Ca orice bucureștean căruia îi e lene de multe ori să facă un drum până la piață, am prins în ultimii ani gustul plantelor aromatice crescute pe balcon. Bine, n-am exagerat. Vreo două, trei patru ghivece de busuioc italienesc și niște soiuri românești și sud-americane de ardei iuți sunt suficiente pentru un amator. Busuiocul este una din marile mele slăbiciuni iar, mai ales vara, salata de roșii fără două, trei frunze de busuioc îmi pare că n-are suflet. Nu degeaba grecii l-au numit iarba regilor, nu degeaba în cultura populară e învestit cu proprietăți magice.
Și, fiindcă săptămânile trecute – scriind aici despre cât de surprinzător de bun poate fi un burger căruia îi pui și niște pesto – am descoperit că versatilitatea busuiocului este nelimitată, am zis să încerc un homemade pesto pe gustul meu dar în dulcele stil clasic genovez.
M-am ținut în linii mari după o rețetă găsită pe net dar, să fim serioși, farmecul pestoului făcut în casă e că poți adapta rețeta în funcție de combinațiile în care vrei să-l folosești ulterior și în limita ingredientelor pe care le ai sau nu prin casă. A fost nevoie să ies în supermarketul de peste drum să iau muguri de pin dar am uitat să iau parmezan. Mi-a fost lene să mă întorc. Aveam în frigider pecorino, așa că am zis să experimentez în condițiile astea, deși rețeta originală zice să folosești și parmezan și pecorino. Mna.
Am pus în robotul de bucătărie un castron mediu prin de busuioc tăiat mare, un cățel și jumătate de usturoi, o punguță de 50 de grame de muguri de pin și un pic de pecorino. Fiindcă robotul e cam mărișor, am pus câteva linguri de ulei de măsline ca să omogenizez amestecul ceva mai bine. A funcționat.
Am curățat bine recipientul de ultimii stropi de amestec care deja mirosea amețitor, am adăugat pecorino învârtind în castron, am completat cu puțin ulei de măsline când nu mi s-a părut că e suficientă fluiditate. Apoi am stors un sfert de lămâie, sare și piper. OK, recunosc, am pus și niște peperoncino dar nu suficient încât treaba să devină sensibil picantă. Și gata. Asta-i toată filosofia. A ieșit o jumătate de castronaș de pesto care a rezistat cu brio trei zile în frigider fără să piardă nimic din savoare.
L-am folosit la paste, firește. Dar și la omletă, dimineața, când i-am pus dou picături de ulei de măsline cu trufe. A ieși o omletă gourmet, dacă-mi pot permite expresia. Genovezii fac și pâine cu pesto, așa cu m-am sfiit să mănânc pesto-ul și simplu, întins pe pâine prăjită.
Concluzia: pestoul ăsta homemade care nu presupune mare deranj – după cum îi zice și numele, înseamnă busuioc zdrobit practic (din italianul pestare= a zdrobi) – e un răsfăț instant în orice anotimp pentru cel care crește busuioc în casă.
- credit foto cover: lacucinaitaliana
