Foto header © Royalty-free Images, Photo Stock, Video & Music | Depositphotos: AdrianaSulugiuc
Bunătăți de Paști
Cu non plus ultra am crescut. Le duc dorul la fiecare masă festivă și, mai ales, între mesele de sărbători. Par latinești, dar sunt ungurești.
Datorită bunicii materne și mamei, gusturile mele au fost modelate și fixate în primii 15-16 ani de viață (știința susține că gusturile nu se opresc din creștere, drept dovadă, azi, mă împac de minune și cu umami, nu doar cu dulce, sărat, acru și amar). Bunica și mama erau educate la o școală culinară care putea produce preparate de numai două tipuri: bune și indelebil/ incredibil/ inegalabil de bune. Iar ceea ce găteau ieșea așa întrucât am crescut într-o perioadă în care nu era musai ca gustos să rimeze cu sănătos.
Probabil că asta a însemnat să fiu expus din primii ani la o dietă bogată în zahăr și grăsimi, însă până în al cincilea deceniu de viață, nici nu s-a văzut pe mine și nici n-am simțit că – e un exemplu la întâmplare – îl pot bate pe Mihai Bobonete în 10 din 10 meciuri de măsurat colesterolul.
Bunătățile care m-au făcut să deschid ochii la lumea gastronomică și la greu finita ei diversitate mai aveau un atribut: erau ungurești. Tipice peste Tisa, dar și dincoace, în Ardeal. Unele bazate pe rețete vechi, altele, de dată mai recentă, specifice secolului XX, când au existat tot soiul de penurii.
foto © Wikimedia Commons
Un desert pe care vi-l recomand la aceste Paști – sărbătoarea coincide anul acesta pentru ortodocși, catolici și protestanți – e destul de tânăr, deși denumirea e antică: non plus ultra! Sunt fursecuri de bezea, lipite între ele cu dulceață, pomenite prima dată într-o carte de rețete semnată Ilona Horváth și apărută cam în urmă cu șase decenii. La noi erau un deliciu pascal care se consuma cu bolul, unde erau puse după ce fuseseră scoase din cuptor – e drept, nu erau lipite cu dulceață, nici nu știam că așa era rețeta originală.
Le mâncam împreună, aluat + bezea, când citeam. Le mâncam și separat, mai întâi, rondelele din aluat fraged în interior și crocant în exterior, decupate înainte de coacere cu păhărele colorate de lichior, din cristal de Boemia, aduse de ai mei de la Praga. Apoi, „lacrimile” de fericire din bezea, pe care le mestecam ca pe gumă, căci aveau zahăr, nu glumă! Le mâncam ascultând în buclă șlagărul „Hajmási Péter, Hajmási Pál”, desprins din opereta „Regina Ceardașului (sau Trăiască dragostea)”, de Kálmán Imre. Le mâncam cu gândul la alte bunătăți festive, care putea juca liniștite rolul de protagoniste pascale.
Peste toate, regina, favorita mea, mézes tészta – a cărei savoare nu stătea doar în straturile de cremă de unt, miere și griș, ci și în faptul că trebuia lăsată peste noapte, o veșnicie, în frigider, apoi se înmuia și era perfectă de consumat. Dar și vaníliás kifli (cornulețe cu vanilie), szilvás lepény (plăcintă de prune), csöröge fánk (surcele), diós és mákos bejgli (cozonac cu nucă și cu mac), hájas tészta (foetaj cu dulceață), rétes palacsinta (un soi de scovergi ardelenești). Un univers culinar bilingv, pe care l-aș caracteriza cu un termen simplu, împrumutat dintr-un film, „Mary Poppins” – frumos, nu se mai fac așa! – la care mă uitam în acei ani: supercalifragilisticexpialidocious!
Citește mai multe articole din EAT & DRINK.
