TEATRU | Sir Greg Doran: „Shakespeare nu pare să ne condamne niciodată!”

Omul de teatru Greg Doran, regizor britanic aclamat internațional, observă compasiunea lui William Shakespeare pentru noi și pasiunea regelui Charles pentru opera marelui Will.

L-am întâlnit în carne și oase pe Sir Greg Doran, specialist în opera lui Shakespeare și fost director artistic la Royal Shakespeare Company, în foaierul Teatrului Național „Marin Sorescu”, la un eveniment din cadrul Festivalului Internațional Shakespeare Craiova.

N-am prins de la început discuția, fiindcă pe 29 mai, la prânz, abia ajungeam în Craiova, venind din București, dar m-am așezat discret pe un taburet lateral și l-am urmărit cu nesaț pe Doran. Urma să primească în aceeași zi Premiul Internațional Shakespeare, pentru contribuția sa remarcabilă la promovarea și reinterpretarea operei lui Shakespeare (adusese la Craiova și spectacolul „Venus & Adonis de William Shakespeare“, creat alături de Simon Russell Beale).

După conferință, am cumpărat cartea „My Shakespeare: A Director’s Journey Through the First Folio” a lui Greg Doran, ca să pot cere un autograf. Și, cu o curiozitate rămasă intactă de pe vremea în care îmi burdușisem, înainte de a pleca militar, valiza de lemn cu volume groase din „Opere complete“, l-am abordat pe regizorul britanic.

Pentru cine mai contează astăzi Will?

Sir Gregory, bine ați venit la cel mai mare festival din lume dedicat lui Shakespeare. Pentru cine mai contează astăzi Will?

Pentru mine contează cu siguranță; el a fost, într-un fel, pașaportul meu prin viață. Și cred că una dintre explicații ține de forța lui de atracție. În cazul meu, totul a început cu poveștile, cu felul în care te cuceresc. Pentru mine a fost Visul unei nopți de vară: o poveste cu zâne, o pădure fermecată, un om cu cap de măgar și oameni vrăjiți cu ajutorul unor flori. Adică, ce să nu-ți placă? Apoi, m-a fascinat faptul că părea să știe cine sunt. Parcă îmi explica mie însumi cine sunt.

Iar pe măsură ce crești, îți dai seama că, da, există marile povești, iar în copilărie ești captivat de naufragii, furtuni, fantome, vrăjitoare și toate celelalte. Dar, într-un fel, piesele lui funcționează și la un nivel mai profund și începi să te interesezi de psihologia personajelor. În cazul meu, cum la școală montam câte o piesă de Shakespeare în fiecare an, nu era vorba doar de a scrie eseuri, ci și de a le juca. Asta a devenit foarte important pentru mine: felul în care aceste texte funcționează pe scenă.

După aceea, a urmat o altă etapă a întâlnirii mele cu Shakespeare: înțelegerea faptului că, din punct de vedere politic, el este extraordinar de atent la ceea ce se întâmplă în lume. Nu pare să ne condamne niciodată. Are o compasiune uluitoare. Și pare capabil să privească orice situație politică din toate unghiurile. Îmi amintesc că, atunci când am regizat Iulius Cezar, oamenii mă întrebau: „Îl vei prezenta pe Brutus ca pe un erou republican sau ca pe un liberal șovăitor care nu a gândit lucrurile până la capăt?” Și, lucrând la spectacol, mi-am dat seama că este amândouă în același timp. Chiar este.

Într-o scenă îți spui: „Da, Brutus are toate argumentele pentru a-l ucide pe tiran.”

Iar în scena următoare îl vezi pe Iulius Cezar plimbându-se prin casă în papuci și îți dai seama că este doar un om obișnuit, vulnerabil, uman. Mi s-a părut extraordinar de incitant faptul că geniul lui Shakespeare constă în capacitatea de a înțelege lucrurile din toate perspectivele. Iar mai recent, în viața mea, am descoperit un alt aspect al geniului său: cunoașterea durerii și a doliului. Mi-am pierdut soțul…

Îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră!

Mulțumesc. Am descoperit atunci că, în timp ce încercam să continuu să conduc Royal Shakespeare Company și să afișez o imagine senină, în interior mă destrămam. Și mi-am dat seama că Shakespeare știa asta.

Există un vers în Richard al II-lea, în care ducesa de Gloucester spune: „Durerea nu se sfârșește atunci când pare că s-a sfârșit.”

Pentru mine, acel vers a avut o forță extraordinară, pentru că exprima exact ceea ce trăiam. Nu știu cum reușește, dar geniul lui constă în faptul că pare să înțeleagă orice situație umană. De aceea contează.

Shakespeare și atmosfera Craiovei de azi

Care dintre piesele Bardului surprinde cel mai bine atmosfera Craiovei de astăzi?

O, Doamne… Țin cont că sunt la Craiova de doar o zi, la propriu. Dar recunosc această exuberanță a orașului și, cu siguranță, sentimentul de bucurie pe care îl transmite festivalul. Așadar, ar trebui să fie o piesă plină de veselie. Și, într-un fel, și o piesă senzuală. Poate Visul unei nopți de vară. Deși e o alegere destul de evidentă. Sau Cum vă place.

Piesele acelea care au această energie. Dar, de fapt, pentru că aseară am văzut montarea lui Declan [regizorul Declan Donnellan — n.r.] la Cei doi tineri din Verona — chiar dacă era în spaniolă — cred că piesa aceea are ceva proaspăt, exuberant și tineresc. Așa că poate aceea ar fi alegerea mea.

Obsesii nobile

Faptul că ați regizat și produs toate piesele din First Folio demonstrează că există și obsesii nobile. Cum e să fii primul din lume la ceva?

Nu știu dacă pot pretinde asta. Știu că eu am făcut-o, dar nu știu dacă nu au existat și alții înaintea mea. Sunt convins că au existat. Dar, da, este o întreprindere obsesivă, recunosc asta. Pe de altă parte, după ce ai lucrat cu măreția, toate celelalte lucruri au dificultăți în a se ridica la aceeași înălțime. Așa că și atunci când te apropii de o piesă pe care, altfel, poate nu ai fi montat-o niciodată — să spunem Regele Ioan — descoperi ceva extraordinar.

Îmi amintesc că am găsit în ea una dintre cele mai amuzante, emoționante și actuale piese. Cred că acesta este unul dintre marile privilegii. Dacă ai încredere în piese, dacă nu simți că trebuie să le „vinzi” publicului printr-un efort artificial, dacă pornești de la convingerea că funcționează deja, atunci ele îți răspund. Se deschid în fața acelui act de încredere. Cel puțin aceasta a fost experiența mea.

Unul dintre cei mai mari shakespearieni

„The Sunday Times” v-a numit cândva unul dintre cei mai mari shakespearieni ai generației sale. Cât mai intenționați să așteptați până să fiți numit cel mai mare?

Nu aș pretinde niciodată așa ceva! Sunt atât de mulți oameni pe care i-aș așeza înaintea mea. Cred că am fost, mai degrabă, perseverent în această căutare, pentru că am vrut să împărtășesc publicului entuziasmul meu pentru aceste piese. Nu am vrut să le montez într-un mod care să demonstreze cât de inteligent sunt eu sau care să pună regizorul în centrul atenției. Am vrut doar să îi fac pe oameni să înțeleagă cât de genial este Shakespeare. Pentru că, într-un anumit sens, nu există nimic mai bun decât Shakespeare jucat bine și nimic mai rău decât Shakespeare jucat prost.

Premiul Shakespeare pentru excelență artistică

La Craiova, primiți Premiul Shakespeare pentru excelență artistică. Vă mai amintiți de primul dumneavoastră premiu?

Cred că primul premiu pe care l-am primit a fost în școala primară, la religie. Premiul era o carte intitulată „Twitter the Tit”. „Tit” este o păsărică, un pițigoi. Încă păstrez cartea pe raft. Acesta va fi, probabil, un premiu ceva mai interesant decât acela.

Un om extraordinar de norocos și privilegiat

Pe vremea când interpretați roluri feminine într-o școală catolică de băieți, v-ați imaginat vreodată că veți fi înnobilat?

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Am fost pur și simplu un om extraordinar de norocos și privilegiat, care a avut parte de oportunitățile potrivite și de șansa de a lucra cu Royal Shakespeare Company și, implicit, cu unii dintre cei mai mari interpreți ai lui Shakespeare. Într-un anumit sens, rolul meu a fost acela de facilitator și, uneori, de producător care reunește talente diferite. Eu făceam distribuția. Lucram cu scenografi care concepeau universul fiecărei piese.

Din acest punct de vedere, am fost foarte norocos. Nu fac afirmații grandioase despre rolul regizorului. Există regizori-autori, care vin cu o concepție magnifică și dominantă asupra unei piese. Eu nu am fost niciodată unul dintre ei. Nu am vrut niciodată să mă interpun între public și text.

O intrigă fascinantă

Cum a fost să urmăriți Henric al IV-lea, interpretat de elevi din Stratford-upon-Avon, stând alături de Prințul de Wales, actualul rege al Angliei?

Îl cunosc pe rege de treizeci de ani, încă din perioada în care era Prinț de Wales. Ori de câte ori venea să vadă un spectacol și eram gazda lui, așezat lângă el în sală, își manifesta constant aprecierea, mai ales dacă era vorba despre o comedie.

La pauză, se întorcea adesea către mine și mă întreba: „Care era replica aceea pe care tocmai a spus-o personajul?“

Își nota apoi versul respectiv. Iar când ajungea acasă, îl strecura în propriul său exemplar Shakespeare. La un moment dat, am avut onoarea de a vedea „First Folio”-ul păstrat la Castelul Windsor. Mi-a spus că adăugase în acel volum toate citatele adunate de-a lungul anilor.

I-am răspuns: „Uitați de First Folio, aceea este copia pe care vreau să o văd!“.

A fost suficient de generos încât să mă conducă în biroul său și să-mi arate cartea plină de fragmente pe care le iubise și le înțelesese cu adevărat, multe dintre ele provenind chiar din spectacolele mele. Venise și la prima mea montare shakespeariană, Henric al VIII-lea. La finalul piesei există o intrigă pe care eram foarte aproape să o elimin: complotul împotriva arhiepiscopului Cranmer.

După spectacol, pe atunci încă Prinț de Wales, mi-a spus: „Este o intrigă fascinantă, pentru că îți ia mult timp să înțelegi în cine poți avea încredere.“

Am gândit atunci că este o observație extrem de grăitoare pentru orice conducător.

Cum s-ar fi desfășurat cariera dumneavoastră dacă ați fi căzut sub vraja lui Christopher Marlowe și nu a lui William Shakespeare?

Ar fi fost mai scurtă.

Cei doi tineri din Verona seamănă cu primul meu an de facultate

Ce ați învățat în calitate de „Cameron Mackintosh Professor for Contemporary Theatre”?

Ce a fost extraordinar în acea etapă a vieții mele a fost posibilitatea de a transmite mai departe ceea ce învățasem. Dar și studenții mi-au oferit foarte mult. Îmi amintesc experiența cu Cei doi tineri din Verona. Fiind atât de apropiați ca vârstă de personajele piesei, au înțeles ceva ce eu nu văzusem până atunci atât de limpede.

Citind textul, mi-am dat seama că este exact ca primul an petrecut departe de casă. Pleci la universitate, faci greșeli, iei decizii proaste, te îndrăgostești de persoanele nepotrivite și comiți tot felul de acte egoiste. Mi-am spus atunci: Cei doi tineri din Verona seamănă foarte mult cu primul meu an de facultate. Studenții au putut să se conecteze la propria lor experiență de viață. Exista chiar o scenă pe care am observat că Declan o eliminase și pe care eram și eu hotărât să o scot.

Dar studenții au protestat: „Nu, nu, este o scenă foarte bună. Trebuie să o păstrăm.”

Așa că ei m-au învățat multe lucruri. Sunt sigur că și eu i-am învățat câte ceva, dar și ei m-au învățat enorm.

Suntem cu toții niște marionete senzuale

Adaptarea dumneavoastră după poemul narativ Venus și Adonis continuă să fie apreciată și jucată pe scară largă. În cele din urmă, nu suntem cu toții decât niște marionete senzuale, rafinat construite?

Ei bine, cum aș putea răspunde la asta? Ceea ce este interesant la marionete este că râzi de ele și te bucuri de prezența lor, dar, în același timp, ele îți permit să privești umanitatea din afară. Este puțin ca atunci când vezi copii jucând Shakespeare. Aduc o prospețime care te eliberează de convenții. Mi se pare extraordinar cât de expresive pot fi marionetele.

Lăsați un actor fără muncă folosind inteligența artificială?

La aproape nouăzeci de ani, Eugenio Barba, figura legendară a teatrului independent și experimental, a aruncat spre mine o sticlă cu apă pentru a-mi demonstra că inteligența artificială nu poate interacționa cu adevărat așa cum o fac oamenii. Ce veți face în cazul în care vă întreb dacă folosiți inteligența artificială în propriul proces creativ?

Am o experiență directă în această privință. Am scris o carte intitulată Walking Shadow, despre întâlnirea mea cu exemplarele First Folio din întreaga lume, dar și despre jurnalele regretatului meu soț. Când a venit vorba de realizarea versiunii audio, s-a pus întrebarea: cum vom recrea vocea lui Tony Sher? Una dintre propuneri a fost utilizarea inteligenței artificiale, deoarece există numeroase înregistrări ale vocii sale. M-am întrebat atunci ce ar fi spus Tony despre asta. Și mi-am dat seama imediat.

Tony ar fi spus: „Cum adică? Lăsați un actor fără muncă folosind inteligența artificială?“. Mi-am spus: „Da, are perfectă dreptate.” Așa că am respins ideea și am angajat un actor.

Shakespeare este viu

Mickaël Bouffard, directorul Théâtre Molière Sorbonne, susține că inteligența artificială posedă o superputere: poate reține tot ceea ce a scris sau a citit vreodată Molière, lucru imposibil pentru un om. Este inteligența artificială mai bună la Shakespeare decât sunteți dumneavoastră?

Probabil. Dar experiența mea ca regizor al lui Shakespeare îmi spune că ceea ce ajunge pe scenă nu este doar produsul imaginației mele sau al felului în care Shakespeare îmi stimulează imaginația. Este rezultatul colaborării dintre un grup de oameni, într-un anumit moment istoric, pentru un anumit public. Nu cred că inteligența artificială poate integra cu adevărat toate aceste dimensiuni.

Este vorba despre o pluralitate de perspective și experiențe irepetabile. La fel cum nu există o montare definitivă a lui Shakespeare, nu poate exista niciun răspuns definitiv generat de inteligența artificială. Dacă Shakespeare ar fi ceva definitiv și încheiat, am realiza o singură montare și apoi am proiecta filmarea ei pentru totdeauna. Dar Shakespeare este viu.

Mă întrebam ce simte un doctor în litere într-o epocă în care literele însele sunt create de o specie diferită de cea umană.

Da, este o întrebare foarte bună. Se vede că sunteți profund preocupat de tema inteligenței artificiale…

Scriu o carte despre asta!

În continuare, cred că neașteptatul, surpriza sunt lucrurile pe care nu mă aștept ca inteligența artificială să le poată produce. Asta nu înseamnă că nu o consider extraordinar de utilă. Este un instrument remarcabil pentru cercetare și înțelegere și, sunt convins, pentru luarea unor decizii medicale și multe altele. Dar când vine vorba despre condiția umană și despre stranietatea speciei noastre, aici am rezerve.

Shakespeare continuă să mă surprindă. Inteligența artificială mă poate impresiona, însă rareori mă surprinde. Pentru că nu acesta este rolul ei. Rolul ei este să ofere răspunsuri, nu să provoace uimire.

Perspectiva asupra omului

Ce alți mari dramaturgi sau scriitori ai umanității și-au găsit loc în mintea dumneavoastră?

Dacă urmărim o linie directă în literatura engleză, cred că ar trebui să începem cu Chaucer, datorită extraordinarei sale galerii de personaje și capacității de a le locui din interior. Apoi, Shakespeare și colaboratorul său John Fletcher, pe care îl admir enorm. După aceea vine Dickens. Este aceeași vastă panoramă umană pe care o găsim și la Dickens. Dar există și geniul și compasiunea lui Mozart — chiar dacă nu este scriitor.

Ce mă impresionează la toți aceștia este perspectiva asupra omului. Compasiunea lui Shakespeare, refuzul lui de a ne condamna, felul în care ne privește cu umor și tandrețe — toate acestea le regăsesc și la Dickens, și la Chaucer.

Condiția actorului contemporan

Cum priviți condiția actorului contemporan, erou tragic pe scenă și, în același timp, prezentator de televiziune sau participant la emisiuni de divertisment?

Fac parte din aceeași meserie. În primul rând, cei mai mulți actori au această versatilitate. În al doilea rând, cei mai mulți actori trebuie să-și plătească chiria. Puțini dintre actorii pe care îi cunosc sunt puriști în această privință. Îmi amintesc că Simon Russell Beale a fost recunoscut pe aeroportul din Luton de niște oameni de la masa alăturată. Nu pentru că l-a interpretat pe Prospero sau pentru rolurile din Hamlet ori Macbeth, ci pentru că apăruse în Game of Thrones.

Ce trist!

Așa spunem, nu-i așa? Dar chiar este trist? Nu sunt sigur.

Când l-ați întâlnit pentru prima dată pe Gregorio din Romeo și Julieta, nu ați fost tentat să-l imitați, măcar pentru că purtați același nume?

Gregorio este foarte departe de mine. Uneori oamenii mă întreabă cu ce personaj shakespearian mă identific și întotdeauna mi se pare o întrebare dificilă. Aș fi preferat ca Mercuțio să se numească Gregorio. Ar fi fost mult mai bine.

Walking Shadow

Cartea dumneavoastră, „Walking Shadow”, e un omagiu adus celor două mari iubiri ale vieții dumneavoastră. Vă e greu să scrieți despre dumneavoastră?

Tony era extraordinar atunci când scria despre personajele pe care le interpreta. Când a aflat că suferă de cancer, a început să scrie despre ceea ce considera a fi următorul său rol: acela de om aflat în pragul morții. Contribuția mea a fost diferită. Însemnările mele de jurnal erau mult mai prozaice, mai administrative. Notam numele asistentei medicale de district, doza de morfină pe care trebuia să i-o administrez și alte lucruri asemănătoare.

Dar, punând cele două jurnale împreună, am înțeles că trebuie să fiu mult mai sincer. Tony era de o sinceritate brutală, iar eu a trebuit să rezist tentației de a cosmetiza povestea pentru cititor. Datorită exemplului lui, am înțeles că nu aveam dreptul să fac asta. Astfel, prima parte a cărții — alcătuită din cele două jurnale reunite — vorbește uneori despre dezordinea și degradarea morții: despre urinare și defecație, despre nopți nedormite, despre cele trei zile în care am rămas treaz încercând să-l ajut.

Dacă ar fi depins numai de mine, probabil aș fi ordonat și înfrumusețat narațiunea. Dar moștenirea lui Tony a fost tocmai aceea de a mă împiedica să procedez astfel. Pentru că moartea este, în cele din urmă, experiența pe care o vom împărtăși cu toții. Și totuși, vorbim atât de puțin despre ea.

Știam la fel de puține despre moarte pe cât știa Tony despre propriul proces al muririi, pentru că nici el nu ajunsese încă la capătul drumului. Cred că ceea ce m-a inspirat el să înțeleg este faptul că fiecare cititor al acestei cărți va întâlni, la un moment dat în viață, experiența morții. Și, tocmai de aceea, merită să vorbim despre ea.

Interviu de Horia Ghibuțiu
Foto: Albert Dobrin

Citește și acest interviu exclusiv Zile și Nopți -> Regizoarea IRINA BROOK: „Pentru mine, teatrul este ca o religie”

CLIN D’OEIL | Regizoarea IRINA BROOK: “Pentru mine, teatrul este ca o religie”