BISCUIT.RO | Pledoarie pentru IRL

Gastronomie în Coreea de Sud | Coreea de Sud se descoperă în farfurie, în piețe, în cafenele și în ritmul străzii, nu doar prin seriale, vloguri sau algoritmi. Pornind de la Culinary Class Wars și de la două săptămâni petrecute între Seul, Busan, Jeju și Gyeongju, Adriana Sohodoleanu construiește o pledoarie pentru experiența IRL* – cea care nu poate fi comprimată într-un ecran.

*IRL = In Real Life

Citeam zilele trecute că rezervările la restaurantele ce apar în serialul Culinary Class Wars (Netflix) au sărit în aer după sezonul 2. Nu a fost ușor să găsesc nici anul trecut masă la două dintre ele, după primul sezon – e-mailurile pe care le-am trimis invocau persuasiv ziua de naștere a sufletului pereche și bruma de expertiză recunoscută cu patalama, ceea ce evit să fac de obicei.

Într-unul dintre restaurantele acestea am mâncat cele mai bune dim sum ever, și tot acolo au intrat în viața mea mala și Lactuca sativa var. augustana, o salată cum alta nu-i. În altul nu am înțeles deloc ce o recomandă pe doamna concurentă la TV, supranumită Auntie Omakase, faimoasă pentru kalguksu, supă de tăieței, și pentru clătite de varză, cele din urmă bunuțe rău, e adevărat.

Coreea de Sud, trăită prin gust

În fine, în cele două săptămâni în Coreea de Sud am mâncat cât am putut – în Seul, Busan, Jeju și puțin în Gyeongju, în piețe și sub piețe, în restaurante de fine dining sau specializate pe pești otrăvitori (fugu) sau doar alunecoși (țipar), emporiumuri gastro de 5 stele, localuri turistice, acasă la un călugăr budist și multe, multe patiserii fancy.

Am mâncat cu ochii mari și mintea alertă – mâncatul pare strict fiziologic, dar știm de mult că e, de fapt, cultură. Dacă televiziunea ne-a oferit o fereastră către alte lumi, internetul ne-a dat acces la whole wide world, iar rețelele sociale ne-au băgat în patul, cratița și dulapul altora, acum IA construiește pentru fiecare o lume custom-made.

De ce experiența IRL nu poate fi înlocuită de ecran

Teza mea, ca să folosesc cuvinte mari, e că în aceste lumi IA suntem simple avataruri, săraci și sărăciți de experiența reală.

Gustul congee-ului ce sfârșește ritualic masa și viața unui pește ce încă pulsa în farfurie nu are nimic de-a face cu ce vedem sau ne închipuim în fața ecranului.

Asaltul vizual și olfactiv al patiseriilor high-end trebuie trăit pe viu, la fel și frenezia cafenelelor de specialitate – într-o țară a ceaiului și a orezului, perfecționismul cu care au îmbrățișat coreenii cafeaua, făina, frișca și ciocolata nu te lovește brusc. Se strecoară timid la început, apoi întâmplările punctuale par să se adune și creionează încet un itinerariu. E ceva ce un documentar, un vlog, un live sau orice tip de imersiune virtuală nu va putea reda vreodată. Fundamentate pe compresie, pe reducție, toate aceste expresii media uită că viața se desfășoară lent, incremental, organic, ramificat și haotic.

Tehnologia ar trebui să provoace curiozitate, nu să înlocuiască experiența

Prin urmare, orice loc de vacanță sau de interes trebuie văzut, gustat, trăit pe bune, direct și personal, nu mediat de un device care îți dă impresia că știi deja despre ce e vorba doar pentru că ecranul lui redă sunet și imagine, iar postatorul îți spune cum ajungi acolo, cât costă metroul și ce „yummi” (păstrez ortografia greșită intenționat) și „epică” e mâncarea locală.

Ce ar trebui să facă tehnologia e să provoace curiozitate, să contureze o idee și cam atât. Mai departe tu iei ideea, mergi și o verifici, o schimbi sau îmbogățești. Tu, nu algoritmul. Pentru o experiență coreeană bună și la îndemână IRL mergi la Seul sau la Kimu, în București!

Text de ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO