Apreciatul regizor de origine rusă stabilit la Berlin, Timofei Kuliabin, montează pentru prima dată în România, la Teatrul Național ”Radu Stanca” (TNRS).
Kuliabin nu este pentru prima dată la Sibiu, două dintre spectacolele sale au fost selectate în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). După succesul răsunător pe care l-a înregistrat cu ”Trei surori” în 2018, un spectacol integral în limbajul semnelor, în vara anului 2024 a revenit la Sibiu împreună cu celebrii actori John Malkovich și Ingeborga Dapkunaite cu spectacolul ”În singurătatea câmpurilor de bumbac”, care a fost sold-out în doar câteva minute.
Chiar dacă discuțiile cu echipa Naționalului sibian au început încă din 2018, colaborarea dintre TNRS și Kuliabin se materializează abia în primăvara lui 2025. Fiind complet în dezacord cu invazia Rusiei în Ucraina, Kuliabin și-a părăsit țara în 2022 și a renunțat la conducerea Teatrului ”Red Torch“ din Novosibirsk. Astfel, în ultimii ani a reușit să-și dedice mai mult timp să lucreze în teatru doar ca regizor, nu ca director captiv în activități administrative.
În prezent pregătește la TNRS spectacolul ”Lungul drum al zilei către noapte” cu un scenariu de Roman Doljanski, după Eugene O’Neill. Îi are alături pe actorii Nicu Mihoc, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacșu, David Cristian și Vlad Robaș. Avanpremiera și premiera sunt programate în 29 și 30 martie, la ora 17:00, în Sala Mare a Teatrului.
Despre cum a primit propunerea de a produce un spectacol la Sibiu, despre ce aduce nou montarea sa unui text clasic cum este cel al lui O’Neill, dar și despre cum decurge colaborarea cu echipa de la Sibiu și ce impresii i-au lăsat până acum orașul, am stat de vorbă cu regizorul Timofei Kuliabin.
Între 2018 și 2024, când spectacolele tale ”Trei surori” și ”În singurătatea câmpurilor de bumbac” au fost prezente la FITS, lumea a trecut prin schimbări neașteptate. La scurt timp după ce Rusia a invadat Ucraina, ai părăsit țara și teatrul din Novosibirsk. Simți că și-au pus în vreun fel amprenta toate aceste schimbări din plan personal și universal asupra felului în care te raportezi în prezent la teatru?
Bineînțeles că m-a afectat, chiar dacă atitudinea mea față de teatru nu s-a schimbat. Este drept, niciodată înainte de 2022 nu am făcut spectacole despre război și nu am crezut că o voi face, pentru că nu știam nimic despre asta și nu poți vorbi despre ceva ce nu ai trăit.
Acum, din nefericire, știu ce înseamnă, chiar dacă nu am fost pe câmpul de luptă. Cert este că viața mea s-a schimbat complet, iar preocupările mele recente se învârt în jurul războiului sau consecințelor războiului.
Spectacolul pe care îl pregătim acum la Sibiu nu este despre așa ceva, însă primele mele 5-6 spectacole după evenimentele din Ucraina au fost influențate profund de asta.
Teatrul poate schimba lumea sau doar lumea poate schimba teatrul?
Teatrul nu poate schimba lumea, din păcate. Sunt un realist, nu un romantic. Dar teatrul contemporan ar trebui să reacționeze la ceea ce se întâmplă în lume, asta este funcția sa elementară.
După succesul prezențelor anterioare din cadrul FITS, acum montezi la Teatrul Național ”Radu Stanca” un spectacol care va avea premiera la finalul lunii martie. Cum ai primit această propunere de a monta pentru prima dată într-un teatru din România?
Am avut primul dialog cu echipa de la Teatrul Național ”Radu Stanca” în 2018, când am venit la FITS cu spectacolul ”Trei surori”, care a avut un mare succes. Am început să vorbesc cu Constantin Chiriac încă de atunci, însă, din motive diferite, proiectul a fost amânat, în special din cauza programului meu destul de imprevizibil.
Acum nu mai lucrez în Rusia și nu mai am munci administrative. Prin urmare, am mai multe zile pentru a lucra doar în teatru, doar ca regizor. Astfel, după ce am participat anul trecut în FITS cu spectacolul ”În singurătatea câmpurilor de bumbac”, am reglat toate detaliile cu privire la demararea acestui proiect la Sibiu.
Piesa aleasă pentru montarea de la TNRS este ”Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill. E cunoscută preferința ta pentru texte clasice pe care le îmbraci în preocupări contemporane. De data aceasta inserezi în textul lui O’Neill o procedură medicală controversată, sinuciderea asistată. Cum ai ajuns la această formulă?
Piesa este foarte cunoscută pretutindeni și a fost montată de extrem de multe ori. Deci textul este știut deja de publicul pasionat de teatru și cumva s-a creat în jurul piesei un fel de tradiție cu privire la formula în care poate fi jucată.
Prin urmare, este foarte dificil ca regizor să lupți cu această tradiție. Așa că am fost nevoit să vin cu altceva pe scenă care să prezinte conflictul din sânul familiei Tyrone dintr-un alt unghi. Astfel, am venit cu ideea ca acțiunea care se întâmplă pe scenă să fie o proiecție imaginară a personajului central care vrea să își pună capăt zilelor prin eutanasie.
Cu ce scop ai dus întreaga interacțiune dintre membrii familiei Tyrone în imaginarul personajului principal Edmund?
Ideea lui este să-și întâlnească familia în lumea de dincolo și să găsească răspunsurile pe care nu le-a aflat niciodată din partea celorlalți cât timp trăiau. Știm foarte bine că piesa are mize biografice și că personajul central este un alter ego al lui Eugene O’Neill însuși. Dar eu am vrut să găsesc niște circumstanțe specifice care să aducă o altă perspectivă asupra acestei familii, nu din interiorul său, ci din afară, pentru a putea face o analiză, pentru a avea mai multe puncte de vedere, cu scopul de a da volum, profunzime personajelor.
Piesa este foarte lungă și am fost nevoiți să facem multe tăieturi. Cu ajutorul dramaturgului Roman Dolzhanskiy am intervenit la nivelul textului, am eliminat anumite pasaje, am schimbat ordinea anumitor episoade și așa mai departe. În orice caz, eu așa lucrez și încerc mereu să am o abordare diferită asupra pieselor pe care le aleg.
În multe dintre textele pentru care optezi se regăsește, sub diverse forme, imposibilitatea personajelor de a trăi cu o luptă interioară și de a ajunge la o împăcare. În piesa lui O’Neill avem de-a face cu imposibilitatea mamei de a-și ierta moartea unuia dintre copiii și de a renunța la dependența de droguri, imposibilitatea tatălui de a nu mai pune atât de mult preț pe bani, imposibilitatea lui Jamie de a reuși. Cât de mult cântărește suma acestor imposibilități în raport cu boala de care suferă Edmund în decizia pe care o ia asupra propriei vieți?
Cred că toate dramele la care asistă îl împing pe Edmund să lupte cu propriul destin, pentru că el vrea să-și dovedească sieși că poate fi diferit, iar asta îi dă motivația să trăiască așa cum dorește și să nu devină asemenea celorlalți din familia sale.
Personajele din jurul lui Edmund sunt neputincioase, refuză să lupte, să-și schimbe viața, să depășească durerea și slăbiciunea. Iar toate astea îl motivează pe personajul principal să nu repete aceste greșeli, pentru că el este cel mai mic și asistă la toate dramele din jurul său.
Care sunt ideile esențiale din textul lui O’Neill pe care urmărești să le subliniezi prin montarea ta și cu care ți-ai propus să plece acasă oamenii după vizionarea spectacolului?
Cred că ideea principală vizează găsirea unei posibilități de a ierta, pentru că este unul dintre cele mai complicate și mai greu de atins sentimente. Abilitatea de a ierta este esențială pentru ființa umană.
Fiind primul spectacol pe care îl montezi într-un teatru din România și prima dată când lucrezi cu actori români, cât de încrezător ești în echipa care s-a format în jurul acestui proiect?
Pentru mine este o mare plăcere și sper ca împreună cu echipa să formăm o conexiune specială. Eu fac spectacole în multe țări și este extraordinar să întâlnesc actori foarte buni, oriunde mă duc. Prea puțin contează țara, pentru că actorii buni formează o națiune separată în interiorul acestei lumi.
Dacă îi găsești, nu mai contează ce limbă vorbesc, pentru că ajungem să ne înțelegem unii cu alții. Adevărata limbă a teatrului nu ține cont de naționalități.
Ai apucat în momentele libere dintre repetiții să vizitezi orașul? Ce impresie ți-a lăsat Sibiul până acum?
Cu adevărat fermecător și autentic. Am mai fost aici de două ori în cadrul FITS și știam deja cum arată orașul. Într-adevăr, era vară și era plin de turiști. Dar acum mi se pare și mai fermecător, pentru că străzile sunt mai liniștite, iar serile în orașul vechi sunt încântătoare.
Fotografii: Alexandru Condurache
