Pe 22 martie, Elvira Deatcu, remarcabila actriță a Teatrului Odeon, împlinește rotunda vârstă de 50 de ani.
Număr care incită la o incursiune retrospectivă în cariera uneia dintre cele mai strălucitoare prezențe din spațiul performativ bucureștean, a cărei notorietate s-a extins rapid la scară națională în ultimele decenii datorită apariției regulate în populare producții de televiziune.
Fie și dacă ne limităm doar la acești ani recenți, consumați sub spectrul pandemiei, în care artele interpretative au fost grav afectate, realizăm simplu că Elvira Deatcu nu și-a dezamăgit vreodată publicul: a câștigat anul trecut premiul Gopo pentru interpretarea rolului din excelentul film al lui Dan Chișu, 5 Minute, a fost constant prezentă la întâlnirile cu telespectatorii datorită serialului Vlad și joacă roluri importante în trei dintre cele mai proaspete producții scenice ale Odeonului, Henric al IV-lea, Julieta fără Romeo și, nu în ultimul rând, Rebarbor, memorabilul spectacol creat de Alexandru Dabija pe texte de Alexandru Monciu Sudinski, un must-see al acestei primăveri, ce a avut premiera cu doar câteva săptămâni în urmă. La împlinirea a 50 de ani, Elvira Deatcu are deci motive arhisuficiente să celebreze și să se bucure fără rezerve de perenitatea succesului dobândit pe parcursul timpului datorită talentului ei. Sau, cel puțin, aşa pare…
ELVIRA DEATCU Foto: Matei Buţă
Elvira, ştiu că nu-ți plac zilele de naștere aşa că nu o să te întreb cum vei sărbători ci mai degrabă sunt curios în ce stare de spirit întâmpini această aniversare…
Ca să fiu onestă… nu mă prinde extrem de echilibrată acest prag. Mă tot întreb, mă tot ascult, mă tot studiez, mă tot urmăresc în ultima perioadă ca să îmi dau seama care e sursa acestui dezechilibru. O pun pe seama perioadei stranii prin care trecem – că încă nu am scăpat – cu toții, care, cred, m-a dezechilibrat și pe mine și pe copii și pe noi ca familie. Au fost momente chinuitoare, cu mari semne de întrebare. Lipsa predictibilității… şi asta m-a dezechilibrat, faptul că nu pot să fac nicio predicție pentru mâine, pentru poimâine, sau pot să fac pentru mâine dar mâinele ăla se poate nărui în următoarea oră. La fel, faptul că mi-am simțit copiii modificați emoțional de perioada asta, deși sunt un părinte foarte prezent. Așa am fost dintotdeauna, așa am dorit. A fost o opțiune și am renunțat la multe, multe întâlniri profesionale ca să exist pentru copiii mei și îmi acord timp să-i studiez, să-i văd, să-i simt. Şi mă uit acum la Filip, care face şi el 14 ani tot acum, în martie, că la fiecare intervenție a mea tonul lui este de ușor arțag, el fiind o plămadă tare bună de copil. Îi spun ‘Tu îți asculți tonul vocii, tu realizezi că e ușor o pornire spre ceartă, spre conflict cu mine? De ce nu putem să vorbim normal?’ dar îmi dau seama că e o chestie pe care el nu o poate controla. O fi și pre-adolescența, este o perioadă tulbure, sunt nişte întâmplări în corpul lor pe care nici ei nu și le pot explica, deci ăsta e iar un motiv pentru care acest dezechilibru al lor se răsfrânge și asupra mea sau al meu asupra lor. Mai e şi faptul că, într-adevăr, au apărut întrebările: ‘Ce am făcut până acum? Ce a fost bine şi ce nu a fost bine?’. Aș vrea să fiu o femeie superioară și să nu am regrete, dar cred că am în mine și câteva regrete de lucruri pe care nu le-am făcut din lipsă de cutezanță, pentru că nu am fost extrem de încrezătoare în mine, așa, în viața mea. Am avut îndoieli, îndoieli, îndoieli, îndoieli… am avut, am avut.
ELVIRA DEATCU, premiată la Gala Premiilor Gopo 2021 (foto: Miluţă Fluieraş)
E paradoxal ce-mi spui fiindcă bilanțul tău profesional al ultimilor doi-trei ani este totuşi unul mai mult decât pozitiv. Premiul Gopo, boost-ul de popularitate din TV datorat serialului Vlad, rolurile solicitante din recentele premiere ale Teatrului Odeon…
Nu vreau să par ipocrită pentru că văd ce se întâmplă în jurul meu, dar ce e important pentru mine sunt întâlnirile în profesia noastră. Întâlnirile. Pe mine doar asta mă interesează. Adică, respect cronicarii și respect feedback-ul pe care îl primim dar nu este atât de important. Pentru mine contează întâlnirea umană și, cel puțin, de la 30 de ani încoace, am vrut să știu, să realizez, să simt și cu ce am rămas din întâlnire, adică dacă am aflat lucruri noi despre mine, despre Elvira… dacă, de exemplu, din întâlnirea cu Sandu [Alexandru Dabija, regizorul recentului spectacol Rebarbor, în care Elvira Deatcu joacă mai multe roluri – n.r.] am aflat un lucru nou despre mine. Pe mine asta mă interesează în aceste întâlniri și întâmplarea asta a repetițiilor, a probelor, a laboratorului, este mai importantă decât orice. Este o bucurie să ne arătăm publicului dar pentru mine perioada aia este mai faină și mai importantă decât întâlnirea cu publicul. Nu știu dacă asta sună neapărat bine dar cam asta sunt. Deci e o neliniște pe care o simt, nu pot să spun că sunt într-o pace, într-o armonie cu mine însămi, cu lumea din jur, nu. Așa mă găsește împlinirea celor 50 de ani.
Serialul Vlad Foto: ProTV
Apropo de roluri în teatru şi TV, fiica ta din piesa Julieta fără Romeo vrea la actorie fiindcă visează să devină cunoscută în seriale şi nu o interesează teatrul. Cum ai reușit tu, în realitate, să le împaci pe amândouă, fiindcă şi aici putem vorbi de un echilibru?
E vorba de șansă. Exact ce ne-a spus domnul [Mircea] Albulescu foarte des în facultate și observ că, de fiecare dată când susținem niște discursuri publice, eu, Bogdan Dumitrescu, Dragoș Bucur, Adrian Văncică… studenții domnului Albulescu, toți spunem același lucru, că ne-a rămas asta în minte: șansa joacă un rol nepermis de mare! Este foarte adevărat. Această profesie este de anduranță și de șansă. E adevărat că șansa poate să apară și să te găsească nepregătit și trenul a plecat din gara ta dar actoria… chiar este de șansă. Sincer, nu știu cât este talent și cât este șansă, dar e important să te găsească șansa pregătit… poate fi o simplă conjunctură, o aliniere, o întâmplare.
Cât de pregătită te-a găsit șansa când erai elevă la Liceul Pedagogic și te-a descoperit Geo Saizescu?
Cât de pregătită? Probabil că a funcţionat… prospețimea. Pe mine m-a plăcut foarte tare atunci Liviu Pojoni, care era directorul de imagine al viitorului serial, iar [Geo] Saizescu a avut un crush pentru Delia Nartea, acum la [Teatrul de] Comedie. Pentru că noi două cântam în corul Liceului Pedagogic și avusesem pregătirea la ora de cor, ori în sala de cor, una mare, ușor în amfiteatru, și-a susținut atunci probele domnul Saizescu şi am rămas și noi, două “capre”, rătăcite în acel casting, și uite așa a fost întâmplarea… chiar întâmplarea. Hazardul.
Gaiţele (r: Alexandru Dabija) Foto: Teatrul Odeon
Dar nu cred că acea șansă a fost totuși suficientă să te determine să dai examen la Actorie. Puteai să-ți dorești mai mult să devii contabilă sau avocată, să zicem.
Încă de pe vremea când eram mică îmi plăcea să mă arăt, să mă expun. Îmi plăcea foarte tare, adică eu mă ofeream să asigur ‘entertainmentul’ pentru oricine venea la noi în vizită. Îmi plăcea să spun poezii, mergeam la Cântarea României, mă rog. Ţin minte că mergeam la Bistrița la țară, la bunicii materni, și pentru că acolo nu aveam televizor, nu aveam nimic, seara făceam spectacole cu verișoarele mele de la Cluj și de la Bistrița. O singură cameră aveau bunicii în care erau paturile, trei paturi pline cu nepoți, și era o nebunie… noi ofeream spectacole. Ţin minte că ne urcam pe scaun și “microfonul” era becul care atârna din tavan iar toată lumea cânta cu gâtul în sus ca să ne facem momentele. Deci mi-a plăcut să mă arăt. La grădiniță, la peste tot, și probabil că tipul ăsta de energie pe care îl ofeream a fost simțit de Saizescu și de Pojoni…
Ce s-a mai întâmplat după asta, până la intrarea ta la facultate?
S-a întâmplat că la Liceul Pedagogic aveam brigadă artistică – eu am terminat liceul în ’90 – și a venit Adriana Trandafir să ne ajute, să ne sfătuiască, să ne dea un fir roșu pentru momentele noastre artistice, iar eu am fost fascinată. M-am îndrăgostit de Adriana, de tumultul, de nebunia, de frumusețea, de talentul ei. Eu mergeam cu ai mei la teatru, cred că săptămânal dacă nu la 10 zile, şi am început să merg să o văd și pe Adriana [actriţă a Teatrului Odeon din 1982 – n.r.] și probabil că atunci mi-a devenit evident că asta vreau să fac… că vreau să încerc măcar. Pentru că nu am intrat în ’90 şi am intrat la a doua încercare, în ’91. Terminând Liceul Pedagogic atunci, în ’90, m-am dus la catedră și am fost un an învățătoare. Cam așa a fost să se întâmple. Chiar mă gândeam cât de bine le rânduiește Doamne-Doamne pentru că eu mi-am dorit foarte tare să fiu învățătoare. M-am dus la liceul ăla pentru că am vrut eu, nu că m-au sfatuit părinții. Mi-am dorit foarte tare să lucrez cu copiii… dar nu știu dacă aș fi rezistat o viață, fiindcă e complicat, e greu. Deci m-am dus chiar la școala unde am terminat eu clasa a opta. Fiind anul de după Revoluție, mulți profesori de română şi de limbi străine care nu avuseseră catedră pe vremea lui Ceaușescu le-au recăpătat şi atunci rămăseseră clase descoperite, fără învățători. Am preluat clasa a patra… eu aveam 18 ani și ei aveau 10 sau 11, cam asta era diferența. Nu am stat niciodată de vorbă cu ei de la catedră… și acum mai primesc încă mesaje de la unii dintre ei. A fost un an foarte fain pentru mine.
Rebarbor (r: Alexandru Dabija) Foto: Andrei Gîndac
Practic, copilăria și adolescența ți-ai petrecut-o în comunism. Rebarbor, cel mai recent spectacol în care apari pe scena Teatrului Odeon, în regia lui Alexandru Dabija, sapă în esența comunismului. În ce mod ți-a “vorbit” Rebarbor de te-a făcut să te scufunzi în toate acele roluri pe care le joci în el?
În primul rând că eu nu cred ca e vreun actor de teatru care să nu își dorească să lucreze cu Sandu. Ce îți oferă Sandu, orice îți oferă Sandu să joci, tu ești fericit de întâlnire… asta apropo de întâlniri. Pentru că Alexandru Dabija este o școală… este o minune de regizor, are un umor cu totul și cu totul aparte, e super-deștept, un intelectual fin ce are o ironie căreia cu greu îi faci față, dar și autoironie. Eu nu mai lucrasem de 20 de ani cu Sandu, de la Gaițele, așa că am fost cu atât mai emoționată și mai doritoare să mă reîntâlnesc cu el. În al doilea rând, referitor la comunism, ca puștoaică pe vremea aceea, pe mine nu mă contraria faptul că în vacanța de vară, până plecam cu părinții undeva sau până plecam la Bistrița, eu aveam această temă să mă așez la cozi și să-mi las cozi prin cartier, pentru că toți făceam același lucru. Eram ocrotită de părinți, adică întâmplările mele ca și copilă până la 17-18 ani nu mi-au lăsat amintiri triste, nu am povești dezastruoase. Acum, cu Rebarbor, m-am amuzat, un fel de amuzament trist, ca o melancolie, așa, adică mă puneam în situația acelor ani, mă regăseam în poveste, dar nu erau lucruri care mă afectau, adică nu simțeam o arsură în capul pieptului cum poate s-a întâmplat cu alții care au prins ca studenți perioada de formare în comunism. Fiind acum pe scenă, am privit mai mult amuzată întâmplarea, ca și când mi s-ar fi pus o oglindă și am realizat acum stupizenia acelor discursuri goale și oamenii abrutizați, îndobitociți, blocați în niște cutume, aproape de anularea lor ca personalitate. E ca și când cineva ți-ar da acum cu leuca în cap, știi, pentru că atunci lucrurile astea nu cădeau atât de grav în mine.
Rebarbor (r: Alexandru Dabija) Foto: Andrei Gîndac
Continuarea firească a întrebării mele este de ce ar veni la acest spectacol Luca, fiul tău… sau orice alt adolescent lipsit de experienţa traiului în comunism?
A venit Luca la acest spectacol. Am stat apoi de vorbă cu el și mi-a zis: ‘Mama, eu nu am reper.’. Cu toate că el a citit totuşi despre perioada aia, una e să lecturezi și alta este să o parcurgi. Știa povești de la noi că i-am tot povestit, de exemplu, cum veneam de la antrenament, de la atletism, și se oprea curentul în cartier și veneam pe beznă, și ajungeam acasă și învățam la un opaiț pe care-l luasem de la bunica de la Bistrița. Da, pentru că se întuneca foarte devreme în anotimpul rece, îmi făceam temele aproape în fiecare după amiază la lămpaș, în bucătărie, cu aragazul pornit. Ei ascultă acum cu ochii măriți dar nici măcar nu spun ‘Mama, nu-mi vine să cred că a existat așa ceva!’, sunt aproape albi în ascultare, adică nu pot cuprinde cu mintea așa ceva…. cum mie mi se părea firesc atunci. Ce reper aveam? Cu ce comparam? Că nu aveam cu ce să compar. Nu puteam să spun că am fost în altă ţară și am văzut acolo copii de vârsta mea care studiază, normal, la biroul lor, care nu trebuie să aducă trei plăpumi de la Bistrița ca să se învelească, și nu dorm în trening ca să poată odihni. Deci ei nu pot cuprinde cu mintea şi după cum mi-a zis Luca, neavând repere decât din cele povestite de noi și din cele citite de el, adică foarte puține, pe el l-a amuzat stupizenia personajelor, a textului.
Sunt curios ce i-ai fi răspuns dacă te-ar fi întrebat… ‘Mama, pe atunci erați chiar atât de proști?’
Nu m-a întrebat asta dar i-aș spune că nu, nu eram atât de proști… deși nu am argumente. În spectacol, Sandu [Alexandru Dabija] ne-a și rugat să nu caricaturizăm, pentru că suntem cumva pe marginea prăpastiei şi poți să cazi în ea foarte, foarte ușor. Chiar dacă există grotesc, el voia ca totul să fie cât mai simplu cu putință tocmai pentru că dimensiunea urâtului și a îndobitocirii era atât de mare, că nu era nevoie să mai plusăm și noi. Deci nu aș spune că eram chiar atât de proști dar, totuși, da, erau îndobitociți oamenii. Îmi aduc aminte că, vorbind între noi, povestea Alina Berzunţeanu [la rândul ei interpretă a mai multor roluri în Rebarbor – n.r.], de exemplu, că s-a dus în copilărie în vacanță la mare cu familia într-o stațiune și, când s-a aşezat la masă în cantină şi a primit mâncarea, a zis: ‘Mulțumim tovarășului Nicolae Ceaușescu pentru…’, şi evident că taică-său a înnebunit când a auzit-o. Asta nu înseamnă că ea era un copil prost, doar că așa fusese învățată la grădiniță, la școală… așa a fost îndoctrinată. Aveam o matcă. Funcționam într-o matcă dată.
Cât de mult suflet ai pus în rolurile din Rebarbor?
Același suflet ca şi în toate celelalte. Trebuie, e obligatoriu. Ca să le pot salva în fața publicului, trebuie să le îndrăgesc și trebuie să le găsesc o lumină, o urmă de ceva pentru care să le iubesc. Cum ne spunea și domnul profesor în școală: tu joci Iago dar trebuie să ai propria ta motivație, ca să meargă spectatorul cu tine şi să poată spune că a înţeles de ce ai făcut asta, să-ţi acorde circumstanţe, şi pentru asta tu trebuie să-l faci să meargă cu tine, trebuie să ai niște argumente pentru acțiunile tale. Așa și aici, în Rebarbor, dacă, de exemplu, ne gândim la exaltarea poetesei…
Julieta fără Romeo (r: Bogdan Theodor Olteanu) Foto: Larisa Baltă/Teatrul Odeon
Pentru că ai amintit de relația cu spectatorul, în Julieta fără Romeo, piesa lui Bogdan Theodor Olteanu, nu îți vine greu să joci la o distanţă atât de mică de public?
Ba da, ne e la toate foarte greu [Elvira Deatcu le are colege de scenă pe Ioana Bugarin şi Ruxandra Maniu – n.r.], dar cred că asta e valabil pentru toți actorii care lucrează într-un astfel de spațiu, mai ales cei care sunt în [teatrul] independent şi care numai așa joacă, fiindcă nu au scene clasice. Mie îmi este foarte greu, recunosc, şi am nevoie de un anume timp, adică trebuie să vin cu trei ore înainte să stau în spațiu, să miros, să mă așez în locul ăla, pentru că pe mine mă perturbă foarte tare primele secunde. Fac eforturi aproape supranaturale, recunosc, să mă așez, să rămân cu mine în mine, pentru că fără să vreau, chiar dacă nu mă uit în public, simt atât de tare prezența acestuia prin parfum, prin respirație, că-mi trebuie un anume tip de concentrare ca să rămân în povestea mea, fiindcă am senzația că sunt trasă ca într-o prăpastie de energia cu care vine publicul. În primele secunde ale spectacolului sunt crispată în nevoia și în chinul de a rămâne în matca mea și în povestea mea cu fetele. Este foarte greu. Îmi vine… să-mi pun un gin dar nu mi-au dat [Elvira Deatcu glumeşte pe seama personajului său, Marta, ce abuzează de gin ca “moderator” al interacţiunii cu fiica ei, Julieta (Ioana Bugarin) – n.r.], probabil pentru că Julieta fără Romeo este un spectacol făcut cu 1600 de lei, că așa au fost inițial datele problemei. Acum nu mai contează, pentru că ulterior s-au schimbat datele astea, dar așa am pornit la drum cu Bogdan. Cu el nu mai lucrasem înainte dar îi văzusem spectacolele la Apollo111 [Taximetrişti şi Cea mai călduroasă zi din an – n.r.].
Inţeleg că procesul de pregătire a acestui spectacol nu a fost unul tocmai convenţional…
El a spus că are un gând dar nu un text finalizat, Julieta fără Romeo, pe care ar vrea să îl lucreze în pandemie cu actorii Odeonului şi Ioana [Bugarin], cunoscându-l, a început așa o împrietenire, o apropiere, cu improvizație pe niște teme date, în timp ce Bogdan a scris împreună cu Alex Mircioi, ceea ce a fost foarte fain. Mie îmi place genul ăsta de lucru… am bucuria de a mă întoarce la “Anul I, semestrul I”. L-am experimentat și la Metropolis cu Mick Davis [Elvira Deatcu a interpretat-o pe Elise Bonaparte în Paganini, montarea lui Davis de la Teatrul Metropolis din 2015 – n.r.] şi mi se pare o metodă foarte bună ca să mai uităm puțin de noi, de ce suntem, de orgolii, de poziționări, de false ierarhii. Mi se pare că este foarte important dacă am putea să facem mai des asta. Am şi spus la un moment dat la teatru că mie mi-ar plăcea să se facă workshopuri, să vină un coregraf, un alt regizor… cred că ne-ar prinde bine să ne mai curățăm așa.
Bogdan [Theodor Olteanu] ne-a dat teme de improvizație pe niște gânduri ale lui și a luat destul de multe replici din cele care s-au născut atunci la lucru, între noi, le-a folosit și săptămânal ne mai aducea două-trei scene. Pe care le lucram, ne împrieteneam cu ele, discutam pe marginea lor, el le modifica şi apoi iar revenea. A fost un proces cu totul inedit pentru mine dar și cu atât mai riscant, mi s-a părut mie, pentru că noi, actorii, avem nevoie de un text! Să știm că plecăm la drum cu un text! Care e textul meu? Să îmi pun ‘Ce’-urile și De ce’-urile! Să mi-l iau acasă, să mă gândesc la el… şi asta te face așa să te simți un pic pe nisipuri mișcătoare. Dar s-a întâmplat ceva frumos și bine pentru că noi am simțit afecțiunea lui Bogdan, admirația lui, încrederea lui. El ne-a prețuit foarte tare deși ulterior a recunoscut că, nefiind obișnuit, îi era teamă să lucreze într-un teatru de repertoriu, având și el niște prejudecăți legate de această întâlnire care s-au spulberat… după cum a spus tot el. A fost un parteneriat și un schimb între noi care chiar a funcționat. Se simte că am fost împreună și acest ‘împreună’ eu continui să îl trăiesc cu cele două colege ale mele. Noi suntem împreună, am devenit un ‘împreună’ noi trei, ceea ce se întâmplă rar în profesie. Adică e respect, e o bucurie a întâlnirii, ne e bine și ne e frumos așa, împreună. Ceea ce… chiar cred că e un câștig. Se întâmplă lucruri frumoase chiar atunci când te aștepți mai puțin.
Julieta fără Romeo vorbește însă atât despre feminitate cât și despre feminism. Cum te raportezi tu la aceste două concepte? Ești o feministă?
Da, eu cred foarte tare…. asta şi pentru că noi, acum, suntem niște femei atipice. N-aș vrea să spun că suntem lipsite de feminitate dar am devenit niște femei atipice. Ioana Bugarin este fascinată de acest subiect și are lecturi în sensul ăsta, este o luptătoare pentru drepturile femeilor, revoltată aproape tot timpul, foarte cu jalba în proțap așa… ceea ce mi se pare foarte fain. Eu cred însă că, din păcate, blugii, pantalonii în general… ne-au cam derutat. Pe toate femeile. Îți spun ceva: când vara de exemplu mă mai îmbrac în fustă sau în rochie, nu neapărat pentru un eveniment, băieții mei, toți trei, zic… ‘Aaa, ești fetiță!’. Prima dată m-a amuzat. M-am luat un pic de ei, am zis că sunt obraznici, dar, de fapt, dacă stai să analizezi, e o problemă. Aaa, ești fetiță? Da, eu cred că sunt o ‘fetiță’, ba chiar cred că pentru băieții mei am fost o ‘prințesă’. Adică ei au avut acest reper al mamei – mamă, fetiță – dar, totuși, faptul că de obicei mă îmbrac numai în pantaloni pentru că îmi este comod, pe ei îi face să remarce ca ceva insolit când eu mă îmbrac în rochie sau în fustă. De fapt, nu cred că mi-a plăcut foarte tare remarca lor deși m-am amuzat prima dată.
Mai povestim cu prietenele că bărbații sunt așa și că femeile sunt așa, și mă feresc să generalizez, dar le tot spun: ‘Dragelor, oricât de intelectual ar fi, oricâte facultăți ar avea bărbatul de lângă noi, lui i-ar plăcea să ne găsească cu părul împletit, lung dacă se poate, lângă aragaz, pregătind masa… asta fiind oaza de liniște, de căldură, de afecțiune, pe care să o găsească acasă.’. Din păcate, dorința asta a noastră de a exista profesional mai mult decât au avut-o mamele noastre… cred că este în defavoarea copiilor noștri. Sigur, trebuie să te poți exprima dar eu mi-am dorit cel mai mult în viața asta să fiu mamă. Eu asta mi-am dorit cel mai mult dar nu este suficient, firește, pentru că vreau să mă simt completă, să mă simt rotundă, că şi așa am frustrări și debusolări și incertitudini și nesiguranță. Dar încerc să mă simt rotundă și nu mă pot simți decât așa, existând și profesional. Văd în jurul meu prietene actrițe care nu se pot exprima neapărat profesional şi cumva se reflectă frustrarea asta în copiii lor. Copilul trebuie să te simtă luptător, să te simtă într-o căutare, şi asta nu se poate dacă rămâi doar mamă. Adică eu gătesc, fac torturi, îi surprind, fac, mă agit, sunt o mamă, o gospodină, dar am momente când am senzația că am purici pe mine. Asta sunt eu, e foarte fain, mi-am dorit foarte tare asta… dar, în același timp, faptul că noi ne dorim atât de tare să existăm profesional – ceea ce este firesc, și lupt și eu pentru asta – ne face, cred eu, să nu mai acordăm timp copiilor noștri și oamenilor pe care îi iubim. E ceva ce se întâmplă, s-au făcut și niște studii în sensul ăsta. Niște minți luminate și-au pus întrebarea de ce generațiile astea din ultimii ani sunt într-un regres emoțional evident, deși ei parcă sunt mai deștepți şi mai deschiși decât eram noi la vârsta lor, și au ajuns la următoarea concluzie: lipsesc mamele! Pe mine m-a înspăimântat, mi s-a răcit șira spinării, pentru că… așa este! Fiindcă am stat și m-am gândit… Când eram copil, la patru și jumătate mama venea acasă, mama era cu noi, mama exista chiar dacă nu aveam un contact permanent vizual, ea era în spațiul acela în care eram eu. Ceea ce nu mai pot să spun despre noi astăzi.
Julieta fără Romeo (r: Bogdan Theodor Olteanu) Foto: Larisa Baltă/Teatrul Odeon
Dar cum ai reacţiona dacă Luca al tău, la 19 ani, s-ar îndrăgosti ca în piesa lui Bogdan Theodor Olteanu de o Julietă al cărui tată l-a reclamat la DNA pe soţul tău?
Nu aș reacționa așa, ca mama Julietei în piesă. M-am înțelepţit foarte tare în ultimii ani. Serios, nu mi se pare atât de important, adică astea sunt niște lucruri care chiar nu contează. Oricum, până nu ajungi în acea situație, nici nu poți să dai un verdict, adică nu poţi să fii onest 100%. Nu pot să spun decât că nu cred că aș reacționa ca în piesă. Am şi avut discuții cu Bogdan pe tema asta. Eu le acord credit celor tineri și atunci, pornind de la asta, sunt foarte deschisă și foarte încrezătoare. Cred foarte tare, de exemplu, în Ioana, care a devenit “Ioana a mea” pentru că și în Pirandello e fata mea [în Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, spectacolul de la Odeon regizat de Vlad Cristache, Ioana Bugarin o joacă pe Frida, fiica Marchizei Spina, interpretată de Elvira Deatcu – n.r.]. Eu învăţ de la ei foarte mult și mi se pare că eu sunt în câștig în întâlnirile astea. Sunt în câștig şi când stau cu Luca al meu și nu pentru că e copilul meu dar chiar sunt lucruri pe care mi le relevă… nu-mi vine să cred că nu am gândit așa o întâmplare, o întâlnire, un fenomen. Ei sunt mult mai analitici şi mai deschiși, iar eu sunt mai rigidă și mai încorsetată în niște cutume decât ei. Eu mă las pe mâna lor. Recent, de Ziua Internațională a Lecturii, o fostă colegă de la Pedagogic m-a rugat să mă duc să citesc copiilor de clasele V-VIII de gimnaziu. Sunt minunate pentru mine întâlnirile astea. Lectura le crește respectul de sine. Ai nevoie să trăiești experiențele prin carte ca să poți să fii pregătit când le întâlnești în viața ta, pentru că nu vei ști ce să faci în orice situație şi poate că lecturile te vor ajuta. Am citit Ioana Pârvulescu, Inocenții, la recomandarea lui Filip. El mi-a zis ‘Citeşte, mamă, din Inocenţii’ pentru că are o profesoară foarte faină de română, care le-a dat să citească tot felul de cărţi și, pentru că vin din partea profesoarei pe care o respectă, nici nu se plânge, adică o face din drag pentru dumneaei şi pentru mine…
5 Minute (r: Dan Chişu) Foto: Doria Drăguşin
Am vorbit despre diferențele dintre Elvira, mama lui Luca şi Filip din realitate, şi cea a Julietei din piesa de teatru, dar să vorbim şi de mama pe care o joci în filmul 5 Minute al lui Dan Chişu, fiindcă rolul n-a fost unul deloc simplu. Privind în urmă, ce a însemnat pentru tine acea experienţă?
Mai fusesem chemată la castinguri de Dan [Chişu], mai încercasem o împrietenire pentru alte proiecte de-ale lui, dar nu s-au legat vreodată lucrurile până la 5 Minute. Aici am dat un casting destul de lung, cu mai mulți parteneri… culmea, niciodată cu Mihai Călin, deși cu el am jucat până la urmă. Mi-a plăcut ce îmi povestea despre personaj așa că mi-am fi dorit foarte tare să mă regăsesc în castingul lui… dar știu că şi asta a fost o întâmplare fiindcă, de fapt, nu e vorba despre măsura talentului tău ci despre cum te poziționezi într-o ecuație, într-un desen, într-o conjunctură. E un schimb energetic, trebuie să existe o chimie între parteneri, nu e așa de simplu să faci un casting, și de aceea nici nu mai am suferințe când nu iau un casting pentru că îmi dau seama că mă înnegurez inutil. Dan a fost minunat cu noi la acel proiect, a fost realmente un parteneriat… noi ne-am văzut și am repetat, am lucrat pe text și am vorbit despre personaje, despre caracterele pe care urma să ne jucăm cu destul de mult timp înainte de începerea filmărilor. Cu Mihai lucrasem deja în televiziune [serialul O Nouă viaţă – n.r.] dar și în teatru, pentru că primul meu spectacol de la Teatrul Național, pe textul lui Virgil Tănase, a fost cu Mihai Călin ca partener, și asta mi-a asigurat, recunosc, un confort emoțional… faptul că mă întâlneam cu Mihai, despre care știam că amândoi gândim profesia asta la fel și că suntem pe aceeași lungime de undă. O știam și pe Ana [tânăra actriţă Ana Radu, care o interpretează în 5 Minute pe fiica Elvirei– n.r.] de când era mică și îmi place foarte tare cum a crescut în profesie.
Altfel… am pus întrebări, poate prea multe. Am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că ar trebui să mai tac și să nu mai pun atâtea întrebări, să mă arunc pur și simplu, şi l-am cam chinuit pe Dan, dar el a fost puternic… am avut chiar și mici conflicte însă, vorba lui Albulescu, “supărarea de la lucru nu se ține”. Mici conflicte în sensul întâlnirii cu personajul, să fim în acord, ca eu să fiu capabilă să îmi imaginez ce și-a dorit, ce a gândit el despre caracter. Mi-a fost greu dar, cumva, m-am simțit foarte ocrotită și prețuită și creditată în demersul ăsta. El a avut în final o amărăciune îndreptățită – care sper să îi fi trecut – atunci când patru actori, doi în roluri secundare şi doi în roluri principale, au fost cu toţii premiați [la Gopo 2021 au câştigat trofeele de interpretare Mihai Călin, Diana Cavallioti, Emanuel Pârvu şi Elvira Deatcu pentru rolurile din 5 Minute – n.r.] pentru un film în care au lucrat cu acelaşi regizor, ce nu a fost nici măcar nominalizat. Undeva se întrerupe logica pentru că nu am câștigat aceste premii lucrând fiecare acasă. Evident, a fost ceva foarte straniu. Oricum, mie mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale sale și a fost o întâlnire foarte faină, pentru care îi sunt recunoscătoare lui Dan.
Henric al IV-lea (r: Vlad Cristache) Foto: Mihaela Tulea/Teatrul Odeon
Între improvizațiile cu Bogdan şi polemicile cu Dan, care sunt totuşi paşii esenţiali pe care îi faci in abordarea unui rol? Cum intri în pielea personajului, fie că e Marchiza din Henric al IV-lea sau Polina Andreevna din Pescăruşul?
Fac așa cum am fost învățată: pun întrebări. Îmi scriu întrebări, fac o fișă a personajului. Pentru că trebuie să îi găsesc o poveste, chiar dacă el nu are nume. Trebuie să îi fac un contur, trebuie să îi fac o albie, trebuie să îi fac o poveste, şi atunci, în primul rând, încerc să citesc ceva din zona personajului, despre autor, pentru că sunt convinsă că ceva, oricât de neimportant ar părea azi, prin faptul că se așează în mine, devine major la un moment dat, nici nu contează când. Este obligatoriu să fac o biografie a caracterului şi pentru asta trebuie să pun întrebări. Pentru că eu mă feresc – și nici regizorul nu ar trebui să mă lase – să aduc personajul la mine, dar vrând-nevrând… sunt eu, așa cum arăt, cu înălțimea mea, cu greutatea mea, care încerc să mă întâlnesc cu o altă biografie. De fapt, să îți asumi alte date, despre asta este vorba, și atunci încerc cumva să mă duc eu spre această întâlnire şi nu să aduc personajul la mine pentru că e mai ușor așa. Şi mulți regizori cedează din lipsă de forță, din neputință, din lipsă de pregătire pentru textul pe care vor să îl monteze… cedează și se lasă un pic conduși. Eu aș vrea să fiu biciuită și să nu fiu lăsată, fiindcă altfel tinzi să te duci spre facil, spre un aparent confort, şi atunci nu reușești să evoluezi… ori pe mine asta mă interesează și de aia pun întrebări și sunt pisăloagă, pentru că sper că se întâmplă ceva cu mine. Şi dacă se întâmplă o modificare a mea cât de măruntă, chiar dacă aparent nesemnificativă, pentru mine e un câștig.
Au fost însă personaje în cariera ta care au produs asemenea modificări dar de care, totuşi, te-ai apropiat cu mai mare dificultate ori cu mai puţină plăcere?
Au fost personaje față de care apropierea a fost mai greoaie pentru că nu aveam repere, nu aveam de ce să mă agăț din experiența proprie. Cum a fost spectacolul cu Frații [Fraţii de Sebastian Barry a avut premiera la Odeon în 2000 – n.r.], tot în regia lui Sandu Dabija, unde jucam o nebună, un om dezechilibrat total, unde nu aveam replici, nu mă puteam ajuta de cuvânt… era de nicăieri. La poveștile de acest fel mă refer, în care nu pot să regăsesc nimic din viața personală, adică n-am nici un reper în viața personală.
Fraţii (r: Alexandru Dabija) Foto: Teatrul Odeon
În Julieta [Julieta fără Romeo] mi-a fost de asemenea foarte greu pentru că sunt soluții alese de personaj pe care eu, Elvira, nu le-aș folosi. De asta am şi avut discuții cu Bogdan, pentru că instinctul meu era să o pălmuiesc în momentul în care ea începe să vorbească urât și mă dezechilibrează atât de tare, și a durat destul de mult până când am mers pe mâna lui, fiindcă mi se părea nefiresc să nu am această reacție și târziu… târziu am reușit să accept asta. Că de înțeles înțelegi, mesajul cuvântului – conținutul lui de idei și sentimente – îl simţi, problema este să îl accepţi, pentru că dacă nu o faci, nu devine al tău, nu începi să îl conții și atunci era o păcăleală. Bogdan îmi spunea tot timpul ‘O iubești în orice condiții. Așa sunt părinții, așa trebuie să fie.’ și asta m-a dezechilibrat, adică… ce fel de părinte sunt eu? Am avut niște mici drame reale. E obligatoriu să-mi răspund la întrebări și să fac o poveste a femeii pe care o joc, și îmi este cu atât mai greu atunci când nu am repere în ea de care să mă agăț în experiența proprie. Şi acum, la vârsta asta, te mai poți agăța de povestea ta de viață dar când eram mai tânără…
Poate atunci erai un pic mai puţin… serioasă decât acum, la 50 de ani. Elvira, ce faci când vrei să te destinzi?
Ce fac să mă destind? Am un grup de oameni cu care rezonez, cu care nu sunt neapărat sau tot timpul pe aceeași lungime de undă, că mai avem și conflicte, și care mă acceptă şi mă prețuiesc așa cum sunt, cu tarele și cu… întrebările mele, pentru că mă iubesc așa, necondiționat. Apoi, recunosc că în vremurile astea m-am refugiat foarte des în lectură, am simțit nevoia mai mult decât oricând să mă separ, să mă izolez. În afară de asta, ador să stau la mare… adică sper ca la un moment dat să am o cameră pe un mal de mare, undeva în lumea asta. Mi-o doresc foarte mult pentru că, deși se spune că marea mai mult agită, pe mine mă liniștește foarte, foarte tare.
- Interviu de Ioan Big.
