“JOHN DOE: VIGILANTE” (2014, r: Kelly Dolen)
Termenul vigilante defineşte ca un simplu cetăţean care ia legea în propriile maini, fără a fi mandatat oficial pentru acest lucru de conducerea comunităţii în mijlocul căreia trăieşte.
Deşi acte de justiţie având vigilante ca responsabili pot fi identificate până şi în scrierile biblice, în accepţiunea actuală cuvântul s-a impus în formele de expresie Pop culture de limbă engleză pe la mijlocul secolului XIX, în timpul ‘Goanei după Aur’ din California, în care aşezările de mineri nu erau protejate prin nici o formă de guvernare, iar oamenii obişnuiţi trebuiau să lupte pe cont propriu împotriva hoţilor, ucigaşilor şi violatorilor care gravitau în jurul lor, atraşi de mirajul metalului preţios.
Mai mult, oamenii au ajuns să formeze organizaţii locale dedicate acestui tip de protecţie, precum San Francisco Vigilante Movement (între 1851 şi 1856), Montana Vigilantes (1863/64), Boldknobbers (1983-1989) sau chiar Ku Klux Klan-ul, înfiinţat în 1865, în prima sa fază.
Apariţia, multiplicarea şi popularitatea acestora s-a extins în secolul XX nu doar geografic, dar şi din punct de vedere a obiectivelor, căci nu mai avem de-a face cu un om amărât care vrea să îşi protejeze/răzbune familia sau bruma de avere, ci de grupuri cu interese comune specifice, ce acţionează în paralel cu justiţia oficială, de la chinezii din “Big Sword Society” uniţi în anii ’20 de lupta împotriva anarhiei care ameninţa ţara la organizaţiile anti-naziste formate post-WWII, de la “Sombra Negra” din Salvador (bazat pe foştii militari şi poliţişti din ‘escadroanele morţii’ din timpul războiului civil) până la membrii sindicatului criminal rus Uralmash, care au fondat în anii ’90 grupul “City Without Drugs” în încercarea de a curăţa oraşul Ekaterinburg de traficanţii de heroină.
Am reamintit aceste lucruri pentru o mai bună înţelegere a surprinzătoarei complexităţi (în ceea ce priveşte implicaţiile morale, etice şi sociale) a lui “John Doe: Vigilante”, filmul junelui cineast australian Kelly Dolen (“Reign In Darkness”, “The Gates of Hell”), pe care l-am descoperit datorită unui scurtmetraj simpatic pe care l-a facut din postura de fan in 2008, Star Wars: Wrath of the Mandalorian.
Anonimul ‘John Doe’, interpretat de Jamie Bamber (“Battlestar Galactica”), este un funcţionar într-un serviciu de asistenţă socială, care, măcinat şi frustrat de incapacitatea sistemului juridic de a-i pedepsi adecvat pe nelegiuiţi, decide să acţioneze pe cont propriu şi ucide cu sânge rece, într-un mod extrem de elaborat… 33 de oameni, mai precis 33 de criminali recidivişti despre care sistemul consideră că merită să fie lăsaţi în libertate şi, evident, în viaţă.
Doe nu omoară aleatoriu, nu pedepseşte prima greşeală, ci faptul că, structural, ‘ţintele’ sale continuă să fie tentate să comită şi alte crime în defavoarea unei societăţi lipsită de o protecţie perceptibilă din partea autorităţilor.
Personajul imaginat de Kelly Dolen, împreună cu Stephen M. Coates (autorul poveştii din “Poker Face”, Thriller-ul cu Russell Crowe din 2022), nu este un înger al răzbunării personale ce acţionează oarecum haotic sau limitat precum Charles Bronson în “Death Wish” şi nici nu are impulsivitatea şi încrâncenarea lui D-Fens (Michael Douglas) din “Falling Down”, ci mai degrabă limpezimea şi determinarea sângeroasă a lui Hannibal Lecter sau Dexter.
Nu întâmplător, populaţia, mass-media şi oficialităţile se împart între a-l considera un erou sau un psihopat criminal în serie.
În plus, spre deosebire de cei menţionati anterior, John Doe, deşi nu acţionează la vedere, pentru a nu-şi periclita pregătirea şi comiterea sofisticată a crimelor, ţine ca – în principal prin intermediul transmisilor live pe net, care nu pot fi cenzurate – publicul larg să conştientizeze în detaliu profilul ieşit din comun a victimelor, iar principala consecinţă a acestei decizii este apariţia unui curent popular care naşte zeci şi zeci de alţi John Doe animaţi de spirit ‘civic’, dar cu motivaţii extrem de diverse (inclusiv în ceea ce priveşte justificarea actului şi alegerea modului de ‘pedepsire’).
Thriller-ul “John Doe: Vigilante” este povestit prin prisma anchetei jurnalistice realizate de un reporter solicitat de cel aflat pentru crimele comise la închisoare în aşteptarea verdictului juriului în cazul său şi combină frânturi din discuţiile cu Doe cu opinii felurite a celor influenţati de acesta (în egală măsură cetăţeni simpli spectatori şi profesionişti implicaţi sau afectaţi de anchetă) cu inserturi de ştiri media (mijloc utilizat de autor pentru arătarea violenţei explicite, altfel trecută în ansamblu în plan secundar) într-un mod fluent şi coerent, a cărui singur păcat voit – în opinia mea – este că insistă mai puţin pe personajele propriu-zise (relativ schematice) în favoarea ideilor şi întrebărilor pe care îşi propune să le transmită.
Ceea ce ne reaminteşte Dolen într-un mod sec, deranjant şi brutal de credibil – în opoziţie flagrantă cu tratamente cinematografice destinate exclusiv entertainment-ului precum “The Purge” sau “Neighborhood Watch” – este că, trăind în criză socială şi într-un sistem imperfect şi disfuncţional, aproape zilnic, fără să vrem, avem fiecare dintre noi gânduri de tip ‘John Doe’, dar… întrebarea fundamentală pe care o lasă plutind în aer este: când şi mai ales dacă avem dreptul ca individ sau ca grup să acţionăm ca John Doe?
Filmul lui Dolen se relevă ca o ficţiune adultă deosebit de interesantă.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
