În ultima perioadă, social media pare să aibă un ritual al ei odată cu începutul școlii: adulții se întorc, pentru câteva secunde, în copilărie.
Apar fotografii cu uniforme vechi, ghiozdane care astăzi ni se par incredibil de mici, caiete cu miros de început de an și curți de școală în care am stat cândva înghesuiți pentru festivitatea de deschidere. Ne amintim de emoția primei zile, de colegi, de profesori, de drumul până la școală și, mai ales, de senzația aceea că vacanța s-a terminat prea repede.
E interesant cum un eveniment care, pentru copii, înseamnă acum teme, trezitul de dimineață și program, pentru adulți a devenit un declanșator de nostalgie. Poate pentru că începutul școlii nu ne amintește doar de asta, ci și de o perioadă în care timpul părea nesfârșit și în care cele mai mari probleme ale noastre încăpeau, de multe ori, într-un penar.
Și poate că de aceea ne uităm atât de mult la fotografiile vechi în septembrie. Nu ne este dor neapărat de uniformă sau de orarul de luni. Ne este dor de cine eram atunci. De zilele care păreau lungi. De prieteniile care începeau într-o bancă. De vacanțele care păreau interminabile. De sentimentul că lumea era mare și că aveam tot timpul din lume să o descoperim.
Social media are, uneori, talentul de a ne face să trăim aceeași amintire împreună. Iar începutul școlii pare să fie unul dintre momentele în care nostalgia devine colectivă.
Poate că e bine să-i lăsăm pe copii să înceapă un nou an școlar fără să le grăbim copilăria. Iar noi, adulții, să ne permitem, din când în când, să ne întoarcem puțin la a noastră. Măcar cât să ne amintim cum era să credem că septembrie e un început de lume.
