Firele albe și-au făcut loc prima oară pe capul meu, apoi în barbă, dar niciodată în suflet.
Indiferent de câte aniversări am sărbătorit, copilul din oameni rămâne ascuns undeva în noi. Oamenii nu îmbătrânesc atunci când apar ridurile sau când obosesc mai repede, ci atunci când încetează să fie uimiți de frumusețea vieții.
Adulții fiind, devenim experți în planuri, griji și explicații. Învățăm să fim eficienți, dar uităm să fim vii. Ne preocupă timpul atât de mult, încât uităm să-l mai simțim.
Și totuși, în fiecare dintre noi există încă acel copil care se emoționează înaintea unei călătorii, care caută cerul după ploaie, care încă speră, chiar și după dezamăgiri. Îl ascundem sub responsabilități, sub seriozitate și sub expresia aceea pe care o folosim atât de des: „așa e viața”. Dar viața nu este doar despre a rezista.
Hai să ne permitem o zi a lunii în care să ne dăm voia să fim din nou copii și să trăim fără rezerve. Se ne bucurăm de lucruri mici, să punem întrebări fără teamă și să transformăm orice colț banal într-o aventură.
Poate că maturitatea adevărată nu înseamnă să renunți la copilul din tine, ci să îl protejezi. Să îi faci loc între ședințe, facturi și termene-limită. Să îți permiți să râzi tare, să fii curios, să visezi fără să te justifici.
De 1 iunie, ar trebui să spunem “la mulți ani“ colegilor, prietenilor, familiei, fără să ținem cont de vârstă. De 1 iunie, prefer să sărbătoresc acea parte fragilă și sinceră din mine care încă mai știe să creadă în oameni, în începuturi și în frumusețea lucrurilor simple. Pentru că dintre toate alegerile pe care le-am făcut în viață, uneori simt că cea mai curajoasă este aceasta: să aleg să rămân copil.
