Când eram student, am luat o amendă pe 42 în Cluj pentru că autobuzul plecase din stație și eu nu-mi compostasem biletul pe care îl țineam în mână.
La protestele mele, controlorul mi-a replicat prompt: „păi ce facem aici, visăm în autobuz?”. Și e adevărat, România nu prea e un loc bun pentru visători. Situațiile mereu speciale în care ne trezim zilnic ne pun într-o stare de permanentă adaptare. Excepția nu confirmă regula, ci devine regula. Suntem programați de mici să ocolim regulile și tocmai asta e o tradiție.
Un sondaj printre români ar putea arăta că până și polițiștii dez la circulație sunt împărțiți când vine vorba despre cum se dă prioritatea într-un giratoriu. Constituția noastră e construită în așa fel încât, în loc să ne clarifice viața politică, lasă spațiu pentru nenumărate interpretări care paralizează adesea numirea guvernelor, iar Curtea Constituțională, deși decide adesea în probleme din afara jurisdicției sale, generează mai multă confuzie decât claritate. Totuși, suntem 19 milioane de specialiști în drept constituțional. Pentru că avem mereu o situație excepțională de rezolvat, există mereu o scuză pentru ocolirea regulilor, precum întârziatul etern care are mereu o poveste nouă.
Astfel că a fost inventată o nouă formă de idealism: una în care câțiva nebuni mai speră într-o ordine bazată pe reguli, în instituții publice și actori politici care-și respectă rolurile, în care judecătorii fac dreptate, partidele fac politică, oamenii merg la muncă ziua, iar seara se uită la un film și fac dragoste. Cum ar fi?
