Artişti urbani | Interviu cu ERPS, pionierul artei stradale românești: Graffiti-ul ca stil de viață

Interviu cu ERPS, pionierul artei stradale românești: Graffiti-ul ca stil de viață

Trebuie să fii omul potrivit, la locul potrivit ca să poți vedea un graffer cum creează. Totuși, mulțumită unui vernisaj de graffiti pe pânză găzduit în spațiul artistic Footshop, am reușit să fim mai mulți oameni potriviți, la momentul potrivit, în care ERPS aka OGE (Original Gipsy Erps) aka o legendă a artei stradale aka unul dintre pionierii graffiti-ului românesc, își lăsa amprenta prin semnătura sa specifică, chiar în fața ochilor noștri.

Omul potrivit a fost și doamna locatară, care era măcinată de două întrebări: cine e omul pentru care s-a adunat atâta lume și dacă respectivul, are facultate de arte făcută? Răspunsul meu a fost că nu, nici nu ar avea nevoie și e și adevărat, pentru că la vremea la care ERPS se familiariza cu spray-urile, nu putea fi decât autodidact.

Și totuși, am zis să iau exemplul doamnei și să fiu și eu un pic mai curioasă, așa că m-am dus să aflu de la ERPS ce poveste are, ce îl motivează să fie super activ de atâta vreme și vă las și vouă, bineînțeles, discuția:

Cum ai deprins tehnica graffiti-ului, având în vedere că ai fost printre primii grafferi din București și din România probabil? Care a fost punctul tău de plecare?

Punctul meu de plecare de a desena, nu știu, cred că Ferentari. De când eram la grădiniță îmi plăcea să desenez, făceam tot felul de povești, cu pirați, cu corăbii. Pirații din Caraibe – cred că eu am făcut scenariul pentru ei și nu și-au dat ei seama. Țin minte că desenam pe asfalt cu cretă, tot felul, și mi-a plăcut chestia asta, să devastez sau să mă exprim așa în stradă. Cred că doar acolo puteam să desenez, acasă poate nu aveam atât de multe foi, ai mei fiind mai altfel.

De acolo m-am mutat într-un cartier mai în centru și aici am aprofundat, nu știu de unde mi-a venit asta cu graffiti, mi-a plăcut să mă iscălesc, să desenez pereții, nu știam că fenomenul se numește graffiti, la noi mai greu a venit. Plus internetul, cine avea calculator pe timpul ăla? Prin ’94 m-am apucat și de acolo a pornit totul.

Ai fost mai mult autodidact.

Păi nu știu cine putea să mă învețe. Nu am avut părinți care au rude în New York sau în Germania, nici acum nu am. Poate pe la țară, pe la Gugești, Ciuperceni, dacă vrei niște vin, un porc, eu mă pricep să tai și un porc, nu mă duc la Mega Image să-l cumpăr. N-am avut părinți care să mă învețe prea multe chestii, decât bătaie, știi? De ce nu ești bun?, de ce nu faci așa?, cam atât.

Clasic.

Clasic, stradal.

Ești super prezent în mediul hip-hop, frecventezi concertele și asta e muzica pe care o asculți. Când ai simțit că faci parte dintr-o cultură, că ce faci tu face parte din ceva mai mare?

Da, păi nici noi nu cred că știam că facem parte dintr-o cultură. Dacă nici eu nu știam că se numește graffiti, graffiti care datează din 1964, hip-hopul ar fi și el cu 4 elemente. Și cred că mi-am dat seama când ne-am unit și am stat cu toții. Îmi place unitatea și să leg mai multe conexiuni, poduri între suflete, să zic așa.

Cât de mult se leagă muzica hip-hop de arta ta?

Uneori se leagă, depinde și de rapper. Sunt unii care abordează alt stil, Gangsta Rap de exemplu. Cultura asta de Boom Bap chiar se leagă foarte mult. Sunt prieten cu majoritatea dintre ei, de la Macanache, toată lumea, îi cunosc personal. Ne ajutăm între noi, de când ne strângeam în ’97 în parcul Tineretului, eram o mână de rapperi.

Ai încercat și tu să faci vreodată și altceva înafară de graffiti, din sfera asta hip-hop?

Da, scriam niște rime, îmi doream să fiu rapper. Dar nu e timpul pierdut, viața îți rezervă multe surprize, cum ai putea de exemplu să dai la facultate la vârsta de 50 de ani. Nu scrie undeva că pentru a fi rapper sau trapper trebuie să ai 11 ani. Atunci ar trebui să se lase și ăștia. Eminem am văzut că și-a lăsat barbă, poate vine de Crăciun să aducă cadouri prin România.

De unde vine pseudonimul tău?

Înainte dădeam cu OG, de la numele meu, Oprea George. Apoi am format mai multe litere, am amestecat ca la 6 din 49 și de acolo am format EARPS și de acolo am mai tăiat din ele și a ieșit ERPS. E un nume foarte…cred că nu are niciun înțeles la noi în țară sau în altă limbă.

I-ai dat tu un înțeles.

Da, ce Nike înseamnă ceva?

E posibil să da.

Totul pornește pentru a crește un nume. Și m-am jucat și ERPS invers e spre, spre rai, OGE invers, ego. M-am jucat mult sudoku când eram mic cred.

Când și cum te-ai decis să îți transformi numele într-un brand? Știu că ai colecția ta de haine, Gipsy ERPS Wear, și un magazin de spray-uri.

Și de la desenat, dar îmi plac și hainele. Era foarte greu în perioada 2000 să îți procuri, să găsești niște haine pe măsură, largi, erau luate cu o măsură mai mare, de obicei, și diferite firme. Și m-am gândit de ce nu avem și noi așa ceva, la noi? Poate nu aveam nici bani să dau atâta pe ele și le luam tot second-hand, purtate de la alții, și am zis să-mi fac eu propriul brand. Mi-am făcut niște căciuli, niște tricouri, pantaloni, mama fiind și croitoreasă, m-a ajutat foarte mult, respect pentru ea!

Cum te împarți între viața ta de artist și cea de businness?

Le îmbin pe amândouă. Și ca artist și ca business man tot tu trebuie să fii, nu pot să le las deoparte. Sunt oameni care se mai ocupă, sau se ocupau, că i-am dat afară.

Nu te-a schimbat partea asta de afaceri ca artist sau ca om.

Nu, nu m-a schimbat, încă aș vrea să am mai multă fărță de a concepe haine, dar toate la timpul lor.

Cum ar arăta orașul fără graffiti, în viziunea ta, cel puțin?

Fără graffiti ar fi viața cea mai…dacă am avea fiecare salariul de 7000 de euro pe lună, cred că n-ar mai face nimeni graffiti, dar într-o țară coruptă, crede-mă, cred că de acolo și pornește elementul ăsta de graffiti. A fost atunci pana aia de curent, greva aia a oamenilor în New York și de acolo a venit defularea și cred că graffiti e la fel, o defulare, un mod de a te exprima.

Street art acum e plătit, nu mai e un mod de a defula când te pune proprietarul să-i desenezi un lan de maci sau de flori. E doar faza de mâncare, câți bani ies.

Dar eu când desenez, trebuie să mă confrunt și cu riscul meseriei față de poliție, jandarmerie, proprietari și după, vine chestia asta de artist, dacă te consideri artist, unii nu prea se consideră, simpli grafferi, unii nu prea își dezvăluie identitatea. Ce artist e Banks,y dacă nu știe nimeni cum arată? Eu știu că un artist îl știam la față, Leonardo Da Vinci.

Crezi că dacă graffiti-ul ar fi strict creat pentru muzee, i s-ar pierde esența?

Normal, dar se pierde de ani și ani esența asta. Doar generația asta mai mică care știe de cuvântul graffiti, dar până în cât, 14-15 ani, după faci alte lucruri și nu ți se mai pare așa cool. Aș vrea să văd și la noi totuși un muzeu graffiti, avem cu ce să ne lăudăm, doar că vor mai trece câțiva ani buni, n-o să mai prind.

Cum ți se pare că s-a schimbat Bucureștiul, cred că îl cunoști ca în palmă.

Stai să mă uit în palmă. S-a schimbat foarte mult din anii ’90 și până acum, de la construcții, clădiri și până la graffiti, foarte mult. Stăm bine la capitolul ăsta cu graffiti, street art, Sweet Damage Crew desenează majoritatea proiectelor urbane în tot felul de cartiere, eu sunt pe partea de real graffiti, metrouri, street, și să duc steagul sus mai departe în lume.

Nu cred că vorbesc alții din afară cât câștigă și ce a mai făcut un partid politic și cât a dat să deseneze nu știu cine o centrală. Nu cred că interesează pe nimeni, până la urmă tot aceeași boschetari sau săraci dorm acolo lângă centrala aia, nu se face nimic. Doar o desenează, am văzut unele centrale desenate frumos, dar fațadele erau căzute, nu au putut să le repare în față, au desenat prin spate. Trebuie să fie și o d-asta de mascaradă, de fațadă așa un pic.

În ce oraș de pe glob ți-ar plăcea să faci un graffiti dacă ai putea?

Cred că am făcut foarte multe desene în majoritatea orașelor din Europa. În New York mă gândesc să ajung.

Cum a fost întâlnirea ta cu Martha Cooper?

Ne-am întâlnit la un festival în București, am vorbit cu ea despre ceva mai real graffiti, metrouri, și a fost foarte interesată, ea chiar aștepta. Și ne-am întâlnit pe la 2-3 noaptea, pe la Mitropoliei, chiar era de Sf. Parascheva, am ajutat-o să sară gardul cu alți grafferi, caterincă femeia. M-am mai întâlnit cu ea în Olanda, pe unde am desenat.

Care e motivația ta să faci de atâta timp ceea ce faci?

Voi oamenii. Eu nu lucrez, n-am lucrat o zi în viața mea, n-am fost angajat, am renunțat și în anul 3 la facultatea de medicină, Carol Davila, adică am terminat și liceul, cred am luat și bacul dacă am fost la facultate, nu? N-am permis de conducere, dar mi-aș lua, dacă îmi luam de mult, aveam până acum 7-8 cruci, că na am 9 vieți ca pisica, câteodată.

Ce crezi că te diferențiază, motivul pentru care ai răms relevant atâta timp?

Personalitatea, caracterul, sunt original, nu sunt comericial. Ce mă diferențiază? Sunt mai nebun ca ei, sunt primul, sunt OG, Oprea George.

De unde îți iei inspirația?

O iau de la la Dumnezeu, de la oameni pe care i-am pierdut, de la oameni care mai sunt, câteodată din visele mele și din ambiție. De peste tot, îmi vine de oriunde merg, în orice cartier, oriunde aș sta, îmi vine o idee, chiar și acum îmi trec 15 idei prin cap, poate d-aia nu calculez așa de mult vorbele și să gândesc înainte să rostesc.

Am scris mai mult decât au scris alții, dar eu același cuvânt. Alții au scris foarte mult, într-un sens frumos, dar eu am scris același cuvânt de 30 de ani. E ceva, e ca și cum aș sta închis cu mine 30 de ani, într-o peșteră, și e bătaia asta cu egoul.

Ai spune că e o sclipire creativitatea, că nu o poți antrena.

Da, o scânteie. Trebuie să fie originaă, cum e și cu prima idee care e cea mai bună.

Și nu ți-a fost niciodată frică că o să rămâi fără inspirație?

Nu, cred că am inspirație și când plec de aici. Dacă nu o să mai fiu pe aici și o să ajungeți și voi sus pe acolo, o să vă dați seama că am ajuns pe acolo. O să-l vedeți pe Sfântul Petru supărat că a desenat cineva pe poarta raiului, ERPS, băi o fi ăsta pe aici, cu BIG, Tupac, Nosfe și toată lumea. Macabru.

Interviu de ALINA BĂLAN 

• Credite foto: Footshop