callas… este singura muzică de operă pe care o ascult, pentru că nu sunt pasionată de operă, doar îmi place vocea ei.

Asta nu înseamnă că nu ascult muzică clasică, dar de un anume fel. Îmi place de exemplu un grup de muzică spaniolă, Hespèrion XX [ansamblul fondat în 1974 de dirijorul şi compozitorul Jordi Savall, specializat în interpretarea muzicii din secolele 16 şi 17, faimos pentru utilizarea improvizaţiei în abordarea structurilor melodice – n.r.], care cântă o muzică foarte, foarte veche.

Prima oară când l-am ascultat eram prinsă în traficul din L.A. şi am avut senzaţia că sunt într-un joc video… am început să lăcrimez, după care am izbucnit în plâns, de a trebuit să trag pe dreapta. Atunci mi-am zis “Ce naiba?”… dar am oprit maşina şi am plâns până s-a terminat bucata muzicală. După ce mi-am revenit, am pus mâna pe un pix şi mi-am notat playlist-ul, şi, evident, mi-am cumpărat apoi CD-ul.

Prin urmare, ascult tot felul de muzici care îmi aduc aminte aproape fiecare de câte ceva. Pe de altă parte, dacă lucrez la un disc, ascult în maşină pe Nexus diverse mixaje sau versiuni ale cântecului pe care urmează să îl înregistrez.

De exemplu, cu ceva vreme în urmă [în iunie 2021] am participat ca special guest la o sesiune de înregistrări pentru cei de la Blue Élan – casa de discuri la care am scos patru albume şi unde am şi primit nominalizarea la Grammy -, destinat unui tribut adus lui Rusty Young, care a fost membru în trupa Poco [Young a fondat grupul de Country Rock în ’68 alături de Jim Messina, Richie Furay, Randy Meisner şi George Grantham – n.r.], intitulat Oasis in the Desert, filmat în [rezervaţia californiană] Joshua Tree, şi atunci am ascultat mai mult muzica acestei formaţii.

Prin urmare, sunt atât de multe şi de diverse muzicile pe care le ascult sau îmi atrag atenţia cumva, încăt nu aş putea să le ierarhizez în vreun fel.

John Fogerty, Creedence și albumul Change in the Weather

Diversitatea asta se manifestă și în discografia ta bogată, pentru că, de exemplu, albumul tău din 2019, Change in the Weather, pe care-l ai ca invitat pe Taj Mahal, conţine doar compoziţii ale lui John Fogerty de la Creedence. Cum ai ajuns să faci o pasiune pentru muzica acestuia?

În primul rând, muzica lui John Fogerty a fost într-un fel coloana sonoră, ca să zic așa, a primei părți din viața mea. Creedence Clearwater Revival era o trupă destul de cunoscută și trebuia să trăiești într-o peșteră undeva în Tibet ca să nu auzi Creedence la radio când erai copil.

Deci nostalgia asta a fost un element important.

De aici, avansăm rapid, foarte mult, în viitor, pentru că am înregistrat una dintre melodiile lui, As Long As I Can See the Light, când am înregistrat primul album cu Blue Élan, Love Wins Again, cel care a fost nominalizat la premiile Grammy [în 2017]. A fost o experiență minunată şi, pur şi simplu, ador să cânt melodia aceea! John Fogerty este un compozitor extraordinar şi a creat o mulţime de piese grozave, așa că… fast forward.

Prin urmare, am ajuns în faza în care lucrez ca o nebună, până la epuizare, încercând să termin cartea [Weeds Like Us, care avea să apară, la fel ca LP-ul Change in the Weather, în 2019 – n.r.], dar, pe de altă parte, sunt încă sub contract cu Blue Élan şi le mai datorez încă un album, iar ei, pe bună dreptate, își vor albumul… deci concentrarea și energia mea sunt direcţionate aproape integral spre carte, dar am, totuși, un termen-limită pentru lansarea unui nou disc.

În clipele alea, complet panicată, i-am spus lui Dave, producătorul meu, că nu știu ce o să facem, fiindcă nu cred că aș putea compune o piesă nouă nici dacă mi-ar fi viața în joc, întrucât îmi stătea mintea numai la carte. El s-a gândit atunci că, poate, este momentul pentru un alt album de cover-uri.

Iniţial, am fost reticentă, dar mi-a sugerat să ne gândim la asta şi, după o săptămână, m-a sunat ca să mă întrebe: ‘Ce zici de un album cu piese de-ale lui John Fogerty, fiindcă ai avea de unde alege?’. I-am dat pe loc dreptate, așa că am început să trecem în revistă lucrările, pentru mine fiind, evident, mult mai simplu să fac nişte cover-uri decât să compun piese originale.

Pentru că m-ai întrebat mai devreme despre cum compun eu… este un proces brutal.

Ca glumă, iau o foaie de hârtie goală, o pun pe birou şi mă uit fix la ea până când îmi curge sânge din frunte, iar ăsta e începutul cântecului. Revenind la subiect, casa de discuri a considerat ideea noastră genială, iar asta mi-a oferit spațiul mental şi emoțional necesar pentru a termina cartea, dar şi a selecta cântecele lui Fogerty și a începe să lucrez la ele. Cam așa s-a întâmplat.

Chris Cornell și curajul de a accepta noi provocări

A contat faptul că ai crescut ascultând Creedence, asta pot înţelege, dar cu siguranță n-ai copilărit pe muzica lui Chris Cornell. În cazul său, cum ai ajuns să înregistrezi single-ul Safe and Sound?

Asta e partea în care s-ar putea să plâng [iconicul muzician de la Soundgarden şi Audioslave s-a sinucis în 2017, iar single-ul Janivei a apărut în 2020 – n.r.], dar e în regulă, nu-mi pasă… nu mi se pare că aş avea ceva de ascuns.

Chris Cornell era prieten foarte bun cu domnul care fondase şi era președintele Blue Élan Records, Kirk Pasich, acesta fiind și avocatul familiei Cornell, deci legătura între ei era foarte strânsă. Kirk i-a pus muzica mea lui Chris Cornell, iar acestuia i-a plăcut foarte mult şi atunci i-a venit lui Kirk ideea să-l întrebe dacă ar fi dispus să cânte un duet cu mine pe o înregistrare a uneia dintre melodiile lui.

Chris a spus că se va gândi la asta, dar trebuie să vedem mai întâi despre ce piesă ar fi vorba, aşa că am început să caut prin discografia lui, dar trebuie să admiţi şi tu că nu are vreo importantă ce aş fi propus, pentru că vocea tipului ăla este… era divină, cel puţin din punctul meu de vedere. Nu conta dacă îți plăcea stilul să de muzică sau nu, dar felul în care cânta, abilitatea lui de a-și folosi vocea, erau, pur și simplu, incredibile.

M-am oprit până la urmă asupra piesei Safe and Sound, iar Kirk i-a propus lui Chris Cornell să o cântăm pe aceasta în duet şi el a fost de acord, ceea ce, în primul rând, m-a șocat un pic, apoi m-a făcut foarte fericită, dupa care mi-a instalat teama… oare o să mă descurc destul de bine? Nu am apucat să aflu răspunsul, pentru că, la două sau trei săptămâni după aceea, a murit.

Oricum, am mers mai departe şi am înregistrat-o [Safe and Sounds a aparut ca parte a unei colecţii caritabile, în beneficiul Fundaţiei Chris and Vicky Cornell, care sprijină copiii vulnerabili – n.r.].

Astfel de proiecte, pentru tine, ca artistă consacrată, sunt opționale, adică ai putea alege să nu le realizezi sau să le faci implicându-te mai puţin. Ce te face să rămâi deschisă către noi experimente şi provocări muzicale?

Pentru mine, deopotrivă personal şi profesional, acestea rămân foarte importante.

Știi, există artiști de Blues care și-au dedicat întreaga carieră și au înregistrat, în total, sute de albume cu același repertoriu. Bobby ‘Blue’ Bland, de exemplu, sau chiar B.B. King, pentru o mare, mare parte din cariera lui. Pur și simplu, făceau ce făceau. La fel, Denise LaSalle şi Koko Taylor, au mers mereu pe aceeaşi linie. Etta James… ea este o excepție, iar eu mă raportez cumva la „modelul Etta”.

Ea a făcut exact ce i-a plăcut şi nu voia să fie încadrată într-un anume tipar. Am o admirație totală pentru artiști precum Bobby Bland, Koko Taylor sau Denise LaSalle, care și-au construit o carieră și o viață întreagă pe o singură bază, e frumos, e minunat şi ascult muzica lor și în ziua de azi, dar cred că eu încerc să mă aliniez cumva la parcursul cuiva ca Etta James şi o fac urmându-mi inima.

Știu că asta e foarte dificil, pentru că oamenii sunt creaturi complicate, însă întotdeauna mă las purtată de inimă înspre muzică, iar asta probabil te-a făcut să spui că sunt atât de deschisă, într-un fel, aşa cum face Dave.

Când intru în panică şi îi spun: ‘Doamne, nu o să pot cânta o piesă de-a lui Chris Cornell!’, de exemplu, îmi zice: ‘Lasă-te purtată spre materialul ăla, fiindcă acum tu faci ca materialul să vină spre tine. Tu trebuie să te îndrepți către el.’. Are sens?

Deci cam așa stă treaba, vreau să încerc să urmez genul de cale pe care a păşit Etta James. Ştii, ea a obținut foarte târziu în cariera ei primul premiu Grammy, cu un disc pe care a cântat piese de-ale lui Billie Holiday [albumul Mystery Lady, premiat la categoria ‘Best Jazz Vocal Peformance’ în 1995 – n.r.]… adică acel nivel de recunoaștere a venit datorită faptului că a cântat piese de-ale lui Billie Holiday. Wow!

Blues, identitate și libertatea de expresie

Deschiderea la nivel de atitudine sau opinii pe care le exprimi față de evoluția Blues-ului în general, deci nu doar în privinţa propriilor proiecte, nu au generat de-a lungul timpului şi reacții negative legate de faptul că ești o femeie albă care îşi vede drumul legat de o formă de expresie afro-americană?

Ba da, desigur… absolut! Mulți oameni au o problemă cu faptul că sunt femeie, dar se pare că nu pot face nimic în privința asta, decât dacă aș apela la o operație, iar asta nu e genul meu… dacă altcineva doreşte, nicio problemă, e treaba sa, dar pe mine nu mă interesează.

Cât despre culoarea pielii mele, se pare că nici pe asta nu o pot schimba. Într-adevăr, au fost oameni care au încercat să-mi spună că nu am voie să trăiesc o experiență legată de o muzică străveche fiindcă sunt limitată de culoarea pielii, dar asta e părerea lor, e experiența lor, şi, în ce mă priveşte, nu e problema mea.

Lucrurile stau în felul următor: ştiu de unde provine această muzică şi sunt o artistă cu o vechime suficientă în Blues, care am dedicat aproape întreaga viață studiului acestui domeniu muzical, ca să ajung să-l pot înţelege, așa că, personal, simt că am o datorie uriaşă față de artiștii de Blues din primele generații.

Aceștia sunt oameni de origine africană care au fost privați de drepturi, care au fost smulși din propria lor națiune, luați de pe propriul lor pământ și reduși la sclavie timp de generații, faţă de care am simţit mereu că am o datorie imensă, astfel încât mi-e greu să accept ideea că cineva mi-ar putea spune că n-am dreptul să trăiesc experiența pe care am avut-o cu muzica când eram copilă sau cu cea a transformării muzicii într-o profesie, că n-ar trebui să pun muzica piatră de temelie în evoluția mea şi să încerc să transmit și altor oameni acel sentiment de intimitate dobândit prin muzică.

Sună prea intelectual ce spun? Concluzia, pe scurt, este că, da, am avut o mulțime de probleme… am fost hărțuită până aproape de epuizare.

Responsabilitatea artistului de a lua atitudine

Dincolo de pandemie, care nu a făcut decât să accentueze probleme deja existente, America se află într-o stare de tulburare accentuată și, privind din afară, nu pare că autoritățile ar avea mereu răspunsuri adecvate. Poate face muzica ceva pentru a îmbunătăți sau a schimba lucrurile?

Într-adevăr, autorităţile sunt mai degrabă preocupate, în mare parte, să găsească răspunsurile care le sunt utile lor. Lăsând asta la o parte, cred că a fost întotdeauna datoria unui artist să se poziţioneze cumva. Ştii, există o zicală, cred că e biblică, deși nu sunt o mare cunoscătoare a Bibliei… „cui i s-a dat mult, i se va cere mult”.

Așadar, faptul că mi s-a acordat privilegiul de a compune, de a cânta melodii ale mele sau ale altora și de a le interpreta live în faţa unor oameni care aplaudă, pentru care, apoi, cineva îmi dă şi bani, este un privilegiu imens… este aproape absurd de frumos, din punctul meu de vedere, aşa că simt că am o datorie formidabilă față de cei care cumpără bilete și mereu sper că ceea ce le propun îi va face să rezoneze şi, prin urmare, va avea un ecou mai amplu, dincolo de cântarea în sine.

Asta presupune ca eu să fiu autentică în interpretarea mea, să-mi spun părerea și să iau atitudine.

Au fost multe tulburări în ultimii ani aici, în această țară [protestele Black Lives Matter, valul de violenţe anti-asiatice, manifestaţiile feministe din perioada pandemiei – n.r.], și, deseori, mi-au apărut în cale oameni care-mi spuneau lucruri de genul ‘Taci și cântă!’, dar mulți alți artiști auzeau asta, nu doar eu. ‘Nu vreau să aud ce părere ai despre politică! Taci din gură și cântă!’… asta nu are niciun sens.

În primul rând, este datoria mea ca artist să-mi spun părerea și să iau atitudine. Niciodată n-am văzut lucrurile altfel, niciodată n-am trăit altfel şi, sinceră să fiu, niciodată nu am pus problema altfel. Am fost întotdeauna genul ăsta de om, așa că poate tu eşti cel care nu ai ascultat în toți acești ani şi nu te învinovățesc pentru asta, dar asta nu înseamnă că o să tac din gură acum. Nu o să o fac!

De exemplu, am întâmpinat multă rezistență din partea casei de discuri atunci când am scris un cântec intitulat There It Is, care se găsește pe unul dintre albumele de la Alligator Records [Stronger For It, din 2012 – n.r.], astfel încât m-am văzut să pun piciorul în prag:

‘Îmi pare rău că vă simțiți inconfortabil, dar o să cânt piesa asta și o să apară pe album.’. Ei bine, în piesa aia, ce are un text ironic, este vorba despre o femeie care zice: ‘Știi, m-am săturat. Am terminat cu tine şi dacă e nevoie să-ți otrăvesc cafeaua, o să-ți otrăvesc cafeaua sau, poate, o să te împing pe scări.’.

Evident, nu era o directivă, ci doar o expresie a ceea ce este de mult timp o tradiție în Blues… să-ți dau câteva exemple?

Boom, boom, I’m going shoot you right down [John Lee Hooker, 1962 – n.r.], Your Funeral and My Trial [Sonny Boy Williamson, 1958 – n.r.], I’m Gonna Murder My Baby [Auburn ‘Pat’ Hare, 1970 – n.r.], toate astea sunt hit-uri uriașe de Blues şi mai sunt destule altele. Iar ei aveau o problemă că apare There It Is, cântată de o femeie, care spune ceva de genul: ‘M-am săturat de prostiile tale’. Bineînțeles că o să-mi spun întotdeauna părerea!

Am făcut-o inclusiv pe albumele scoase după aceea la Blue Élan, fiindcă, probabil îţi aminteşti, Love Is an Army din 2018 conține în principal cântece de protest.

Deci mi-a fost tare greu să trebuiască să iau atitudine iar și iar și iar, mai ales pe rețelele sociale, unde apar din când în când oameni care scriu:

‘Eram cel mai mare fan al tău și acum îți ard toate discurile. O să-ți arunc toate albumele în coșul de gunoi.’.

Sincer, mie îmi pare foarte rău dacă ofensez pe cineva, nu vreau asta, dar nu o să mă opresc acum… fac asta de 45 de ani, deci nu am cum să tac din gură. Poate ca unii dintre noi ar trebui, mai întâi, să-i asculte cu adevărat şi pe ceilalţi.

Drumul spre Brașov Jazz & Blues Festival

Janiva, fiindcă tot am vorbit de deschidere la noi provocări, personal îţi sunt recunoscător pentru cea pe care o arăţi faţă de ideea de a cânta în festivalul nostru…

Ioan, înțeleg foarte bine îngrijorările legate de buget şi cât de dificilă poate fi partea de organizare a unui festival în condiţii de criză, dar eu chiar cred că mergem înainte, să privim puțin mai departe, ca să zic așa. Să știi că, pe partea mea, sunt hotărâtă să concretizăm această colaborare la un moment dat.

Chiar vreau să o fac, pentru că unele dintre cele mai profunde experiențe trăite de mine în turnee au fost, cu siguranță, în Europa, iar una dintre cele mai remarcabile – și știu că România nu este Polonia, dar Polonia este chiar lângă România – am avut-o la un moment dat la un festival în Polonia, deci tot într-o ţară fostă comunistă în care veniturile oamenilor nu erau comparabile cu cele de la noi.

Cel mai semnificativ şi mai important lucru a fost atunci schimbul nonverbal dintre artist și public, pe care nu-l voi uita niciodată, fiind similar pentru mine cu susținerea de concerte în zone de conflict, o experiență prin care, de asemenea, am trecut.

Mulţumesc frumos şi sper că vom avea prilejul să continuăm dialogul pe viu, într-una din ediţiile viitoare ale Braşov Jazz & Blues Festival.

Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE

Foto header: R.R. Williams