VIDEODOME | “BLAZING SADDLES” (1974, r: Mel Brooks)

Blazing Saddles (1974), regizat de Mel Brooks, rămâne una dintre cele mai provocatoare parodii ale westernului american. Dincolo de umorul absurd și replicile memorabile, filmul explorează rasismul, intoleranța și convențiile Hollywoodului.

Ioan Big revizitează povestea realizării sale și numeroasele referințe cinematografice ascunse în această comedie devenită clasică.

Mel Brooks continuă să manifeste o vitalitate remarcabilă la cei 100 de ani pe care i-a împlinit vara aceasta, din moment ce se implică activ în realizarea unui sequel la al său Spaceballs, a cărui premieră este programată pentru 2027, iar asta ne aminteşte că viaţa unuia dintre puţinii câştigători din categoria ‘EGOT’ (Emmy, Grammy, Oscar şi Tony) nu a fost mereu plină de lapte şi miere. Unul dintre jaloanele relevante în acest sens rămâne Blazing Saddles, care ar fi trebuit iniţial să se intituleze “Tex-X” şi l-ar fi avut pe James Earl Jones în rolul principal, ca trimitere parodică la Malcolm X (nu filmul lui Spike Lee din 1992, ci documentarul biografic semnat de Arnold Perl în 1972).

Noul proiect s-a născut, de fapt, în urma unei serii de coincidenţe fericite, în contextul în care, în ciuda Oscarului primit în ’69 pentru The Producers, Brooks ajunsese să pună în scenă departe de Hollywood, în Iugoslavia, viziunea sa asupra celor Douăsprezece scaune, de Ilf şi Petrov, şi, de atunci, trăia efectiv de pe azi pe mâine.

Nu exagerez foarte mult, pentru că soţia lui Mel, Anne Bancroft, actriţă nominalizată la rândul ei în carieră la o sumedenie de premii (inclusiv Oscar şi BAFTA pentru Biopicul The Miracle Worker (1962) şi un Glob de Aur, plus premiu la Cannes pentru drama The Pumpkin Eater din 1964), era în imposibilitate de a munci fiind însărcinată cu viitorul autor al bestseller-ului World War Z, Max Brooks.

Cum s-a născut Blazing Saddles, parodia western a lui Mel Brooks

Întâlnirea, datorată hazardului, cu un vechi amic producător devenit agent de artişti în industria filmului, l-a adus pe Mel Brooks faţă în faţă la o cină cu junele debutant Andrew Bergman (abia în anii ’90 acesta avea să îşi facă un nume ca autor de script-uri de Rom-Com-uri, cu The Freshman sau Honeymoon in Vegas), care avea în minte un draft de scenariu comic centrat pe ideea unui şerif de culoare impus unei comunităţi conservatoare de colonişti albi.

Încântat deopotrivă de concept şi de libertatea oferită de Warner în a-l lăsa să-l dezvolte creativ acasă la el, în New York, Brooks completează echipa de creaţie cu doi neica-nimeni care i s-au părut proaspeţi şi interesanţi, un scenarist la început de drum în televiziune şi… dentistul său, la care se adaugă ulterior actorul afroamerican de stand-up comedy Richard Pryor, ulterior un partener impecabil pentru Gene Wilder şi ceilalţi membri a găştii formate de regizor (Madeline Kahn, Marty Feldman, Harvey Korman, Carol Arthur) în diverse producţii.

Rezultatul final a fost parodia absolută la adresa genului Western, Blazing Saddles, film ce avea să fie nominalizat la trei premii Oscar, care merită oricând (re)descoperit. Mai ales că trăim actualmente într-o epocă în care umorul confecţionat pentru marile ecrane devine aproape constant sinonim cu mârlănia, grobianismul şi vulgaritatea, iar excepţiile, din nefericire, sunt cu atât mai puţine în registrul parodic, unde trebuie ţinut cont de o condiţie esenţială: să înţelegi bine genul cinematografic sau filmele pe care le iei la mişto.

Post-2000, nu prea am întâlnit propuneri remarcabile de pastişe care să rămână în memoria spectatorului, iar în cazul Western-ului – ce ar presupune în mod obligatoriu o serie de atacuri, fie ele şi destinate simplului amuzament, la rădăcinile istoriei Americii contemporane -, filme precum A Million Ways to Die in the West al lui Seth McFarlane sau cel cu Adam Sandler şi Taylor Lautner, The Ridiculous 6, făcând parte din categoria contra-exemplelor.

Blazing Saddles: satiră, prejudecăți și umor absurd

La fel ca în majoritatea parodiilor lui Mel Brooks, Blazing Saddles încurajează crearea unor percepţii diferenţiate pe mai multe paliere, în funcţie de “antrenamentul” fiecarui  spectator. Primul este cel de simplă comedie de situaţie, generatoare de haz spontan şi nepretenţios: un nigger mai destupat la minte, Bart (Cleavon Little, actor de succes pe Broadway, câştigător de Tony), angajat la căile ferate (“When you were slaves you sang like birds.”) se revoltă împotriva vătafului-şef Taggart (Slim Pickens) şi este condamnat la spânzurătoare.

Procurorul Hedley Lamarr (Harvey Korman, prietenul lui Mel Brooks, care l-a cooptat apoi în History of the World: Part I şi în Dracula: Dead and Loving It) îl salvează pentru a-l trimite – cu acordul manipulabilului Guvernator Le Petomane (Mel Brooks) – şerif într-o localitate în care toţi cetăţenii sunt albi şi îi cheamă… Johnson.

Capitalistul veros urmăreşte să le ia credulilor pământurile cu japca şi contează pe revolta colectivă împotriva autorităţii de la centru apropo de iniţiativa trimiterii unui “exotic” reprezentant al ordinii publice, doar că acesta îşi găseşte doi aliaţi la fel de neconvenţionali, loser-ul pistolar alcoolic Waco Kid (Gene Wilder) şi vampa teutonă Lili Von Shtupp (Madeline Kahn, recrutată din anturajul lui Peter Bogdanovich, datorită rolurilor din What’s Up, Doc? şi Paper Moon).

Şanteuza este angajată să îl ducă în ispită pe negrul cu stea de tinichea şi să îl discrediteze, în organizarea unei insurecţii antirasiste în care cooptează chinezi, hispanici, evrei, irlandezi, ba chiar şi nişte indieni Sioux care vorbesc idiş… “The common clay of the New West.”.

Intoleranţa este cuvântul-cheie în Blazing Saddles, aceasta fiindu-ne prezentată pe fundal, cu subtilitate, în mai multe forme: instrument folosit pentru atingerea unor obiective pragmatice/cinice (capitalismul are nevoie de terenurile amărâţilor pentru a se duce înainte cu industrializarea) –efect reversibil a manipulării masei de oameni (reacţiile impulsive şi necontrolabile în totalitate a subiecţilor intoxicării), scară de măsură a gradului de acceptabilitate de către societate, fiindcă Mel Brooks taxează toată gama promotorilor intoleranţei… intolerabile, de la bandidos mexicani şi bikeri în şa până la memberi Ku Klux Klan şi soldaţi nazişti.

Referințe cinematografice și omagii pentru westernul clasic

Următorul palier de lecturare a filmului este cel destinat cinefililor, în special a celor consumatori de Western-uri – e antologică declaraţia lui Waco Kid: “I must have killed more men than Cecil B. DeMille!” -, dar şi pasionaţilor de Pop culture în general, fiindcă Mel Brooks sparge în mod surprinzător cel ‘de-al patrulea zid’ în momentul în care, prin intermediul camerei de filmat, vorbeşte direct publicului.

Ca anecdotă, este evident că porecla procurorului Hedley Lamarr, ‘Hedy’, reprezintă o trimitere la diva de origine germană Hedy Lamarr, celebră înainte de WWII datorită apariţiei nude în Ecstasy (1933) şi a cărei ultimă prezenţă într-o peliculă se consumase în 1958, iar venerabila actriţă n-a ezitat să intenteze un proces producătorilor Blazing Saddles invocând încălcarea dreptului la intimitate, dar a lăsat-o baltă după ce Warner i-a plătit o compensaţie de câteva mii de dolari.

Suma consistentă de clin d’oeil-uri, precum menţionarea lui Richard Dix (nominalizat la Oscar în 1931 pentru Western-ul Cimarron), cameo-ul lui Count Basie cu Big Band-ul interpretând April in Paris în praful preeriei, citatele din Nietzsche (“Out of chaos comes order”), posterul cu Scarecrow, filmul lui Jerry Schatzberg din 1973, sau banduliera Gucci a şerifului Bart, nu are însă nevoie de comentarii şi merită a fi inventariată de privitor pe cont propriu.

Iubitorii genului Western au parte în Blazing Saddles de o călătorie parodică savuroasă în locaţiile în care se filmase Westworld, al lui Michael Crichton, călătorie care începe pe o muzică ce aminteşte de tema lui Tex Ritter din High Noon (1952) şi îi poartă apoi de la The Searchers (flashback-ul din copilăria lui Bart) sau The Treasure of the Sierra Madre (“We don’t need no stinking badges”) până la Rio Bravo (personajul lui Gene Wilder e clar inspirat de ‘Dude’ al lui Dean Martin) sau Winchester ‘73 (scena şahului, cu trimitere la moneda găurită de James Stewart pentru a-şi dovedi iuţeala de mână).

Rămâne ca voi să descoperiţi pe îndelete celelalte referinţe, aşa că voi încheia aici, apelând la replicile mele favorite din Blazing Saddles… mirarea lui Waco Kid la vederea şerifului Bart – “What’s a dazzling urbanite like you doing in a rustic setting like this?” -, şi reacţia sictirită a dizeuzei Lili von Shtupp când e pusă la treabă: “Wow! A wed rose! How womantic!”. Get the picture?

Text de IOAN BIG | VIDEODOME

Întrebări frecvente despre Blazing Saddles

Ce este Blazing Saddles?

Blazing Saddles este o comedie western din 1974, regizată de Mel Brooks, care parodiază convențiile genului și prejudecățile rasiale din societatea americană.

Cine sunt actorii principali din Blazing Saddles?

Distribuția îi include pe Cleavon Little, Gene Wilder, Madeline Kahn, Harvey Korman și Mel Brooks.

De ce este considerat Blazing Saddles un film important?

Pentru felul în care combină comedia absurdă, satira socială și numeroase referințe la westernurile clasice, punând sub semnul întrebării stereotipurile Hollywoodului.