Inițial, scrisul a fost o formă de a-mi găsi locul în lume. (…) Scriam pentru a le face plăcere celorlalți, ca o formă de ofrandă, cam cum aduc pisicile mici animale stăpânilor. (…) Locul meu în lume a devenit propriul scris.
Mi-e proaspătă în memorie uimirea pe care am avut-o când l-am găsit în bibliotecă pe Bacovia și am început să scriu deodată altfel, violent-„bacovian”, într-un mimetism atroce. (…) Apoi am intrat în adolescența impetuoasă și, la Botoșani, unde am crescut, am avut un cerc grozav de prieteni în care toți eram fascinați de scris-citit. (…) Împreună am învățat să scriem, fiindu-ne unii celorlalți niște critici cum nici nu și-ar putea imagina unii care vituperează prin pagini de revistă literară. (…) Scrisul, apoi, a devenit un mod de a fi.
În liceu, încercările mele „literare” au ajuns să fie dublate de participarea, cu toată seriozitatea, la olimpiade. Dar asta cumva m-a și deformat, pentru că m-a dezvățat de originalitate. Am căpătat un tip de gândire critică foarte conservatoare, care cam dăunează scrisului artistic și nu se prea potrivea vârstei adolescenței, când ar trebui să fii împotriva lumii cu totul. (…) Cei care îmi citesc poezia au impresia că am fost/sunt, așa cum citeam zilele trecute într-un articol, „rebelă întunecată”. Mie mi se părea că sunt foarte cuminte în ceea ce scriu și în ceea ce spun. Că înăuntru erau o vâlvă, și o vervă, și o tensiune mocnite, asta e altceva.
Dar ca să rezum: mimetism, fiindcă ești întotdeauna ceea ce consumi estetic, încercarea de a-mi găsi locul în lume, ulterior identitate propriu-zisă. Eu sunt scrisul meu. Dacă aș înceta la un moment dat să scriu, cred că m-aș dizolva, m-aș pierde în lumea-haos din jurul meu, mi-aș pierde atomii. Ca să reziști de la o zi la alta, trebuie să-ți găsești niște morcovi existențiali.
Pentru mine scrisul este o astfel de himeră-călăuză și cred că „Medusa”, volumul meu proaspăt de poezie, și despre asta vorbește. (…) Cu avalanșa de spaime geopolitice, climatice, metafizice, trebuie să căutăm niște capsule de sănătate, iar dacă găsim resurse alternative, să ni le adjudecăm. Avem nevoie de oameni buni și calzi în preajmă, de cărți, de priveliști, de natură.
Iar grație faptului că am un partener minunat, am avut și posibilitatea ca împreună să explorăm și să intrăm în contact cu natura reală, nu numai cu cea sterilă și cosmetizată a orașelor. Înainte, „rebelei întunecate” i-a fost destul de teamă s-o ia singură la picior pe munți. Și mă bucur că Sibiul e un bun punct de pornire pentru birdwatching și pentru hiking, experiențe care au devenit locuri comune în scrisul meu și sursă de liniște.
Cândva, liberă de obligații profesionale full time, o să mă ocup de scris în totalitate. Pentru că, oricât de orgolios ar suna, de vanitos, acolo e ce am de dat mai bun.
(text integral pe pagina de facebook sibian/că)
Text editat de Maria Boamfă
Foto: Gabriela Cuzepan
