Hellfest 2026 – patru zile, un singur oraș, o mie de triburi

Hellfest 2026 – patru zile, un singur oraș, o mie de triburi

Clisson e un oraș mic din vestul Franței, cu câteva mii de suflete și o biserică veche cocoțată pe deal, lângă ruinele unui castel medieval.

În restul anului, presupun că viața curge acolo la fel de domol ca-n orice altă localitate franceză din Loara – brutărie, primărie, o piață de duminică, poate un local unde bătrânii joacă belote. În ultimul weekend din iunie, însă, Clisson devine capitala lumii pentru câteva sute de mii de oameni îmbrăcați predominant în negru, iar orice comparație cu vreun festival de la noi devine un exercițiu inutil.

Am scris destul, în ultimii ani, despre cât de greu se construiește o cultură de festival rock pe meleagurile mioritice – despre cozi, sunet inegal, toalete insuficiente și organizatori care confundă „decent” cu „extraordinar”. N-am să repet litania aici, deși tentația e mare de fiecare dată când calc pe un teren unde lucrurile astea pur și simplu funcționează.

O spun doar ca reper: dacă Rockstadt sau ARTmania sunt exercițiul nostru de a construi ceva frumos din puțin, Hellfest e dovada vie a ce iese atunci când o țară întreagă decide, de douăzeci de ani încoace, că metalul merită infrastructură serioasă, buget serios și respect serios.

Nu e o chestiune de bogăție – e o chestiune de voință, iar voința aceea se vede în fiecare colț al site-ului de festival, de la semnalizare la varietatea gastronomică, de la organizarea cozilor la sincronizarea dintre cele șase scene.

Prima acreditare de presă pentru Hellfest am primit-o în 2019, cu aceeași combinație de speranță temperată și convingere secretă că lucrurile n-au cum să iasă bine pe care o resimt de fiecare dată când te adresezi unui monstru sacru din branșă. A ieșit bine, spre surprinderea mea de la vremea aceea, iar de-atunci tot revin, an de an, cu o pauză forțată pe care ne-a impus-o pandemia și pe care prefer să n-o mai comentez în detaliu – au scris destui alții, mai bine, despre ea.

Ceva din ritualul ăsta anual – cererea trimisă cu luni înainte, așteptarea răspunsului, drumul lung până în Clisson, prima cafea băută cu ceilalți jurnaliști cunoscuți de-acum pe nume – a devenit parte din felul în care îmi marchez propriul calendar editorial, la fel de fix ca un Crăciun sau un revelion.

Dacă la prima ediție mă plimbam printre standuri cu un amestec de neîncredere și beatitudine, acum recunosc fiecare cotitură a site-ului ca pe o hartă familiară. Am ajuns, cumva, un fel de localnic temporar, plimbându-mă printre oameni care poartă acest festival ca pe un pelerinaj anual, nu ca pe o simplă ieșire de weekend.

Ce nu s-a tocit deloc, nici după atâția ani, e senzația de “acasă” pe care o simt de fiecare dată când ajung în Clisson, sentimentul că în sfârșit pot cu adevărat uita de lumea reală pentru câteva zile. Din păcate, în 2026 avem încă destule lucruri pe care le-am dori uitate. Din fericire, porțile Disneyland pentru metalheads sunt din nou deschise.

Ziua întâi: legende sub 42 de grade

Franța se topea sub un val de caniculă cu temperaturi ce se apropiau de 42 de grade, iar zeci de mii de oameni în negru au ales, fără ezitare, să stea la soare pentru muzică – dovadă, dacă mai era nevoie, că fanii de metal sunt fie mai rezistenți decât restul lumii, fie pur și simplu mai încăpățânați. Prima zi a amestecat generații și stiluri cu o naturalețe pe care doar un festival matur o poate orchestra fără să pară haotic.

A fost o zi a contrastelor: Truckfighters și Elder mi-au amintit de ce mă pierd din ce în ce mai des în ultima vreme în stoner ori psychedelic rock, în vreme ce Taylor Momsen și The Pretty Reckless au dovedit încă odată că o voce bună poate face bici din orice refren rock banal. Breaking Benjamin și Papa Roach au cântat corect dar nesărat, în vreme ce Igorrr au aruncat toate condimentele posibile într-un mix imposibil de definit ori ignorat de care m-am îndrăgostit încă o data (abia aștept să-i revăd în câteva zile la Rockstadt Extreme Fest) .

Spre seară, generația veche și-a arătat clasa: Deep Purple și Alice Cooper au reprezentat vechea gardă cu toată teatralitatea și tehnica pe care le-au construit în decenii de carieră. Și aici am avut parte de contraste neașteptate: Deep Purple sună acum mai bine ca niciodată, în vreme ce Alice Cooper par să-și fi pierdut ceva din “mușcătura” caracteristică. Mikkey Dee a reînviat spiritului Motörhead alături de Viktor Skatt și William Dickborn din trupa suedeză The Drippers – a fost probabil cel mai fain moment Hellfest 2026 în onoarea lui Lemmy pe care am avut norocul să-l trăiesc pe viu.

Punctul culminant al serii n-a fost, totuși, un concert propriu-zis, ci tributul dedicat Ozzy Osbourne – un moment de reculegere colectivă construit din proiecții uriașe pe ambele scene principale, fragmente de arhivă adunate din decenii de carieră și, la final, un cer întreg de artificii deasupra a zeci de mii de oameni. E ciudat și frumos deopotrivă cum un festival dedicat distors-ului găsește, la nevoie, tonul exact potrivit pentru tăcere.

Ziua a doua: haos stilistic reîncărcat

Ziua a doua a început devreme și dur, cu Crypta dând tonul încă de la prima notă: death metal brazilian, condus integral de femei, fără nicio ezitare în intensitate. Pe aceeași scenă, ceva mai târziu, Periphery a mutat conversația spre tehnicitate – poliritmii djent servite cu o precizie chirurgicală. Frumos tare, ne revedem și la Rockstadt Extreme Fest! Pe scena vecină, Temple Stage, italienii de la Ponte del Diavolo au construit o atmosferă stranie și extrem de interesantă pentru subsemnatul – doom și black metal traversate de influențe post-punk, cu doi basiști pe scenă și o solistă vocală cu prezență scenică greu de ignorat.

Nota zece pentru lineup-ul zilei la scena Valley: britanicii din Conjurer au oferit porția perfectă de sludge-metal clasic, ucrainienii Stoned Jesus (una dintre trupele mele preferate din festival) au dovedit încă o dată că stoner rock-ul din estul Europei poate sta cu demnitate lângă orice variantă occidentală.

N-am prins decât finalul prestației psychedelic rock marca Slift, însă ce-am auzit și văzut mi-a plăcut mult, sper să ne “cunoaștem” mai bine în iarnă, când turneul european îi vă aduce în Dublin. Ultimii dar nu cei din urmă, Mastodon au cântat în fața celui mai numeros public la scena Valley dintre toate serile de festival. A fost regalul stoner/progressive metal/sludge perfect, cu un setlist ireproșabil și cea mai bună apariție live de când îi urmăresc.

Într-un colț mult mai discret al satului de festival, la standul organizației de mediu Savage Lands din HellCity, Alissa White-Gluz (Arch Enemy, Blue Medusa) și bateristul Megadeth, Dirk Verbeuren, au susținut alături de fondatorul proiectului, Sylvain Demercastel, un moment acustic intim, la câțiva metri de un public restrâns – genul de detaliu pe care-l ratezi complet dacă nu te abați de la traseul dintre scenele mari, dar care merită abaterea de fiecare dată.

Înapoi la main stages, se cuvine să-i aplaud din toată inima pe Bloodywood: nu aveai loc să arunci un ac în fața scenei iar petrecerea bhangra-metal care s-a încins de la primele acorduri a fost de-a dreptul irezistibilă chiar și pentru subsemnatul morocănos. Ar fi tare frumos ca anul ce vine să prindă și ai noștri Dirty Shirt o asemenea șansă.

Urechile subsemnatului s-au bucurat și de momente speciale via Accept ori Helloween. Cu ambele trupe ne revedem la Rockstadt Extreme Fest, ambele trupe au dovedit din plin că heavy metal-ul și power metalul clasic încă funcționează perfect atunci când e cântat de oamenii care i-au scris regulile. Că veni vorba despre nume clasice și creatori de reguli – Sepultura și-au luat rămas bun de la publicul francez cu un setlist aproape perfect și o energie de zile mari.

Două momente pe care le așteptam cu sufletul la gură au “lovit” foarte diferit: Opeth (mi-)au testat răbdarea la ora amiezii, sub soare puternic, cu un set heavy dar fară scânteie (total diferit în intensitate și implicate de geniala prestație de la Rockstadt 2024). De cealaltă parte a spectrului, prima mea întâlnire cu The Gathering alături de Anneke van Giersbergen a fost un regal sonor din vraja căruia sincer încă încerc să mă dezmeticesc și acum.

Ziua a treia: ghinion și varii aventuri sonore

A treia zi a venit cu gustul amar al ghinionului greu de digerat pentru organizatori și pentru fani deopotrivă: Cavalera n-au mai ajuns să ne cânte Chaos A.D. “mulțumită” unui accident suferit de autocarul trupei, iar Tom Morello s-a retras din motive familiale. Așteptam cu mult interes să văd cum va reacționa publicul la “Sepultura reloaded”, m-aș fi bucurat mult să trăiesc din nou experiența sound-ului Rage Against the Machine – din păcate n-a fost să fie.

Ca un făcut însă, m-am bucurat în ziua 3 parcă mai mult decât în oricare altă zi de experiențe sonore noi. Francezii de la Fange au deschis dimineața la Valley cu un sludge/hardcore acid, livrat cu o energie spectaculoasă.

Desprinși din Fever333, House of Protection și-au făcut deja un nume datoria prestațiilor intense și imprevizibile iar momentul lor de la Main Stage n-a dezamăgit de loc: salturi de pe setul de tobe, piese cântate în public sau sus, pe acoperișul scenei. Nu știu cum altfel aș putea vorbi despre King 810 pe scena Warzone: am avut parte de genul acela de reprezentație unde eticheta criticului muzical diminuează semnificativ valoare actului artistic.

Eticheta spune rap-metal dar actul artistic e ceva mult mai complex, mai energic, mai… profund. Seara, la tradiționala ultimă bere înainte de somn, King 810 a fost singura trupă a zilei ale cărei versuri am simțit nevoia să le caut.

Întors din nou la Valley, m-am distrat de minune cu britanicii din Pigs Pigs Pigs Pigs Pigs Pigs Pigs și sludge-ul psychedelic energetic și molipsitor. Știam muzica, m-am bucurat să îi văd pentru prima oară live. O notă similară primesc și A Perfect Circle: știam muzica, m-am bucurat mult să închid cercul proiectelor lui Maynard James Keenan. Am ascultat cu atenție și interes, am concluzionat că prefer Tool sau Puscifer. De gustibus non disputandum.

Câte ceva și despre trupe cu care m-am mai întâlnit înainte de Hellfest 2026: irlandezii din God Is An Astronaut mi-au oferit o pauză necesară via post rock instrumental ireproșabil, Cro-Mags au readus spiritul New York hardcore-ului pur la scena Warzone, Anthrax au livrat thrash metal clasic cu umor și energie (ca și în cazul Deep Purple, poate cea mai bună prestație a trupei din toate întâlnirile noastre de până acum).

Alți favoriți ai subsemnatului, Megadeth, nu mi-au dat niciun motiv să cred că retragerea de pe scenă e cu adevărat necesara – n-aș putea spune același lucru însă despre Limp Bizkit.

Fred Durst & co au cântat fară suflu, fără a transmite mai nimic din energia pe care o așteptam de la un headliner. Din fericire seara trei a avut parte de încheierea perfecta: Behemoth au oferit un show black metal complet, demn de cea mai mare scenă din festival.

Ziua a patra: galaxia Anselmo și veteranii sludge-ului

Ultima zi a lăsat loc sludge-ului, stoner-ului și death metal-ului american de școală veche, exact genul de program care te face să regreți că nu poți fi în trei locuri deodată. Scour au deschis pe Temple Stage cu greutate industrială, iar galaxia Phil Anselmo a dominat efectiv restul programului: Down și Eyehategod au adus New Orleans și gustul whiskey-ului american direct pe scena franceză, în timp ce Corrosion of Conformity a reamintit tuturor de ce sudul american rămâne un teritoriu fertil pentru heavy metal.

Deși n-au prins chiar cea mai bună zi, Six Feet Under și Napalm Death au dovedit încă o dată că experiența cântărește la fel de mult că energia tinereții – unii dintre membrii de pe scenă cântă de mai mult timp decât trăiesc mulți dintre spectatorii din prima linie. A fost genul de zi în care picioarele te dor, urechile țiuie și tot nu vrei să pleci – genul de oboseală pe care o cauți, de fapt, atunci când vii la un festival de dimensiunea asta.

Cu șase scene rulând simultan pe toată durata festivalului, sacrificiile au fost inevitabile. Am ratat, cu regret sincer, o listă lungă de nume care ar fi meritat toată atenția urechilor și aparatului meu foto  – Bad Omens, Blood Incantation, Buzzcocks, Carcass, Circle Jerks, Decapitated, Hatebreed, Mayhem, My Dying Bride, Septicflesh, The Hives ori The Offspring. Așa funcționează un festival de dimensiunea asta: alegi, pierzi, și speri să recuperezi anul viitor.

Ce rămâne

Dincolo de nume și de setlist, dincolo de sunetul ireproșabil indiferent de scena în fața căreia te-ai afla, dincolo de ușurința cu care ajungeam de la o scenă la alta într-un spațiu menit să găzduiască șaizeci de mii de suflete, ce m-a marcat cel mai tare la Hellfest (și) în 2026 a fost… civilitatea. Personalul de securitate gata să recepționeze crowdsurfer-ii, personalul din zonele de acces sau magazine, colegii din presă – toți, fără excepție, eficienți și calzi.

Publicul își face curat singur, are grijă unul de altul, iar într-o lume tot mai fragmentată, patru zile în Clisson sunt o dovadă că se mai pot construi comunități funcționale în jurul unei pasiuni comune. E genul de comunitate incluzivă și primitoare pe care rar o găsești în alte medii și pe care mi-aș dori să o văd mai clar conturată și în România.

A trecut o lună de la festivalul francez și scriu aceste rânduri pregătindu-mă pentru o nouă locație și o nouă experiența Rockstadt Extreme Fest. După unsprezece ediții petrecute la Râșnov, festivalul se mută la Ghimbav, pe un teren mult mai generos, cu promisiunea unei infrastructuri care să susțină, pentru prima dată la noi, producții scenice complete, fără compromisurile impuse până acum de spațiu.

E genul de decizie care, citită de la distanță, sună exact ca momentul de cotitură de care scena românească avea nevoie de multă vreme – nu doar mai mulți metri pătrați, ci șansa reală de a muta discuția de la „ce trupe vin” la „cum arată totul în jurul lor”.

Dacă lecția pe care o iau cu mine din Clisson înseamnă ceva, înseamnă exact atât: că un festival mare nu se măsoară doar în numărul de capete de afiș, ci în tot ce se întâmplă în jurul lor – organizare, fluență, respect față de public și față de cei care muncesc în umbra scenei.

Ghimbavul are acum șansa, cel puțin pe hârtie, să transforme Rockstadt dintr-un lineup impresionant într-o experiență completă, așa cum e Hellfest de ani buni. Nu știu dacă se va întâmpla chiar din prima ediție la noua locație – rareori se întâmplă lucrurile astea peste noapte – dar sper, cu toată convingerea unui om care a stat prea multe veri la coadă la toaletă, că măcar direcția e cea corectă. Voi fi acolo, în vara asta, să văd cu ochii mei cât din speranța asta prinde contur. Ne vedem în câteva zile, Ghimbav!