Previziunile optimiste despre sfârșitul istoriei și al războaielor ei nu mai sunt atât de credibile în contextul actual.
„Generalul armatei moarte”, o meditație sumbră despre reverberațiile războiului, este cea mai cunoscută carte a scriitorului albanez Ismail Kadare.
Un general italian, complexat de lipsa de experiență în confruntările reale, vine în Albania cu o misiune aparent sacră: aceea de a recupera osemintele soldaților îngropați în pământ străin, la douăzeci de ani de la încheierea războiului. Impresia inițială a sacralității se risipește pe parcursul acestui periplu în infern. Generalul face o incursiune nu doar într-o lume bântuită încă de spectrul violenței, ci și în propria-i minte, pustiită de regrete și vinovăție. Personajele sunt generice, lipsite de consistență, iar dialogurile refac uneori dinamica din teatrul absurdului. Atmosfera e impregnată de ploaie și de moarte.
În ultimele zile ale epopeii sale albaneze, generalul ia decizia impulsivă de a profita de ospitalitatea locală și merge, neinvitat, la o nuntă. Actul e un sacrilegiu, așa cum îl avertizează preotul. Aici se confruntă cu revolta care mocnește și cu disperarea neîmblânzită a unei bătrâne care și-a pierdut familia, dar care și-a răzbunat morții ucigându-l, în mod misterios, pe colonelul Z — cea mai importantă piesă din armata dispărută, pe care generalul trebuia să o reconstruiască sac cu sac, os cu os. Aruncarea ulterioară a acestor oseminte prețioase într-o prăpastie simbolizează abandonarea definitivă a crezului în sfințenia misiunii sale.
Mesajul cărții e fără echivoc: războiul e imund, eroismul e rezervat doar celor care și-au pierdut apropiații, violența e contagioasă, iar timpul nu vindecă rănile care au rămas deschise.
