INTERVIU | Compozitorul CĂLIN ȚOPA: „Arta trebuie să deschidă spații de reflecție, nu să închidă conversații”
Călin Țopa, unul dintre cei mai talentați compozitori și designeri de muzică de teatru și de film din noua generație, un creator vizionar, situat permanent la intersecția dintre artă și tehnologie, semnează coloana sonoră a primului spectacol autohton de teatru dedicat persoanelor cu dizabilități motorii – Nicio pastilă magică / No Magic Pill.
Recent laureat UNITER pentru cea mai bună muzică originală și sound design, pentru spectacolul 7 minute după miezul nopții (r. Bobi Pricop), Călin a povestit pentru cititorii Zile și Nopți cum a început relația sa cu muzica, procesul său de creație, colaborările cu Alexandra Badea și Michael Grandage, incluziunea persoanelor cu dizabilității motorii în teatru și rolul artei în societate.
Cum a început relația ta cu muzica și care a fost drumul până ai ajuns să fii compozitor de muzică pentru spectacole de teatru?
Relația mea cu muzica a început foarte devreme. De la vârsta de 5 ani cântam în spectacolele de teatru regizate de tatăl meu, iar acel contact direct cu scena și sunetul a devenit pentru mine un mod firesc de a mă exprima.
Cu timpul, am realizat că ceea ce auzim este elementul care mă definește cel mai profund și care poate transmite, mai bine decât orice altă formă artistică, ceea ce lumea simte sau are nevoie să audă. Așa că am urmat Liceul de Muzică, unde am studiat diverse instrumente, iar copilăria mea a fost una profund creativă, plină de descoperiri sonore.
Dacă ar trebui să oferi tu o definiție pentru „muzică experimentală” – cum ar suna ea?
Definiția ar fi curiozitatea pură. Nu este despre a crea „plăcut” sau „corect”, ci despre a descoperi, despre a asculta lumea altfel, despre a testa limitele percepției, ale materialului sonor și ale convențiilor culturale.
Ai compus muzică pentru diverse medii, precum teatru, film și instalații multimedia. Ai o afinitate mai mare pentru vreunul din aceste medii? De ce?
Fiecare dintre aceste medii îmi oferă ceva esențial, dar am o afinitate specială pentru instalațiile multimedia. Ele creează un spațiu în care timpul se dilată, iar omul are șansa de a intra într-o stare de reflecție profundă.
Spre deosebire de teatru sau film, unde narațiunea și ritmul sunt adesea mai bine definite, instalațiile permit o libertate totală de percepție, atât pentru mine, ca artist, cât și pentru public.
În ce mod ai zice că este diferit să compui muzică pentru un spectacol de teatru față de un film?
Compoziția pentru teatru este, de cele mai multe ori, un proces viu, direct conectat cu repetițiile, cu actorii, cu energia scenei.
Muzica se dezvoltă organic, în timp real, și se adaptează permanent în funcție de ritmul spectacolului, de spațiu și de prezența fizică a oamenilor. Este un dialog. În schimb, în film, lucrul e mult mai precis și fixat: imaginea este montată, timpii sunt clari, iar muzica trebuie să se potrivească perfect cadrului, atmosferei și ritmului deja stabilit.
Care este procesul tău de lucru când trebuie să compui muzică pentru un proiect nou?
De cele mai multe ori, lucrez vizual sau emoțional: notez cuvinte, culori, stări sau mișcări. Uneori încep direct cu sunete, alteori cu o structură sau cu o tăcere care trebuie păstrată. De multe ori am nevoie de spațiu fizic sau un loc de liniște.
Îmi place să construiesc o relație cu regizorul sau echipa, astfel încât muzica să nu fie un adaos, ci un strat esențial din narațiune. În etapele următoare, încep să schițez idei, teme, texturi, și testez direct în contextul proiectului, fie pe scenă.
Și care ai spune că a fost, până acum, cea mai mare provocare profesională cu care te-ai confruntat? Care a fost proiectul care simți că te-a provocat sau dezvoltat cel mai mult?
Cea mai mare provocare profesională a fost momentul în care, în 2022, după 8 ani de muncă intensă la Teatrul Național din București, mi-a fost suspendat contractul într-un mod abuziv. Am contribuit semnificativ la dezvoltarea sonoră a spectacolelor, iar acest lucru rămâne o realizare de care sunt mândru.
Din păcate, după moartea lui Ion Caramitru, atmosfera a devenit și mai toxică, lipsită de deschidere și dialog, mai ales în ceea ce privește zona de new media și sound design. M-au concediat printr-o comisie de disciplină improvizată, formată din persoane care nici măcar nu știu să scrie un e-mail corect.
Dar norocul face ca nu au putut scăpa de mine așa ușor pentru ca deja aveam un contract semnat pentru spectacolul Exil.
A trecut ceva timp de atunci și lucrurile acum în teatru se schimbă și sper că vor continua să se schimbe în spre bine. Dar pot numi acea experiență ca fiind traumatizantă, m-a făcut să mă gândesc mai mult la ceea ce îmi doresc profesional.
Cu toate acestea, lucram deja cu Alexandra Badea de ceva timp la sound-ul și la conceptul spectacolului, am reușit să finalizez proiectul cu mari greutăți. Cred ca se poate scrie o carte doar cu procesul prin care după moartea directorului nimeni nu mai știa cum să procedeze legat de acest spectacol și text, dar nu numai, ci și cu teatrul în general.
Dar lucrând strâns împreună cu echipa, într-un context marcat de criză și dezamăgire profundă, a ieșit un spectacol special, cu o încărcătură aparte. A fost mai mult decât un proiect artistic pentru mine, a fost un act de rezistență.
Cred ca toate experiențele bune sau mai puțin bune au ajutat la dezvoltarea mea ca artist și continuă prin colaborări naționale și internaționale, acolo unde găsesc dialog, deschidere și susținere reală. Internaționalizarea mi-a redat încrederea și m-a ajutat să-mi definesc mai clar vocea artistică.
Anul acesta ai primit premiul UNITER pentru cea mai bună muzică originală și sound design, pentru spectacolul 7 minute după miezul nopții (r. Bobi Pricop). Ce a însemnat pentru tine? Cât ai lucrat pentru acest proiect și cum a fost colaborarea cu Bobi Pricop?
Am lucrat câteva luni la acest proiect, iar colaborarea cu Bobi a fost foarte armonioasă, el crează un spațiu plăcut de lucru și este atent la detalii și îi place să asculte sound-uri și să se joace, să caute cu actorii situații, să dezvolte spectacolul organic.
Spectacolul de la Excelsior este special pentru că sunetul e în prim-plan, toți spectatorii poartă căști pe durata show-ului, ceea ce creează o experiență intimă și intensă. Iar Premiul UNITER m-a bucurat sincer, pentru că mi-am dat seama că cineva chiar a ascultat cu atenție ceea ce am creat.
Albumul integral al spectacolului 7 minute după miezul nopții se poate asculta pe Spotify.
Ai lucrat și cu Alexandra Badea la două spectacole de teatru foarte aclamate – Exil și Secundar. Cum a fost experiența?
Cred ca sunt două spectacole care au marcat profund scena teatrală românească: Exil și Secundar, ambele montate la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București.
Colaborarea cu Alexandra este o experiență intensă, provocatoare și care îmbogățește, care mi-a permis să explorez și să contribui la povești care vorbesc despre identitate, traumă și conexiuni umane într-un mod profund și inovator.
Are o viziune clară, dar lasă loc pentru contribuția fiecărui membru al echipei, ceea ce face ca procesul să fie extrem de colaborativ. Am învățat să ascult mai atent, nu doar sunetele, ci și emoțiile din spatele poveștilor. Ambele spectacole m-au inspirat să continui să explorez sunetul ca pe o formă de povestire, ceea ce se reflectă și în proiectele mele actuale.
Printre proiectele la care ai lucrat se numără câteva în colaborare cu Michael Grandage, cunoscut pentru producțiile sale în West End-ul din Londra. Cum ai ajuns să lucrezi cu el și în ce fel e diferită experiența unei producții londoneze de una autohtonă?
Colaborarea cu Michael Grandage a venit într-un mod neașteptat. Eram la Paris, într-o perioadă de lucru și reflecție, când am aflat că echipa căuta un sound number 1 dedicat pentru producția Orlando, cu Emma Corrin în rol principal. A fost o sincronizare perfectă și am nimerit în locul potrivit, la momentul potrivit.
Fiind membru al Asociației Sound Designerilor din Marea Britanie și urmărind de ani buni scena teatrală londoneză, am simțit că e un pas firesc, dar și un mare privilegiu. Îmi doream de mult să lucrez și să am acces la repetiții și teatrele din WestEnd.
Producția de la Londra a fost o experiență total diferită față de ceea ce se întâmplă, din păcate, în teatrele din România.
În UK, totul este mult mai bine organizat: există proceduri clare, respect pentru meserii, timp real pentru cercetare și producție, dar mai ales o cultură a colaborării și a profesionalismului. Sound designerii au un statut clar, sunt respectați, iar drepturile lor sunt recunoscute contractual și artistic bineînțeles cu greutățile aferente și situații dificile.
În România, avem un potențial imens, oameni foarte talentați, dar care adesea nu sunt susținuți cum ar trebui. Din păcate, lipsa infrastructurii și a unui cadru profesional solid face ca multe proiecte să iasă prin tot felul de eforturi, nu printr-un sistem funcțional.
A lucra la Londra mi-a oferit nu doar validare, ci și o perspectivă clară asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat lucru în teatru iar aici mă refer la coordonare tehnic/ artistic. Dar nu există termen de comparație între ele, sunt două lumi diferite.
Cum ai ajuns să faci parte din echipa artistică a spectacolului Nicio pastilă magică? Ne poți dezvălui câteva insight-uri apropos de coloana sonoră?
Am fost contactat de Laurențiu Rusescu, care mi-a urmărit cu interes spectacolele și activitatea artistică. Iar propunerea pentru această piesă a venit ca o oportunitate de a explora un subiect profund și de a contribui la o cauză care merită auzită.
Am acceptat imediat, atras de forța textului lui Christian O’Reilly și de relevanța temei. Am creat soundscape-uri care să dezvolte un spațiu narativ în sine, care să reflecte atât durerea, cât și reziliența personajelor.
Cum ai rezonat cu scenariul și cu cauza pe care o aduce acest spectacol în atenția publică?
E un manifest pentru autonomie și respect, care nu doar că expune realități dure, ci le transformă în povești care te fac să simți, să gândești și să vrei să acționezi.
Ai descoperit ceva nou legat de incluziunea persoanelor cu dizabilități motorii în teatru (sau, în general, în proiecte performative)?
Da, am descoperit că incluziunea persoanelor cu diversitate funcțională motorie (și nu numai!) în teatru este esențială pentru ca arta să reflecte și să respecte diversitatea lumii în care trăim.
Oamenii cu diversitate funcțională au același drept de a crea, de a se exprima artistic și de a participa la viața culturală, iar accesul la artă este un drept fundamental, nu un gest de milă sau „corectitudine politică”. Incluziunea este o reparație firească a unui dezechilibru care persistă de decenii.
Crezi că arta poate schimba ceva în societatea actuală? Ce rol crezi că ar trebui ea să joace în comunitate?
Din punctul meu de vedere, arta este forma prin care comunitățile pot spune: existăm, contăm, simțim. Când arta dispare sau e redusă la tăcere, vocea noastră colectivă devine mai slabă, mai controlabilă, mai fragilă.
Tocmai de aceea cred că fiecare artist are o responsabilitate reală nu de a oferi răspunsuri comode sau de a încerca să fie „politically correct” cu orice preț, ci de a formula întrebările potrivite.
Arta trebuie să deschidă spații de reflecție, nu să închidă conversații. Să deranjeze uneori, să incomodeze, dar mai ales să creeze contexte în care oamenii se pot regăsi, confrunta, schimba. Asta e, cred, una dintre cele mai autentice forme de implicare în comunitate.
La ce alte proiecte mai lucrezi acum?
O să încep prin a menționa World Stage Design 2025 – am fost selectat pentru a prezenta performance-ul Transcendent Renaissance într-un cadru unic, situl arheologic din deșertul Mleiha, Sharjah, UAE.
Alături de o echipă remarcabilă – Brad Ward (sound design), Charles Chemin (dramaturgie), Ada Galeș (performer), Adrian Damian (scenografie) și Cristian Șimon (lighting design) – vom avea trei reprezentații pe 22, 23 și 24 octombrie 2025.
Și vom avea și artiști din 4 țări diferite, studenți ai Sharjah Performing Arts. Totodată, extind acest proiect prin inițiativa Transcendent Renaissance Emerging Talents, care își propune să aducă artiști români la WSD, oferindu-le șansa de a explora noi practici artistice internaționale.
Lucrez și la un spectacol pentru copii, la Teatrul „Tony Bulandra”, din Târgoviște, în regia lui Dan Țopa – Drumul spre „acasă”. Practic creez o instalație audio imersivă, concepută pentru a construi un univers sonor care să inspire și să captiveze imaginația copiilor.
Contribui și la un proiect cinematografic, un film documentar ce explorează transformările industriale ale capitalei Franței, un demers care îmbină cercetarea istorică cu storytelling-ul vizual.
Și am și două expoziții în pregătire, pe care sper să le finalizez până se încheie anul și cu care îmi propun să aduc în prim-plan noi perspective artistice.
Interviu de LAURA DUCU
Foto header – Arhiva personală Călin Țopa
NOTĂ: Inspirat dintr-o poveste reală, Nicio pastilă magică / No Magic Pill (r. Laurențiu Rusescu) aduce pe scenă istoria emoționantă a unor oameni cu dizabilități motorii, care luptă cu curaj pentru a-și păstra demnitatea și independența. Este primul spectacol din România interpretat de actori cu dizabilități motorii și va avea în luna iulie 6 reprezentații la Teatrul Național București (Sala Media).
Biletele sunt puse în vânzare: https://bit.ly/3HBK9Gg
