“THE JUDGE” (2014, r: David Dobkin)
Dacă tot suntem în preajma celebrării Valentine’s Day, mi-am propus revizitarea unui film de care este responsabil un cuplu celebru (prin ce vedem pe ecrane şi nu în tabloide), mai ales că soţii Downey vor sărbători în vara asta două decenii de viaţă comună fericită şi foarte… productivă.
Fără discuţie, Susan Downey, care, în calitate de producătoare, are în CV titluri de succes precum “Orphan” a lui Collet-Serra, “The Brave One” de Neil Jordan sau seriale precum “Sweet Tooth” ori “Perry Mason”, a avut un rol esenţial în eliberarea de dependenţa de droguri a lui Robert Downey Jr. (bătălie dusă între 1996 şi 2002) şi evoluţia lui spectaculoasă spre Oscarul de anul trecut, primit pentru rolul din “Oppenheimer” şi, totodată, spre statutul invidiat de cel mai bine plătit actor din lume.
Tot Susan a fost, probabil, cea îngrijorată de cantonarea versatilului actor în pielea personajului Tony ‘Iron Man’ Stark din franciza Marvel “The Avengers” şi a încercat constant – fără însă a renunţa la proiecte lucrative precum franciza “Sherlock Holmes” a lui Guy Ritchie – să îi inventeze oportunităţi care să reamintească publicului imensul său talent, pentru că nu trebuie să omitem nicio clipă faptul că, la doar 27 de ani, Robert Downey Jr. era nominalizat pentru întâia oară la Oscar datorită prestaţiei antologice din “Chaplin”-ul lui Richard Attenborough.
A făcut-o, mai mult sau mai puţin inspirat, în registrul comic (“Tropic Thunder”, “Due Date”), iar în 2014, a tatonat ca gen drama sobră, destinată unui public matur.
“The Judge” spune povestea lui Hank Palmer, tânăr avocat de succes din Chicago (Downey Jr.), specializat în scoaterea din culpă a celor asupra căror planează acuzaţii grele (“Innocent people can’t afford me“), arogant, plin de el şi convins că viaţa nu îi poate oferi mai mult decât are deja (nevastă fotomodel, super-vilă, Ferrari vintage, o fetiţă adorabilă, clientelă ce stă la coadă la uşa biroului său).
Rupt complet de trecut şi de familie o vreme îndelungată, se simte obligat să revină în orăşelul natal din Massachusetts pentru înmormântarea mamei sale şi, de înţeles, este primit cu răceală de fraţi (Vincent D’Onofrio – “Full Metal Jacket”, “The Cell” şi Jeremy Strong – “The Happening”, “Robot & Frank”), dar şi de către o comunitate pe care optase să le uite ‘la pachet’ timp de decenii.
Cel care, în primul rând, decide să îl ignore aproape în totalitate este chiar tatăl său (Robert Duvall, care, pentru acest rol, a primit a şaptea nominalizare la Oscar din carieră!), judecător cu mii de procese la activ, stâlp aparent imuabil în regiune a moralei, eticii şi, evident, a legii.
Singura persoană mai deschisă, dar nu lipsită de propriile secrete, pare a fi fosta prietenă din liceu (Vera Farmiga – “Up in the Air”, “Closer to the Moon”) şi jemanfişista fiică a acesteia (Leighton Meester – serialul “Gossip Girl”), dar situaţia se schimbă în mod brutal odată cu accidentul auto provocat de ‘The Judge’ în urma căruia procurorul (Billy Bob Thornton – “Sling Blade”, “A Simple Plan”) pare decis să îl înfunde în ciuda cazierului impecabil, iar Hank se trezeşte în postura imposibilă de a-şi apăra tatăl în ciuda voinţei acestuia.
“The Judge” este un film formidabil exclusiv prin prisma duelurilor actoriceşti (cel dintre Downey Jr. şi Duvall domină, fără discuţie), interesant de vizionat ca subiect, dar submediocru prin incapacitatea de a transmite spectatorului nefamiliarizat cu domeniul juridic a unor mesaje de interes mai larg care să fie inteligibile şi care să îl atingă emoţional.
Dacă am curăţa scenariul de jargonul asociat cu sălile de judecată, ar rămâne numai o relaţie complicată, dar elementară, între tată şi fiu, o redescoperire târzie a rădăcinilor, care sunt în regulă per total doar la nivel de intenţie, nefiind memorabile.
Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o poveste ok, dar nu sclipitoare, ce iese in evidenţă exclusiv prin eforturile distribuţei stelare.
Paranteză de final: foarte interesant melanjul de Country şi Classic-Rock de pe coloana sonoră (Gram Parsons, Coldplay, Willie Nelson, Lucinda Williams, Fleetwood Mac, Merle Haggard), care merită in mod cert o audiţie.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
