Împiedicat multă vreme a mai lua la pas Bucureștiul în primăvara acestui an, m-am pomenit întorcându-mă paginile lui Tudor Arghezi din volumul Cu bastonul prin București.
Experiențele lui Arghezi de flâneur bucureștean sunt rodul multor plimbări la pas iar observațiile sale inteligente sunt fundamentale pentru cineva care iubește orașul fără a se abține de la a-i persifla imperfecțiunile.
Mie, devenit bucureștean de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, Arghezi îmi confirmă multe din întrebările pe care mi le-am pus de-a lungul promenadelor lungi în care am încercat să pricep rosturile Bucureștiului.
Spre exemplu, una din primele întrebări puse odată ajuns în Capitală a fost : de unde această lipsă de unitate stilistică a orașului ?
Iată ce zicea Arghezi : ’’Bucureștii nu sunt un oraș standardizat și construit în serie, de la un capăt la altul. În București sunt adunate mai multe orașe și tîrguri cu cîte o carcteristică particulară.(…) Urbanismul, care a reglementat în toată Europa contrastele, simetriile și alternanțele dintre suprafețele clădite și zonele numite verzi, a fost surprins să găsească la venirea lui pe lume, aci, un oraș într-o grădină, gata făcut, și s-a simțit destul de contrariat în ceea ce privește organizarea științifică municipală.’’
Altă mirare a fost pentru mine contrastul între modestia celor mai multe locuințe și numărul enorm de mașini luxoase.
Iată ce observa și Arghezi, în urmă cu zeci de ani : ‘’Capitala e în bună parte și azi un oraș pentru vehicule cu cai, (…) nefiind adaptată în întregime circulației motorizate, care cere un oraș neted, uniform lunecos, cenușiu și rece, de beton, un oraș de uzini, de viața și de confort. Totuși, nicio capitală n-are proporțional o mișcare de limuzine luxoase mai intensă. ‘’
#bucharestoffline cu George Mihalcea, un bucureştean devenit dintr-un ploieştean, jurnalist de radio de 17 ani, cu 15 ani de Radio Guerrilla, convertit recent la Smart Radio, jurnalist de film la cinemap.ro, autor de proză scurtă la editura Trei, care iubeşte Bucureştiul – vorba lui Caragiale – cum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.
