CRISTINA JUNCU: “Îmi place foarte mult să citesc, să văd şi să spun poveşti”
Interpretat în premieră la Teatrelli (București) şi cu reprezentaţii programate în următoarele zile la Teatrul Andrei Mureșanu (Sfântu Gheorghe, 19 şi 20 octombrie 2024) și Teatrul Gong (Sibiu, 23 şi 24 octombrie 2024), Așteptându-l pe Ulise, spectacolul-concert după Odiseea lui Homer, avându-i ca protagonişti pe Cristina Juncu, Alexandros Raptis, Sebastian Marina și Eliza Păuna, are muzica semnată de către tânăra artistă Cristina Juncu, ce împleteşte în modul cel mai frumos şi reuşit cu putință profesia de actriță şi pasiunea pentru muzică, pe care a cultivat-o încă din copilărie şi s-a concretizat în ultimii ani sub forma unor apreciate coloane sonore de spectacol, dintre care cele mai recente sunt piesele Oameni Buni de la Teatrul de Comedie și Foxfinder de la Teatrul Excelsior.
Ca talent performativ, despre CRISTINA JUNCU, parte a echipei Teatrului Nottara, este suficient să amintim că, anul acesta, a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru rolul din Agnes, aleasa lui Dumnezeu, rol care i-a adus în urmă cu doar câteva zile premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Cătălina Buzoianu de la Iaşi.
Așteptându-l pe Ulise, o “istorie” clasică reinterpretată de Cristina Juncu în registru melodic, disponibilă deja pe Spotify, vine în linia unui apetit dovedit al artistei – dacă ne gândim la Oglinda neagră, povestea muzicală compusă de ea după texte de Caragiale, sau la rolurile din Musical-ul De treci codrii, de la Godot, şi Don Quijote, de la Nottara – pentru narațiunile care alimentează fantezia şi îi dau libertatea de a se juca pe fundația acestora pentru a le nuanța sensul sau relevanța.
Prin urmare, a fost în firea lucrurilor să încercăm a afla ce a apropiat-o pe Cristina de… Ulise.
Cristina, de fapt, ce este Așteptându-l pe Ulise sau ce se vrea a fi?
În principiu, doar un album, pe care l-am scos zilele astea pe Spotify. Am gândit însă pentru acesta şi un fel de concert de lansare, în care vom prezenta muzica, dar sigur că o să și jucăm un pic, fiindcă suntem actori.
Continuitatea pe viitor a proiectului este dată de faptul că, mai târziu, vrem să transformăm acest concert într-un spectacol de teatru propriuzis şi asta, probabil, fiindcă mie mi-au plăcut dintotdeauna poveștile foarte mult. Îmi place să le citesc, îmi place să le văd, îmi place să le spun.
Mă interesează mult mai tare povestea decât forma artistică a produsului, cumva, vreau să se înțeleagă povestea, deci asta am vrut să fac eu aici, o poveste cântată, pentru că mă pricep un pic să spun povești în muzică și atunci pe asta am mizat.
În ce tonalitate ai ales să spui această poveste, fiindcă sensul rătăcirilor lui Ulise poate fi interpretat în nenumărate feluri?
La început, eu mi-am dorit foarte mult să aibă umor, dar, de la un punct încolo, mai ales dacă te atașezi de personajul principal şi îți pasă de ce nenorociri pățește, compoziția se duce cumva într-o zonă tragică.
Mi se pare o poveste care are un strop de umor, dar, de fapt, este îngrozitor de grea și de dureroasă. Ţin minte că abia atunci când am ascultat prima dată track-urile în ordine, împreună cu colegii mei, ne-am dat seama că lucrurile alunecă pe parcurs înspre asta.
Albumul începe într-o notă extrem de ludică și de amuzantă – ia uite ce i se întâmplă lui nenea ăsta Ulise cu ciclopul, cu vrăjitoarele, cu porcușorii – şi, ușor-ușor, se transformă în ceva extrem de trist. Eu ascult foarte multă muzică tristă și asta, de la un punct încolo al acestui album, se vede.
Ada Milea, de exemplu, a cărei muzică o iubesc din copilărie, are o dimensiune de tristețe foarte mare, după părerea mea. Preferatul meu din tot ce a făcut Ada vreodată o să rămână pe veci Quijote, care mi se pare o operă îngrozitor de amară, dar şi Insula făcută cu Bălănescu are tot același gen de melancolie ciudată.
Deci eu cred că, de fapt, sunt o ființă profund tristă.
De ce te-ai oprit însă tocmai la Odiseea, o poveste veche şi foarte, foarte stufoasă?
Bine, eu am o obsesie cu Ulise de când eram mică.
În clasa a VIII-a, cred, am avut un proiect în care mi-am transformat colegele de clasă în Penelopa, Calypso, Circe, toate astea, care stăteau cu niște pergamente lungi făcute la cuptor și citeau niște monoloage în versuri scrise de mine.
Cu timpul, mai ales de când am început să scriu muzică, gândul ăsta a continuat să mă bântuie: ‘Dacă aș face Odiseea?’.Şi, la un moment dat, într-o vară, m-a întrebat Ada Milea la ce mai lucrez, iar eu i-am zis: ‘Măi, uite, eu aș vrea să îți propun ceva. Nu vrei să facem noi Odiseea?’. Și Ada a spus… ‘Ah, Biblia!’.
M-am prins atunci că va fi ceva extrem de voluminos, dar eu zic şi sper că am reușit. În 12 track-uri, nu în 7, cum ne-am propus inițial, dar am reușit.
Revenind la întrebarea ta, pentru mine, Odiseea este povestea primului om modern… este foarte relatable pentru omul modern, fiindcă, altfel, e mai greu să înțelegi tragedia antică în zilele noastre.
De ce trebuie toți să aibă hybris? De ce trebuie toți să ispășească cu anii?
Ei bine, Ulise e un pic mai șmecher, e un muritor care, cumva, reușește să se strecoare printre greșelile pe care le face fără să jignească neapărat zeii într-un fel absolut, cum fac ceilalți, şi, până la urmă, e cam singurul care reușește să ajungă acasă.
Chiar vroiam să te rog să-mi schiţezi portretul acestui Ulise al tău…
Ulise al meu e ăla care vrea să se întoarcă acasă, la Penelopa.
Pentru un om al minții, casa înseamnă stabilitate, este punctul în care se poate refugia într-un final, iar el are nevoie de chestia asta. Altfel, în general, părerile sunt împărțite, adică unii spun că i-a plăcut să fie mai mult pe mare, iar alţii că i-a plăcut să stea mai mult pe fiecare insulă, a fiecărei gagici.
Ulise al meu vrea să se întoarcă acasă. Ăsta e singurul lui scop, dar sigur că trebuie să mai stea și pe-acolo și pe dincolo, pentru că slăbiciunea lui cea mai mare e femeia.
Ca orice erou, are un hybris al lui, care e împărțit pe din două, pe de-o parte e trufia de a se crede puțin mai inteligent decât zeii şi, pe de altă parte, e trupul de femeie. Deşi eu n-am vorbit despre asta în Odiseea mea, pentru că e mult prea din urmă, cumva, mi se pare că de acolo pornește povestea lui.
El și-a dorit-o pe Elena din Troia, n-a primit-o şi a jurat că se va duce alături de ceilalți pețitori dacă se va porni vreodată un război din cauza acesteia, deci slăbiciunea lui a fost de la bun început femeia și în femeie se și opintește cumva pe drum. E firesc.
Până la urmă, personajele principale ale poveştii tale sunt cele care așteaptă sau cele aflate încă pe drumuri? Titlul proiectului, Așteptându-l pe Ulise, lasă loc de interpretări…
Aici e o chestie cu dublu tăiș, pentru că am scris acest titlu acum cinci ani, prima dată când am conturat proiectul, care, în formula de atunci, era bazat pe femei… povestea era spusă din perspectiva lor, nu din cea a lui Ulise.
Acesta era un personaj tăcut, care doar asista la un fel de proces îngrozitor, pe care toate aceste femei care s-au simțit trădate îl făceau în faţa lui și a zeilor, reprezentaţi, cumva, de public. La momentul respectiv, era un fel de proiect mult mai feminist, dar, între timp, mi-am dat seama că nu-mi mai place abordarea, că nu aşa ar trebui spusă povestea.
Acum este vorba despre parcursul lui, dar și al Penelopei, în același timp, de a ajunge înapoi unul la celălalt, de a se regăsi cumva, şi atunci așteptarea este atât a ei ca soție care-și așteaptă 20 de ani bărbatul, cât și a lui de găsire a sinelui, deci am păstrat titlul fiindcă mi se pare că Ulise însuşi se așteaptă pe sine.
În fond, e prima poveste, cea care a dat un nume tuturor poveștilor cu rătăcitori… e Odiseea.
Are foarte multă fantezie, foarte multe personaje mitice, care poate să te inspire într-o zonă mai fantastică, dar, de fapt, este o poveste profund umană a cuiva care se caută pe sine, care încearcă să afle cine e, ceea ce cred că se întâmplă tuturor oamenilor care se bazează pe mintea lor în viață, deci căutarea de sine presupun că e punctul de pornire.
Ca să vedem şi cine dă viaţă acestor personaje, spune-mi câteva lucruri despre evoluţia proiectului, între încercarea ta de a o coopta pe Ada Milea şi formula performativă actuală.
După acea discuţie cu Ada, purtată așa, într-o doară, ideea a rămas undeva în aer şi nu m-am mai gândit la ea până acum un an, când am făcut cunoștință cu Alexandros Raptis, cu care am și pus bazele proiectului ăstuia.
El fiind grec, i s-a părut ceva extraordinar să lucrăm pe Odiseea, pentru că grecii țin foarte, foarte mult la legendele lor şi atunci m-a tot pistonat să-mi conturez ideile şi să merg înainte cu chestia asta.
După cum ziceam, în capul meu, proiectul inițial era cu un cor de șase-șapte femei şi cu acel Ulise tăcut, care doar reacționează la ce se întâmplă, dar țin minte că, într-o seară, culcam copilul și îi cântam din Apolodor-ul lui Ada Milea – copilul meu e obsedat de Apolodor și numai asta am voie să-i cânt înainte de culcare -, şi mă gândeam la ce a făcut să fie acesta atât de ușor de urmărit. Şi nu doar Apolodor, ci mai ales Don Quijote-le Adei, care, la fel, e o poveste foarte stufoasă, ce are un milion de personaje.
Mi-am dat seama atunci că esențializarea era cheia în treaba asta, că la ea a devenit o poveste despre Sancho Panza și Don Quijote și… atât. Restul nu sunt importanți, de fapt e vorba doar despre ei și despre fantezia lor.
Și atunci am realizat că trebuie doar să-mi găsesc Ulisele şi pot să fiu eu cea care interpretez toate femeile, fiecare dintre ele fiind, în imaginația lui, un fel de Penelopa, pentru că el o regăsește, câte un pic, în toate cele pe care le întâlnește pe drum.
Pe Alex Raptis l-am văzut de la bun început la tobe, fiind un Poseidon supărat pe viață, care aruncă furtuni către Ulise, iar pe Ulise l-am găsit în faţa barului Légère [din Bucureşti], tot cu un an în urmă, în timpul FNT-ului, când vorbeam despre ideea proiectului despre Odiseea cu un coleg mai mic și deodată mi-a apărut în față Sebastian Marina, iar eu mi-am zis: ‘Ok, ăsta trebuie să fie un semn!’.
Cât despre Eliza Păuna, care este Athena noastră pianistă, ea a apărut puţin mai târziu, fiindcă mi-am dat seama că sunt depășită numeric de cei doi bărbați din echipă și că e nevoie de o a doua prezență feminină, care să echilibreze cumva totul, plus că era nevoie ca Ulise să aibă o protectoare.
La fel cum există acest villain în persoana lui Poseidon, trebuia să fie și cineva care să-l apere și să-i ghideze drumul, deci așa a apărut Athena. Și… iată-ne!
Apropo de bazele proiectului, tu vii din zona clasică, iar Alex e atras mai mult de cea electronică. Cum de v-aţi înţeles atât de bine încât să ajungeti să concertaţi în tandem?
Vremurile grele unesc oamenii.
Anul trecut, ne-am întâlnit la un proiect, unde el era light designer, iar eu jucam, proiect care a întâmpinat foarte multe impedimente și, drept urmare, au existat numeroase momente moarte în care nici el nu putea să își facă luminile şi nici eu să repet.
Stând în loja oficială de la Teatrul Nottara, căci acolo era refugiul celor care n-aveau ce face pentru un timp, am început să vorbesc cu el pe diverse teme, inclusiv de muzica ce ne place fiecăruia și am constatat că suntem, de fapt, cam în aceeași apă.
În ceea ce priveşte faptul că susţinem împreună concerte, lui Alex îi place muzica mea, ceea ce e foarte flatant, plus că, deși mi-a plăcut să creez și singură, eu am fost întotdeauna un om de echipă.
Mi-am căutat oameni împreună cu care să fac diverse lucruri, iar ideea de a lucra cu un percuționist la muzica mea de teatru, dintr-o dată, mi-a îmbogățit concertele foarte tare și mi s-a părut un start mișto pe o altă direcţie.
Spune-mi câteva cuvinte despre povestea ta de dragoste cu muzica. De ce ai optat pentru studiul viorii, de exemplu, sau de ce simțit nevoia să continui cu muzica şi după ce ai optat profesional pentru actorie?
Eu am crescut în muzică. Bunica și mătușa mea au fost amândouă violoniste în Orchestra Radio și m-au învățat vioară de pe la 5 ani, cred, şi, după aia, m-au dat la școala de muzică, tot la vioară.
Am luat-o ca atare. Asta mi s-a dat, asta am făcut, doar că, de la un punct încolo, a început să nu îmi mai placă, fiindcă m-am prins că e mult de muncă și eu nu voiam asta. Voiam să mai ies și eu cu copiii, pentru că n-aveam niciun timp să mă joc în parcuri, chiar n-aveam, fiind și la balet, și tocilară, deci tot ce se poate ca să nu ai o viață în afara activităților.
La un moment dat, m-am prins că treaba cu vioara o să se fâsâie, că n-o să dau la Conservator să mă fac violonistă, dar am vrut să termin totuși școala de muzică, inclusiv datorită insistenţelor lui taică-meu, ca să-mi iau diploma aia de final.
Între timp, începusem să cochetez cu chitara şi am descoperit-o pe Ada Milea, care-mi plăcea de înnebuneam. Eu eram ciudata aia din clasă care asculta Ada Milea și Bob Dylan pe când colegii ascultau manele și eram bullied, evident, pentru că îmi plăceau muzici de care ei nu auziseră niciodată.
Am început să învăț la chitară cântecele mai simpluțe, aşa, după aia m-am apucat să învăț piese ale Adei Milea și, ușor-ușor, chestia asta s-a dezvoltat în visul de a deveni Ada Milea atunci când voi creşte mare.
Cumva, dintotdeauna am știut că asta mi-aș dori, doar că… nu știam cum se ajunge Ada Milea.
Eu o văzusem în De ce fierbe copilul în mămăligă, al lui [Radu] Afrim, de la Odeon, care a fost spectacolul copilăriei mele, deci era și actriță, și cântăreață, și compozitoare, iar eu nu înțelegeam exact cum poţi ajunge să le faci pe toate astea, mai ales că n-am compus muzică în adolescență, nu compuneam cântece pentru băieți, eu le scriam poezii.
Când am finalizat liceul, știam însă un pic de pian, mai știam și un pic de chitară, eram un fel de Jack of all trades, master of none, aşa că atunci mi-am zis: ‘Ok, bine, hai să mă duc la actorie, că pare să le conțină pe toate, și văd eu ce se întâmplă după aia.’… şi asta am făcut.
Care au fost însă circumstanţele în care ai făcut pasul semnificativ de la interpretare la compoziţie?
Am mototolit multe foi de-a lungul timpului pentru că nu știam să compun pe versuri care rimează și n-am avut deloc încredere în ceea ce compuneam, până când, în 2019, Ada Milea a refuzat un proiect, A douăsprezecea noapte, de la Ploiești, în regia lui taică-miu [piesa, pusă în scenă de Cristi Juncu, a avut premiera oficială la Teatrul Toma Caragiu abia după pandemie, în 2021 – n.r.], pentru că, exact în acea perioadă, lucra ceva la Cluj.
Ada i-a zis atunci lui taică-meu: ‘Dar de ce nu îl întrebi pe Bobo sau chiar pe fii-ta?’. Ea nu știa că eu, de fapt, n-am compus muzică în viața mea, fiindcă atunci când lucrasem împreună, doar reorchestrasem pentru vioară niște chestii făcute de ea, ceea ce nu se cheamă neapărat compoziție.
Tata, alimentat de mama [regizoarea Andreea Vulpe – n.r.], s-a hotărât să-mi dea să încerc: ‘Uite, fă-mi și mie două cântece. Dacă-mi plac, te iau. Dacă nu, îl iau pe Bobo.’ [compozitorul Bobo Burlăcianu, autor de OST-uri de teatru, cu care Ada Milea colaborează din 2004 – n.r.].
I-am compus atunci două piese, care i-au plăcut și lui, dar și mie… şi cred că declicul creativ s-a produs cumva din cauză că, dintr-odată, scriam din perspectiva unui personaj.
Nu mai scriam eu, Cristina, pentru băiatul “X” de care eram îndrăgostită sau despre dramele mele personale, nu, aveam acum o anume detașare față de personajul respectiv şi, privind totul din perspectiva lui, nu mi se mai părea așa de awkward.
Cum a evoluat încrederea în propria capacitate de a compune muzică? Fiindcă pe scena de concert nu mai eşti un personaj, ca în teatru, ci tu însăţi, expusă publicului…
E adevărat, dar sunt eu care fac multe personaje, de fapt.
La un moment dat, m-am prins că-mi place mult să și interpretez cântecele astea compuse pentru diverse spectacole, că o mai făceam pe la petreceri sau când eram singură în casă, iar la Oglinda neagră, de la Nottara, în care cântam şi jucam și eu – eu eram baza, cumva, cu chitara și cu toate cele -, mi-am zis: ‘Dar de ce nu le adun eu cumva?’.
Mai întâi m-am gândit să adun cântecele pe care le compusesem în niște albume pe Spotify, să înregistrez ca lumea toate coloanele sonore și să le scot acolo, dar, după aia, m-am gândit că e mai simpatic să încep să fac un fel de potpuriu din ele și, în felul acesta, au apărut concertele. Acestea reprezintă, pentru mine, un mod de a spune mai multe povești coroborat cumva, dar având la bază acea detașare.
Trecând atât de ușor de la un personaj la altul, de la o poveste la alta, nu simt ceva ciudat atunci când ies de pe scenă, chiar dacă rămân eu însămi, pentru că am perspectiva povestitorului, cumva.
La Odiseea însă, nu cred că o să mai fie neapărat la fel, decât, poate, tot pentru mine, fiindcă trec de la un personaj la altul, dar pentru Sebastian [Marina] este un singur rol, cu cap și coadă. Ulise e un personaj cu parcurs şi atunci când joci un personaj cu parcurs parcă vrei să rămână așa rolul ăla, cumva neatins de asocierea cu cel care-l interpretează.
Personal, în momentul ăsta, sunt în cel mai bun punct în care am fost în viața mea, mă refer la raportul pe care îl am cu mine însămi. Îmi place să le fac pe amândouă, adică îmi place să joc și îmi place la nebunie să compun și să cânt, fără să mai existe vreo nesiguranță, adică apuc totul în plin, din prima.
Ţinând cont că muzica pe care o compui pentru un spectacol de teatru trebuie să se încadreze în viziunea regizorală, diferită de la caz la caz, ai ajuns să-ţi defineşti un anumit algoritm generic de lucru?
Întotdeauna prima etapă ţine de regizor, pentru că trebuie să aflu mai întâi ce vrea.
Are nevoie ca muzica să fie între scene sau are nevoie să fie pe scene? Are nevoie să fie cântec sau nu? Cine cântă respectivele lucruri?
După ce îmi iau notițele astea, în general, încerc să găsesc o temă, cumva, dar sunt și spectacole la care nu dezvolt e o temă principală, ci mai multe şi mai micuțe, depinde foarte tare de setup.
La spectacolul Oameni buni [Teatrul de Comedie, 2023, regia: Andreea Vulpe – n.r.], de exemplu, totul a plecat de la o idee.
La un moment dat, am zis: ‘Oamenii ăștia-s foarte săraci, iar personajul principal lucrează la magazinul la care totul se vinde cu un dolar… n-ai vrea să pornim de la asta și să facem ca totul să fie o reclamă la chestii din ce în ce mai scumpe?’. Și pe asta s-a concentrat toată muzica de acolo. Există o temă principală, care e Dollar Store, dar și mai multe variațiuni sub forma unor reclame.
Cu toate ca nu dă impresia asta, Foxfinder [Teatrul Excelsior, 2024, regia: Cristi Juncu – n.r.], seamănă cumva, pentru că şi acolo avem o temă, cea a căutătorilor de vulpi, un fel de imn al acestora, pe care am variat-o în diverse moduri, operetistic, cu mai multe voci, astfel încât ea se dezvoltă sau devine mai micuță în funcție de locul în care este nevoie de ea.
Sunt însă și spectacole, precum Jaful [Teatrul Nottara, 2021, regia: Vlad Massaci – n.r.], unde, pur și simplu, fiecare personaj are de interpretat câte un cântec, ce nu trebuie să aibă neapărat legătură cu celelalte, şi atunci compun câte o mică temă pentru fiecare.
În acest caz, există ceva care le unește și anume referințele la Beatles, dar, în rest, sunt melodii separate, concepute independent una de alta.
Revin la momentul în care Ada Milea te-a propus pentru a compune muzica la A douăsprezecea noapte, fiindcă n-ar fi făcut-o dacă nu credea că poţi face faţă cu succes. Cum s-a petrecut, de fapt, prima voastră întâlnire profesională?
Asta e o poveste foarte drăguță, pe care Ada o spune cu fiecare ocazie.
În Iona, ea trebuia să joace iniţial rolul pe care îl joc eu acum, dar, pentru că avea concerte și proiecte peste tot prin țară, s-a gândit că asta va încurca foarte tare programul teatrului, mai ales că Tompa Gábor se apucase deja de lucru pe text cu Gabi Răuță [actorul Gabriel Răuță îl interpretează pe Iona, în montarea de la Nottara, pe muzica Adei Milea, ce a avut premiera în 2019 – n.r.].
I-a venit ideea să-şi găsească pe cineva care să o poată înlocui pe scenă şi și-a amintit că era o fată cu care lucrase ea la un moment dat, la Gala HOP din anul aniversării Shakespeare, atunci când a preluat-o Miklós Bács. La acea Gală, a făcut Ada un fel de mic workshop cu noi, cu niște cântecele de-ale ei, făcute tip cor, iar eu m-am jucat atunci pe mai multe instrumente și ea m-a reținut din contextul ăla.
Aflând că m-am angajat la Nottara, adică exact unde avea ea nevoie, m-a sunat, iar eu, evident, am sărit în sus de bucurie, căci asta așteptasem, de fapt, o viață întreagă!
Am avut la dispoziţie un timp extraordinar de scurt, cred că nici două săptămâni, în care am lucrat doar noi două și, după aia, încă o săptămână, în care am pus cap la cap, împreună cu Tompa Gábor și cu Gabi, întreg spectacolul, dar în timpul ăla scurt am reușit să reorchestrăm ce gândise Ada.
Ea compusese pe chitară, eu am reorchestrat pe vioară, am învățat împreună să folosim looper-ul, în fine, a fost o colaborare foarte frumoasă… era ca și cum ne cunoaștem de foarte multă vreme.
După A douăsprezecea noapte ai compus muzica pentru Jaful şi apoi pentru Mama, spectacol pe care Cristi Juncu l-a regizat la Nottara. Referitor la cel din urmă, cum ai reușit să fii creativă pe un text deprimant, ce vorbeşte despre ratarea femeii şi a mamei, în condiţiile în care tu, în realitate, erai o proaspătă mămică fericită?
Eu aveam foarte multă nevoie să fac lucruri în momentul acela.
Muzica de la Jaful am făcut-o pentru că mi-am dorit eu, de fapt, adică Vlad Massaci nu s-a gândit nicio secundă să mă deranjeze.
Lucrasem cu el la proiectul În republica fericirii de la facultate [spectacolul din 2021 pentru care Cristina a compus muzica a fost realizat cu absolvenţii masterului de actorie de la UNATC – n.r.], dar născusem între timp și atunci când a început să facă Jaful, cu toate că s-a gândit c-ar avea nevoie de muzică, n-a vrut să mă deranjeze.
Și l-am sunat eu, pentru că, fiind obișnuită cu un ritm de viață îngrozitor de alert, după trei luni am simțit că o iau razna, căci mă uitam la copil tot timpul… asta făceam de dimineață până seara, mă uitam la copil!
Atunci l-am sunat și i-am spus: ‘Nu vrei muzică în spectacolul ăla?’. ‘Ba da, dar nu voiam să-ți zic.’ ‘Fac orice, te rog, dă-mi să fac ceva!’ Şi a fost super simpatic, fiindcă veneam cu Grigore la teatru, îl puneam în “marsupiu”, cu fața spre scenă, iar eu repetam cu actorii.
Aceea a fost o perioadă minunată, dar, după aceea, când am început să lucrez la Mama, copilul a început să nu mai fie fix, a început să mișculeze, mă trăgea de picioare, iar statul la computer, cu Cubase-ul în față, n-a mai fost atât de ușor.
Atunci a fost prima dată când am început să îl duc de acasă, să îl mai plasez pe la cumnată-mea, pe la soacră-mea, şi a fost grea despărțirea asta de el.
Pe de altă parte, ce m-a ajutat foarte tare a fost că tata și-a dorit ca această coloană sonoră să fie creepy, așa, ca de film horror, cumva, ceea ce o făcea să aibă umor, deci nu era muzică îngrozitoare, una care ar fi putut să mă bage și pe mine în depresie, aşa că eu zic că am rezistat eroic în perioada aia.
Să înţeleg că ai creat spectacolul-concert Oglinda neagră tot pe fondul acestui “ritm de viață îngrozitor” de care ai pomenit?
Da, mai ales că Oglinda a fost înainte de copil şi de toate celelalte, la final de pandemie – de carantină, de fapt, nu de pandemie -, când mă obișnuisem să fac cântece de-alea cu clip, cu de toate, cum făceam mulţi dintre noi, izolaţi fiind în casele noastre.
Lucrasem enorm de mult în lunile alea și intrasem într-o vrie, așa, nu puteam să stau locului și voiam să joc, că nu erau deschise teatrele și trebuia să ne găsim cumva o formă în care putem să jucăm în aer liber.
De asta a apărut Oglinda neagră, iar Caragiale a fost, efectiv, o opțiune la prima mână, pentru că îmi doream ceva care să placă la toată lumea, să poți să joci în parcuri și să nu se plictisească oamenii, să recunoască poveștile şi să spună: ‘Aah, ce simpatic!’.
Așa am ajuns în formatul ăsta [scenariul spectacolului este scris de Cristina Juncu şi Vlad Bălan – n.r.], am plecat de la Schițe și am căutat o poveste care să le unească pe toate, până ne-am oprit asupra lui Kir Ianulea, dar cumva modificată.
L-am plasat pe Aghiuţă într-un tren, am zis că trebuie să învețe de la oameni ce e răutatea, că el e un drac care nu funcționează bine și de-asta a fost trimis pe pământ, și așa s-a conturat firul spectacolului.
Am ascultat atunci foarte multă muzică interbelică, pe care am remixat-o cu Sever Bârzan pentru diversele cântecele. La unele este evidentă trimiterea, la altele mai puțin, dar am vrut să fie cumva oldies, dar cool.
În Oglinda neagră eşti şi în distribuţie, aşa că trecem de la muzică la actorie. Cu 5 ani în urmă, spuneai: “Nu știu dacă sunt făcută pentru asta – e ceva ce mi-am zis mereu, legat de orice am încercat să fac. Nici acum nu știu dacă sunt făcută să fiu actriță.”. Păi, în 2019, cum nu știai asta, când erai deja de doi ani la Nottara şi erai premiată pentru roluri interpretate încă de la vârsta de 17 ani?
Ei, nu-i chiar așa… cu 17 ani, adică am avut întotdeauna foarte mari dubii în ceea ce privește talentul meu de actriță.
Eu sunt un om care muncește mult, nu o dau doar din talent, și am vrut mereu să mă dezvolt. Am lucrat la mine însămi toată facultatea și după ea și eram sigură că o să pot să fac decent meseria asta, dar m-am gândit cumva că am făcut chestia asta din inerție şi, o bucată de vreme, nu mi s-a părut că pot fi excepțională.
Eu am această chestie – care e treabă de orgoliu și de ego și nu-mi place foarte tare, dar, pe de altă parte, ăsta e adevărul -, că, dacă simt că nu pot să fiu extraordinară la ceva, las baltă lucrul ăla. Sigur, încerc o vreme, dar dacă simt că nu pot, că o să rămân în mediocritate orice aș face, nu îmi mai vine să continui, şi atunci când a venit pandemia am început să cochetez cu gândul că poate nu e ăsta drumul.
În perioada aia, m-am apucat să scriu și muzică, de altfel, mi s-a părut că la asta sunt foarte bună şi atunci am început să mă gândesc să migrez, că, poate, încep ușor-ușor să fac bani din muzică, poate mă dezvolt treptat mai tare pe partea asta, învăț și alte tehnici și mă specializez doar pe asta… doar că, între timp, a apărut Agnes [rolul principal din Agnes, aleasa lui Dumnezeu, spectacolul regizat de Sânziana Stoican la Nottara, cu premiera în 2022, pentru care Cristina Juncu a fost nominalizată în 2024 la Premiul UNITER – n.r.].
Că voi fi o actriță bună nu mi-am dat seama până la Agnes.
Privind în urmă, pandemia mi-a folosit enorm pe muzică, dar pe teatru m-a deprimat teribil și apoi maternitatea m-a deprimat și mai teribil, pentru că asta e “clasică”, se întâmplă la toate femeile, că nu te mai simți tocmai tu însăţi, ești mai pufoasă, nu mai ai aceeași încredere nici în creierul tău, acel Mom Brain, şi începi să nu te mai încrezi neapărat în gândurile tale, pentru că zici că-s hormonale.
Cumva, Agnes a venit ca o salvare în toată treaba asta, pentru că, întotdeauna când actorul e disperat, are nevoie de un rol mare care să îl scoată din acea stare.
Suntem atât de simpli și de orgolioși, de fapt, în natura noastră, încât un rol mare poate salva un actor de la ratare.
În privința asta, chiar ai spus la un moment dat că “Agnes, aleasa lui Dumnezeu e un spectacol ca un miracol”…
Păi, a fost! A fost din două puncte de vedere.
Rolul, în sine, mi-a plăcut foarte mult. Citisem piesa de dinainte, pentru că Bogdan Budeș [traducătorul textului lui John Pielmeier – n.r.] mi-a fost prieten şi, la un moment dat, mi-a trimis-o și mie, pentru că se gândea să o pună chiar el în scenă, nu cu mine, ci cu altcineva.
Mi-a plăcut foarte mult încă de atunci, mi s-a părut un super rol şi am rămas cu piesa în minte.
După doi ani, a ajuns propunerea asta la Nottara şi am sperat din tot sufletul că o să joc eu, dar nu aveam de unde să știu din prima că se va întâmpla asta și, după ce m-a luat Sânziana [Stoican], am făcut cunoștință cu un regizor care ghidează oamenii din umbră, cum am mai văzut eu pe la ai mei, ori asta îți dă o încredere nemaipomenită în tine, pentru că ai senzația că faci tu singur.
Ăsta a fost al doilea punct pentru care am spus ce-am spus.
Datorită ei, ai senzația că toată chestia aia frumoasă care se naște acolo vine doar din tine, dar sigur că, în tot timpul ăsta, ea e în spate și îți așează frumos plăcuțele pe care trebuie să calci prin grădină. E foarte ciudat că atunci când lucrurile sunt bune, nu-s dificile, vin de la sine, cumva.
De obicei, dificile sunt alea în care te căznești să înțelegi ceva și poate că nici nu primești ajutorul de care ai avea nevoie, ori Agnes e clar cel mai complex rol pe care îl fac, dar nu a fost nimic dificil la facerea lui, a venit absolut natural.
Colaborarea cu Sânziana Stoican a continuat şi pentru cea mai recentă premieră de la Nottara, Dincolo de tandreţe. Aici am o întrebare legată de subiectul piesei. De ce mi-aș dori să văd pe scenă oameni obișnuiți care luptă pentru supraviețuire și mă fac pe mine, ca spectator, să mă simt îngrozitor?
Dincolo de tandreţe nu e un text pentru toată lumea, este adevărat, dar există și spectatori cărora le place foarte tare să-și facă ei singuri povestea.
Sunt persoane pe care nu le cunosc neapărat, care au scris pe Facebook, dar și prieteni de-ai mei, care s-au îndrăgostit tocmai de faptul că nu li se spune nimic despre personaje în mod clar, că totul trebuie ghicit din niște chestiuni mici, mici, mici pe care le-a plantat acolo Sânziana sau noi, iar ei au libertatea să-și creeze ei înșiși povestea oamenilor ăstora și, în felul acesta, să-i transforme în ceva mult mai palpabil, mult mai al lor, să zic aşa.
Este ca atunci când citești o carte versus când vezi filmul. Dacă vezi filmul, ăla rămâne, alea sunt imaginile, dar în carte ai libertatea să-ți creezi lumea ta, cumva, și cred că asta face și spectacolul nostru.
Îţi place mai mult să fii personaj dintr-o asemenea poveste, mai adultă, ori dintr-una mai ludică, precum musical-ul De treci codrii, de la Godot, unde joci o lighioană din basme?
În cele de felul lui Dincolo de tandreţe, pentru că acolo mi-e mult mai clar parcursul personajului, adică acesta are o întreagă lume acolo, pe care nu știu câți o văd, dar pentru mine e important să am toată povestea în spate și în lumea aia să mă pot scălda liniștită… nu mi-e greu să intru în ea, plutesc cumva în ape cunoscute.
La De treci codrii lumea asta a fost mult mai greu de umplut, fiindcă sunt aproape tot timpul în scenă și nu știu care-i faza cu lighioanele astea, adică e un spectacol mult mai la mișto și nu are sens să stai să-ți construieşti tu povestea lighioanei, apropo de câte dezamăgiri în dragoste o fi avut sau ce făcea când era mică.
Atunci nu-ţi rămâne decât să umpli momentele goale doar la suprafață și umplându-le la suprafață, mai uiți ceva, te mai împiedici de o sfoară, mai rupi dresul în scenă, se întâmplă tot felul de accidente, care nu mai țin de interiorul tău, țin de show, iar mie întotdeauna o să-mi placă mai tare varianta internalizată decât show-ul.
Sunt atrasă de domeniul fantastic, însă chiar dacă aleg ceva din zona asta, tot o să îl aduc în uman, pentru că îmi plac mult oamenii și prefer să spun poveşti din perspectiva lor. Până la urmă, pentru om facem și omul trebuie să se deprindă cu ceva din ce-i arăți.
Visătoare, spuneai în 2015… “Peste zece ani mă văd la mare, undeva pe plajă, rumegând în cap un text care nu mă lasă să îmi văd de vacanță, în timp ce ipoteticul meu soț iubitor are grijă să nu se înnece copiii în mare, pentru că eu sunt cu capul în nori și nu se poate baza pe atenția mea.”. Cei 10 ani aproape au trecut. A fost realism sau fantezie?
Am zis eu asta cu gurița mea? Am scris eu asta… cu tastele mele?
Ei bine, anul ăsta, la mare, în Grecia, soțul meu iubitor supraveghea copilul și se juca cu el în mare, în timp ce eu stăteam pe plajă cu chitara și cu telefonul, cu Notes, în față și compuneam versuri pentru Odiseea, deci, practic… previziunea s-a împlinit.
Nu știu cât de fericit era săracul soț care făcea lucrul ăsta, dar sigur că am mai auzit şi eu copilul scoțând sunete din mare și mă mai uitam cu coada ochiului la el, adică am reușit să nu fiu chiar atât de “cu capul în nori”.
Cristina, ești acum într-o fază de împlinire, deopotrivă în teatru şi muzică. Ce ți-ai mai putea dori?
Ei, asta e o întrebare foarte bună!
Nu știu ce urmează după asta. Mi se pare că, în momentul ăsta, am reușit să bifez profesional tot ce mi-am dorit până acum.
Chiar cum câteva zile, eram la prima audiție cu Odiseea în întregime, după ce făcusem corecturile în studio, am mai pus o dată albumul la mine în sufragerie și le-am spus colegilor râzând: ‘Păi, eu, de-acum, pot să mor!’.
Sigur, nu pot să mor, căci am un copil de crescut, dar profesional, trebuie să-mi inventez vise noi… da, de acum, trebuie să-mi inventez noi vise. Aştept sugestii, inclusiv de la Ulise.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Florin Ghenade
