Sunt ultimele zile de vară și mă plimb cu amicul meu, Luca, pe străzile din zona Udriște. Luca e fotograf – în fine, e una din multele lui obsesii periodice. A auzit de la cineva de un ghetou care ar exista prin zona asta și vrea să tragă niște cadre.
– E fascinantă – zice Luca – alăturarea asta de case boierești, unele recondiționate, și dărăpănături sau blocuri socialiste decrepite. Melanjul ăsta de lux și jeg, trăind împreună, fără delimitări clare. E ceva atât de… bucureștean în mixul ăsta.
O luăm direct pe mijlocul străzii, ca să vedem mai bine fațadele. Când și când, ne oprim în fața unei curți părginite, amintind de-o glorie florală de mult apusă.
– Aici e, zice Luca victorios, arătându-mi o spărtură într-un zid, care seamănă foarte puțin cu începutul unei străzi. Intru după el și ne trezim, ca-n Alice în Țara Minunilor, la capătul unei rabbit hole, unde – în lumina orei de aur a înserării – ni se arată o altă lume. E o uliță de pământ încadrată de case pe jumătate căzute, multe fără garduri. În mijlocul uliței zac căzi de fontă ciobite, cărucioare fără roți, movile de gunoaie deșertate la întâmplare. În curțile fără garduri se văd rufe puse la uscat. Se aude muzică de dor și jale. Câțiva puradei se adună în jurul nostru. Cu brațele încrucișate peste burțile goale ne barează drumul, amenințători. Mă bușește râsul.
– Zici că suntem în Ciudade de Deus, zice Luca. Puradeilor ăstora le lipsesc armele de foc ca să fim chiar în film. Nu cred că-i un moment bun pentru un shooting, râde el nervos.
Câțiva bărbați negricioși și burtoși răsar de prin curți în urma noastră. Însoțiți de liota de copii care ne tot întreabă pe cine căutăm sau dacă avem doi lei de țigări, ieșim pe la capătul străzii și ne trezim între blocurile de pe Matei Basarab. E deja noapte.
– Auzi, de unde naiba am ieșit noi acum? Dintr-un vis? Etc.
