Cafeaua care aduce oamenii împreună: povestea Cofeels, prima cafenea socială din Cluj-Napoca

Cafeaua care aduce oamenii împreună: povestea Cofeels, prima cafenea socială din Cluj-Napoca

Uneori, o cafea bună poate fi începutul unei povești care schimbă mai mult decât rutina unei dimineți. Pentru antreprenorul Lucian Butnaru, cafeaua a devenit un pretext pentru a construi o comunitate în care fiecare om să se simtă binevenit. Așa a luat naștere Cofeels, prima cafenea socială din Cluj-Napoca, un proiect care își propune să aducă la aceeași masă oameni uniți de dragul cafelei, dar și de dorința de a trăi într-o societate mai incluzivă.

Cu o atenție specială acordată persoanelor cu dizabilități, Cofeels vorbește despre accesibilitate, empatie și șansa de a crea legături dincolo de diferențe. Am stat de vorbă cu Lucian Butnaru despre ideea din spatele proiectului, provocările antreprenoriatului social și felul în care o cafenea poate deveni un spațiu al întâlnirilor, al incluziunii și al schimbării.

Dacă ar trebui să-i explici cuiva care nu a auzit niciodată de Cofeels de ce nu este „doar o cafenea”, ce i-ai spune?

I-aș spune trei lucruri, în ordinea asta. Cafeaua o prăjim noi. Toate cafelele noastre au scor de cupping peste 80, pragul de la care o cafea se numește de specialitate. O servim în cafenea, pe Gheorghe Șincai 9, și o trimitem oriunde în România de pe cofeels.ro.

Al doilea: Cofeels e o firmă, nu un proiect. Facem cafea bună și o vindem. Ce ne deosebește e motivul pentru care existăm. La Cofeels au contract de muncă oameni pe care alți angajatori i-au refuzat pentru un diagnostic. Nu e un argument de vânzare. E motivul.

Al treilea: suntem unitate protejată autorizată. Pentru o companie cu cel puțin 50 de angajați, asta înseamnă ceva foarte concret. Cafeaua de la birou poate fi plătită din suma pe care o datorează oricum statului dacă nu angajează persoane cu dizabilități. Aceiași bani, dar ajung în salariile unor oameni care chiar muncesc.

Dacă omul mai are răbdare, îi spun și unde: la doi pași de Piața Unirii.

De la experiența personală la o cafenea socială

Cofeels a pornit și dintr-o experiență personală legată de dizabilitate. Cât de mult din povestea ta se regăsește astăzi în felul în care funcționează cafeneaua?

Ce am luat din perioada aceea în care aproape nimeni nu dorea să mă angajeze din cauza dizabilității mele e felul în care privesc munca. Am terminat Asistență Socială la UBB, am trecut prin ONG-uri ca voluntar și angajat și am stat în spatele unui bar înainte să deschid unul (cu greu am reușit să conving pe cineva să mă angajeze; la început, cu contract de voluntariat). În 2020 am făcut un curs de antreprenoriat în economia socială la Alături de Voi, iar Cofeels a pornit în același an, cu o finanțare pentru întreprinderi sociale. Cafeneaua s-a deschis în 2021.

Astăzi, povestea se vede în lucruri mici și plictisitoare, care contează. Avem proceduri scrise de deschidere și închidere, o carte de rețete și un onboarding pe care îl parcurge oricine intră în echipă. Am investit în echipamente care scot variabilitatea din proces: râșnițe care cântăresc singure doza, tamper automat, un aparat care face laptele la fel de fiecare dată. Nu pentru că n-aș avea încredere în oameni. Pentru ca oricine din echipă să poată scoate aceeași ceașcă, în orice zi.

Și se vede în ce nu facem. Nu spunem clienților cine din echipă are o dizabilitate. Omul de la bar îți face cafeaua pentru că o face bine. Atât.

Ce ai vrut să schimbi, concret, prin Cofeels, în felul în care persoanele cu dizabilități sunt văzute și, mai ales, în felul în care au acces la un loc de muncă?

Am vrut să schimb un singur lucru, dar la rădăcină: cine decide dacă un om poate să muncească. De obicei, decide un diagnostic scris pe o hârtie, înainte ca omul să fi atins vreodată un espressor. Eu am vrut ca decizia să vină după ce l-ai văzut lucrând.

Concret, asta înseamnă contract de muncă. Nu voluntariat, nu practică, nu „proiect”. Program, salariu, concediu, responsabilități, la fel ca pentru oricine. Și o cafenea în centrul orașului, în care colegii lucrează față în față cu clienții.

A doua parte e despre bani, pentru că accesul la un loc de muncă se decide și cu bani. Firmele cu cel puțin 50 de angajați care nu angajează persoane cu dizabilități plătesc lunar o sumă la stat. Legea le lasă să folosească până la jumătate din suma aia ca să cumpere produse de la unități protejate. Am vrut ca o parte din banii ăia să plătească muncă reală, nu absența ei. Fiecare birou care bea Cofeels face exact asta, din bani pe care oricum i-ar fi plătit.

Cât despre felul în care sunt văzuți: schimbarea cea mai bună e cea pe care n-o observi. Vii, comanzi un flat white, e bun, pleci. Nu ți-a spus nimeni o poveste. Asta e normalitatea pe care o vreau.

O echipă construită dincolo de prejudecăți

Cum arată, în realitate, o echipă în care oameni cu și fără dizabilități lucrează împreună? Ce ai descoperit despre oameni și despre prejudecăți după ce ai construit această echipă?

Arată ca o echipă. Ture, proceduri, o rețetă de cold brew pe care o respectăm toți, zile în care iese tot și zile în care se strică mașina de gheață. Dacă ai sta o zi la bar cu noi, n-ai putea să spui cine ce are. Și nici n-ar trebui să conteze.

Ce am descoperit despre oameni: diferența nu o face dizabilitatea, o face cât de bine e construit locul de muncă. Când rețeta e scrisă, când procesul e clar, când echipamentul face partea repetitivă, oamenii livrează. Când e haos, se vede la toată lumea, nu la cineva anume.

Despre prejudecăți am descoperit că cele mai multe nu sunt rea intenție. Sunt lipsă de contact. Un angajator care n-a lucrat niciodată cu o persoană cu dizabilități își imaginează probleme pe care noi nu le-am avut. Problemele noastre reale au fost cele din orice cafenea: un furnizor care întârzie, un aparat care cedează, o zi cu prea multă coadă.

Și am mai descoperit ceva, despre mine. Prejudecata poate să vină și din bunăvoință. Să-l prezinți pe un coleg ca pe „o poveste frumoasă” e tot o etichetă. De aceea nu-i transform pe colegi în povești. Mihai e barista care îți face comanda. Atât.

Există un moment, o întâlnire sau o poveste de la Cofeels care ți-a arătat că ceea ce ai construit are un impact dincolo de cafeaua din ceașcă?

Da, și nu e un moment spectaculos. E prima zi în care am plecat din cafenea și am lăsat-o pe mâna unui coleg.

Era în 2022. Mihai era singur la bar pentru prima dată. În cafenea era doar o doamnă, o clientă care venea aproape zilnic. Aveam inima cât a unui purice când am ieșit pe ușa cafenelei. În mintea mea au apărut tot felul de scenarii: cum Mihai se blochează, poate apare un client care nu are răbdare, cum „zboară” laptele din latieră. Dar m-am întors și am fost plăcut surprins când am realizat că nu doar că „se descurcase”, ci a făcut ca totul să funcționeze.

Al doilea moment e o dimineață aglomerată de iulie. Coadă până la ușă, eu cu două cappuccino în mână, un client fidel de V60 care aștepta liniștit, fără să se uite la ceas. Am scăpat o sticlă pe jos, în fața tuturor. Eu m-am panicat, deja în mintea mea apăruseră tot felul de scenarii în care clienții vor ieși pe ușă ușor enervați de situație sau poate vor face vreo remarcă, dar nimeni nu s-a enervat, ci, din contră, s-au oferit să mă ajute să strâng cioburile de la sticlă. Ba chiar un client mi-a zis ușor amuzat: „Nu uita că cioburile sparte aduc noroc”.

Impactul dincolo de ceașcă e ăsta: un loc în care și colegii, și clienții se simt în siguranță. Nu l-am construit eu singur. L-au construit colegii, prin felul în care fac treaba, și clienții, prin felul în care reacționează când ceva nu merge perfect.

Comunitatea din jurul Cofeels

Cât de importantă este comunitatea pentru supraviețuirea și dezvoltarea unui business local precum Cofeels? Și cum simți că se implică oamenii care vă trec pragul?

Fără comunitate nu există Cofeels și o spun la propriu, nu ca figură de stil. Suntem o cafenea mică, fără buget mare de reclamă. Cei mai mulți oameni noi care ne-au trecut pragul vara asta au venit pentru că le-a spus cineva de noi. Nu o reclamă. Un prieten, un coleg de birou, cineva care a dus un pahar Cofeels la serviciu.

Cum se implică oamenii: în primul rând, vin înapoi. Avem clienți care vin de ani de zile, care își știu colegii de la bar pe nume și care observă când lipsește cineva. Apoi recomandă. Trimit cardul de fidelitate unui prieten, aduc pe cineva „să vadă”. Și comandă de acasă, din alte orașe, cafeaua pe care au băut-o aici.

Mai e un fel de implicare, pe care îl simt cel mai tare: răbdarea. Când e coadă și suntem doi la bar, oamenii așteaptă. Când ceva nu iese perfect, spun, în loc să dispară. Pentru un business local, asta valorează mai mult decât orice campanie.

2026 nu a fost un an ușor pentru traficul din cafenea. Ce ne-a ținut au fost exact oamenii ăștia.

Ce înseamnă pentru tine „business local” în 2026? Ce ai vrea să primească înapoi comunitatea de la un loc precum Cofeels, dincolo de un produs bun?

Business local înseamnă că banii și deciziile rămân aici. Salariile se plătesc în Cluj, unor oameni din Cluj. Taxele se plătesc aici. Dacă ceva nu merge, ne găsești pe Gheorghe Șincai 9, nu la un call center.

Ce aș vrea să primească înapoi comunitatea, dincolo de cafea: locuri de muncă adevărate pentru oameni pe care altcineva nu i-ar fi angajat. Cu contract, cu salariu, în centrul orașului. Un loc în care nu te grăbește nimeni. Vii, bei cafeaua, citești, stai de vorbă cu cineva de la bar. Onestitate. Când scriem un email sau punem un afiș, spunem exact ce e. Nu vindem cu vinovăție și nu vindem cu milă. Dacă o cafea nu ți-a plăcut, vreau să-mi spui, nu să revii „pentru cauză”. Și o dovadă mică, dar reală, că o afacere poate să fie corectă cu oamenii și să rămână în picioare. În Cluj, în 2026, cred că asta valorează ceva.

Între performanța economică și misiunea socială

Cum reușești să ții împreună cele două componente ale Cofeels: să fii un business competitiv, care trebuie să vândă și să facă profit, și să rămâi fidel misiunii sociale?

Cu o regulă pe care n-o încalc: misiunea e motivul pentru care există firma, nu motivul pentru care cumperi. Dacă aș pune „ajuți un om” lângă un cod de reducere, aș transforma vinovăția în tehnică de vânzare. Omul s-ar simți șantajat, iar misiunea n-ar mai fi motiv de încredere. Așa că nu o facem. Niciodată.

Asta înseamnă că produsul trebuie să câștige singur. De aceea prăjim noi cafeaua, de aceea toate cafelele au scor de cupping peste 80, de aceea am investit în espressor, râșnițe și calibrare ca orice cafenea de specialitate care n-are nicio misiune în spate. Anul ăsta, când Cofeels a apărut pe primul loc într-un top al cafenelelor din Cluj, cineva din industrie a scris public că „un proiect de caritate” n-are ce căuta acolo. Răspunsul meu e cafeaua din ceașcă. Alt răspuns nu am și nici nu-mi trebuie.

A doua parte e mai puțin confortabilă. Cofeels e unitate protejată, iar o parte din vânzările către firme există datorită unei facilități din lege. E un avantaj real și un risc real. Dacă legea se schimbă mâine, trebuie să stăm în picioare pe produs și pe clienții care ne aleg pentru el. De aceea lucrez să depindem tot mai puțin de ea: mai multă cafea băută în cafenea, mai multe comenzi pe site, mai multe birouri care ne aleg pentru ce e în ceașcă.

Și nu, nu e ușor. Sunt luni în care calculele se fac cu creionul ascuțit. Dar n-am ajuns încă într-o situație în care să aleg între cafea bună și oameni. De obicei, cafeaua bună e exact ce ține oamenii în echipă.

Ce urmează pentru Cofeels în 2027? Ce v-ați propus pentru următorul an?

Trei lucruri, în ordinea în care contează.

Unu: mai multe birouri din Cluj și din țară care beau Cofeels. E linia care ține cel mai bine echipa și e cea în care o firmă poate face bine din bani pe care oricum i-ar plăti.

Doi: cofeels.ro. Vrem ca oamenii din restul țării să bea acasă aceeași cafea ca în cafenea, iar setul de degustare să revină pe site.

Trei: echipa. Să ținem contractele pe care le avem și să le facem mai bune. Și, dacă cifrele permit, să mai aducem un om.

Restul rămâne la fel. Pe Gheorghe Șincai 9, luni-vineri de la 8, în weekend de la 9. Vino să vezi.

Interviu de Gruia Dragomir