NONA INESCU: “Abordarea mea în artă este să am tot timpul spațiu de explorare”
Atrasă deopotrivă de ştiințele naturii şi de variile forme de expresie culturală, tânăra artistă interdisciplinară NONA INESCU (n. 1991) apelează la dialogul între medii – fotografie, video, obiecte, sculpturi şi instalații – pentru a explora dintr-o perspectivă postumanistă nuanțele relațiilor dintre corpul omenesc şi mediul în care acesta evoluează.
Laureată a Premiului Ducato (2021) și a Premiului Ad occhi chiusi din partea Fondazione Merz & Artissima (2022), Nona Inescu şi-a finalizat studiile în 2016 la Universitatea Națională de Arte din București (Departamentul de Imagine Dinamică și Fotografie), după ce a studiat la Chelsea College of Art & Design din Londra și la Royal Academy of Fine Arts din Anvers, iar lucrările ei au fost incluse, pe parcursul anilor, în expoziții solo sau colective din muzee şi galerii de artă din Amsterdam, New York, Basel, Varşovia, Santander, Nisa, Cluj, Montreal, Pistoia, Glasgow, Paris, Nürnberg şi, nu în ultimul rând, Berlin şi Bucureşti, cele două metropole în care artista îşi desfăşoară activitatea. Ecuator nocturn/ Nocturnal Equator, noua sa expoziție personală, care va avea vernisajul la Catinca Tabacaru Gallery din Bucureşti, la jumătatea lunii decembrie, a reprezentat punctul de plecare într-un dialog cu NONA INESCU despre fascinația ei pentru intersecții, fie acestea între matematică şi mitologie sau între mineral şi organic, între diversele medii de expresie sau modalități de absorbție ale cunoaşterii.
Nona, pentru început, spune-mi câteva cuvinte despre ce vei expune în Ecuator nocturn, fiindcă am înțeles că, în cea mai mare parte, sunt lucrări noi…
În primul rând, aş vrea să menționez faptul că e prima expoziție pe care o am aici după nouă ani.
Prima a fost în 2015, la Cluj, cu galeria cu care colaboram atunci, Sabot, și de atunci, în afară de expoziția de diplomă pe care am avut-o în 2016, nu am mai avut nicio altă expoziție personală în România.
În expoziția de față o să prezint o serie nouă de sculpturi, o serie de fotografii care se bazează pe aceste sculpturi – pe care le voi purta eu, deci, cumva, sunt sculpturi purtabile -, o nouă lucrare video și una de mai mari dimensiuni, un fel de experiment care sper să iasă bine, o lucrare care se bazează pe diorame sau display-uri din muzee de științe ale naturii, mai ales, un fel de casetă care va avea tot felul de elemente naturale.
De asemenea, o să fie niște lucrări care sunt recente, dar nu sunt complet noi, printre care o sculptură de dimensiuni mai mari, pe care am decis să o includ în expoziție fiindcă are sens ca liant conector cu lucrările noi, dar și pentru că nu am expus-o până acum într-un context de care să fiu complet mulțumită.
A fost prezentată în Miami, la un târg de artă, și, cumva, simt că are nevoie de mai multă expunere sau de un context mai clar. Cam asta este baza.
Lucrări ale tale au fost accesibile publicului, totuși, pe parcursul anului, la RAD, în Salonul de Proiecte, bienala Earthcake din salina Târgu Ocna sau expoziția colectivă Control, de la Institutul Goethe din Bucureşti. Cum apreciezi că a fost 2024 din perspectiva ta, ca artistă?
A fost și este în continuare un fel de an de tranziție, în care se așează și se reașează multe lucruri, ca plăcile tectonice într-un fel.
Au avut loc multe schimbări în viața mea personală în acest an, dar simt și că am făcut niște mișcări bune și, cumva, am reușit să operez cu timpul și disciplina mea în feluri mai sănătoase.
Am avut o expoziție personală la Londra [Daisyworld, la galeria Brooke Benington – n.r.], în septembrie, iar toamna a fost, într-adevăr, foarte plină de expoziții de grup, dintre care multe în România. Da, este un an în care mi s-au reașezat lucrurile, atât din punct de vedere artistic, cât și din punct de vedere personal, și, cumva, simt că va fi un an de referință pentru mai departe.
De asemenea, colaborarea mea cu Catinca [galerista Catinca Tăbăcaru – n.r.], care a început anul trecut, prin faptul că anul acesta am făcut mult mai multe lucruri împreună, inclusiv expoziția aceasta, m-a ajutat foarte mult să mă repoziționez și să mă reașez și în contextul din România.
Baleind lucrările tale din această perioadă, observ două direcții de expresie ce par conceptual diferite. The School of Applause este o explorare cu accente antropologice, pe linia lui Offerings din 2023, iar Daisyworld arată o lume construită în jurul materiei vegetale, ce înglobează şi fotografii din The Venus Trap, din 2021. Se manifestă cumva în tine un soi de Dr. Jekyll & Mr. Hyde?
Eu cred că sunt, cumva, complementare.
Am avut o experiență la începutul anului, o călătorie pe care am făcut-o în Indonezia, care m-a ajutat foarte mult să înțeleg relația dintre studiile antropologice din ritualuri și spațiul natural, precum și felul în care lucrurile astea se îmbină tot timpul, într-un fel sau altul.
Chiar dacă par lucruri diferite, cred că e mai mult un focus diferit, dar nu se bat cap în cap, deci n-aș zice că e Dr. Jekyll și Mr. Hyde, ci, mai degrabă, că încerc să îmi extind paleta de lucru, conceptele, cercetările și așa mai departe. Cumva, din momentul în care mi-am propus să fac artă sau, mai bine zis, din momentul când mi-am dat seama că asta o să ajung să fac, aceasta a fost abordarea mea, să nu rămân blocată într-un anumit manierism sau într-un anumit subiect, să nu îmi închid ușile și să am tot timpul spațiu de explorare.
Asta s-a văzut chiar în prima mea expoziție personală [Hands don’t make magic, Sabot Gallery, Cluj – n.r.], în 2015, când aveam ca temă mâna umană, dar faptul că e un subiect atât de multifațetat și poate fi abordat prin atât de multe perspective s-a reflectat foarte mult în mediile cu care am ales să lucrez.
Eu am studiat fotografie și video la UNArte, dar nu am fost niciodată mulțumită doar cu acest mediu, tot timpul am vrut să ies din tiparul 2D și din producția de imagini, pur și simplu, și simt că expoziția aia a deschis multe drumuri pe care continui să merg.
Uneori mai virez la stânga, la dreapta, dar sunt multe fire narative iar metoda mea de lucru nu e mediu specifică. Văd lucrurile mai mult ca pe o constelație de elemente, decât ca o singură planetă.
Lucrările tale explorează dintr-o perspectivă postumanistă relația dintre corpul uman și mediul natural, prin componentele sale organice și anorganice. Care este accepțiunea pe care o dai postumanismului, fiindcă acest concept poate avea mai multe nuanțe?
Mi se pare că dacă pun accentul pe ceea ce avem în comun cu entități non-umane, atunci e mai ușor să ne repoziționăm într-un mod mai sănătos față de ce se întâmplă, deci cred că tind să mă concentrez pe aspectul non-ierarhic al postumanismului, cel în care omul nu mai este pe primul loc, nu e centrul universului, ci face parte cumva dintr-un întreg organism… oarecum opus faţă de arta din Renaștere.
Ce mi-am propus sau ce urmăresc prin practica mea artistică este să creez legături între corpul acestuia, între activitățile umane, și procese sau elemente naturale, plante, pietre, orice, şi pentru asta m-am lăsat un pic ghidată de ce am văzut și ce am experimentat de-a lungul anilor.
Probabil că pot să mă întorc chiar la anii de facultate, fiindcă, în perioada aceea, mi se pare că eu căutam mult mai multă informație în exterior, așa că nu lucram niciodată în atelier sau în casă şi, prin urmare, am călătorit foarte mult și am devenit foarte atentă la ce văd că se întâmplă în jurul meu.
Prin gesturi foarte simple, precum o frunză de smochin pe care mi-am pus-o pe mână, să zicem, am început să interacționez cu lucruri din jurul meu și mi-am dat seama că-mi place acest fel de a mă insera în spațiul natural sau public.
Cred că atunci au început ideile mele să se cristalizeze în direcția asta, dar, de fiecare dată, ele sunt ghidate de ceea ce îmi place sau mă interesează, adică nu am o agendă, doar încerc să mă mențin curioasă și să îmi mențin apetitul pentru a descoperi lucruri noi.
Cum îţi defineşti însă direcţiile de căutare a inspiraţiei? Pentru că, de exemplu, același tip de motiv vegetal generic, floarea, generează două constructuri artistice radical diferite în Daisyworld și Waterlily Jaguar. Ţi-a atras atenția potențialul motivului, al nufărului ori a margaretei, după care ai explorat conexiunile sau acestea s-au relevat mai înainte?
Cred că au venit concomitent. Nu pot să identific “oul sau găina” în această situație, mai ales că, din punct de vedere istoric, eu mă raportez la fiecare context în mod diferit.
De exemplu, în legătură cu nuferii, proiectul a pornit de la curiozitatea mea de a vedea ce se întâmplă sub apă, care este ecosistemul subacvatic și cum aș putea să captez ce se întâmplă acolo. Ştim că nufărul alb din Delta Dunării e o specie protejată în România, ca multe alte specii de nuferi, şi, în primăvara anului 2020, imediat după ce s-a terminat lockdown-ul, a fost primul loc în care am plecat din București și am stat vreo două sau trei săptămâni complet imersată în acea lume, care era foarte departe de ce se întâmpla în orașe.
Am extins apoi cercetarea şi nu doar în România, cât și la ce a însemnat nufărul pentru om în general, în arhitectură de exemplu, cum a influențat toate clădirile care au o structură de metal inspirată din cea a nufărului, de la proiectarea serelor pentru plante până la clădirile moderne din sticlă și metal, care, cumva, au început în secolul XIX prin a simula forma spatele frunzei unui nufăr.
Eram interesată de toate aceste paralele și de forma alegorică pe care poate să o ia nufărul în istoria artei, dar și în povești, în mituri, în ritualuri și așa mai departe.
Cât despre margarete, acestea vin mai mult din literatură, pentru că Daisyworld e un concept matematic formulat de James Lovelock, care a colaborat și cu Lynn Margulis. Amândoi au formulat conceptul de Gaia ca planetă care se autoreglează și m-a interesat mult ideea asta [celebrul futurolog britanic a dezvoltat ‘paradigma Gaia’ împreună cu microbioloaga americană, în anii ‘70 – n.r.], plus că Margulis vorbește mult și despre simbioză.
Pe scurt, Daisyworld este o simulare matematică a unei planete care e populată doar de margarete albe și negre, în număr variabil, iar planeta își reglează temperatura prin reflexie și refracție, prin faptul că margaretele albe atrag lumina soarelui și cele negre o resping, şi am combinat în capul meu această idee cu faptul că există margarete mutante care apar în zonele radioactive, precum Cernobîl şi Fukushima, dar chiar și în natură, în mod spontan, din cauze genetice.
M-am gândit că este un simbol frumos al unei planete care se autoreglează fără intervenție umană, chiar și în decursul celor mai dificile și mai marcante dezastre ecologice… cam asta a fost linia proiectului.
Ca fiecare dintre noi, eşti expusă permanent la milioane de informații în toate mediile posibile, din care doar unele ajung să te inspire pentru a crea artă. Pentru Preservers ai plecat de la un desen al austriecei Birgit Jürgenssen, la School of Applause şi Offerings ai privit înspre mitologia şi istoria antică, iar în cazul Grey Gardens există documentarul fraților Maysles despre recluzivul tandem, deci sursele tale culturale sunt extrem de eclectice. Cum funcționează la tine sistemul de asimilare și filtrare?
Cred că, pur și simplu, sunt mult mai receptivă la anumite lucruri, dar e adevărat şi faptul că, de multe ori, caut să mă pun în situațiile în care să primesc această inspirație și anumite referințe.
De exemplu, la Grey Gardens e vorba de o coincidență, pentru că nu pot spune că am fost inspirată de film – de care am aflat mai târziu -, ideea titlului fiindu-mi inspirată, de fapt, de grădina din curtea spațiului în care a fost expoziția [Centre d’Arts Plastiqes, Saint-Fons, Franţa, 2023 – n.r.].
Acesta e un spațiu industrial din anii ‘80, o fostă școală care a fost părăsită şi apoi a stat închisă mulți ani, care avea o curte interioară de care nu se mai ocupa nimeni, unde, într-un mod foarte spontan, au crescut tot felul de plante, inclusiv dovleci.
Acoperind astfel partea dărăpănată, se împletea cumva această natură plină de speranță… a fost singurul lucru care m-a inspirat din acel mediu, pentru că, în rest, contextul era destul de gri, ca să zic așa, mai ales că spațiul era aproape şi de “vallée de la chimie”, unde e multă industrie sintetică, lângă orașul Lyon.
Așa am ajuns, de fapt, la titlul Grey Gardens, pur și simplu prin acea conexiune pe care am făcut-o şi abia după aia m-am gândit și la relația dintre mamă și fiică, la cum îmbătrânești, cum te transformi în altceva, cum evoluezi într-un mod bun și rău în același timp, iar ăsta a devenit cumva substratul acelui proiect.
Revenind la caracterul general al întrebării tale, referitor la cum filtrez informația… eu consum în mod curent foarte multă informație vizuală și atunci procesul de digestie se întâmplă, probabil, natural. Încerc să vizitez foarte multe muzee, călătoresc mult, atât în orașe, cât și în afara lor, citesc și mă uit la filme și, cumva, unele lucruri par că strălucesc mai mult față de altele, așa că le strâng undeva și când trebuie să fac un proiect, mi le amintesc și fac niște conexiuni în mod absolut natural. Din cauza asta, e greu să separ viața mea personală de demersul meu artistic.
Expoziția care urmează, Ecuator nocturn, are tot un titlu împrumutat, de această dată dintr-o carte, scrisă de un futurist, Francesco Meriano, cred că în 1916, ce mi-a plăcut fiindcă are un fel de încărcătură care se potrivește cu conținutul expoziției.
Cartea am găsit-o într-un anticariat din București, în 2020, deci cumva mă întorc la lucrurile pe care le colecționez și cărora, la un moment dat, le găsesc un loc.
Aceste peripluri prin timp, din cel geologic în antropocen, din mitologie și până în modernitate, deopotrivă ca exerciţii de rememorare și expresie artistică, mă fac să mă întreb în ce raport ești tu, personal, cu timpul…
Nu pot spune că-mi planific lucrurile foarte din timp.
Uneori cred că am și mult noroc, pentru că unele lucruri se coagulează și se leagă mult mai ușor decât altele, dar, pe de altă parte, nu pot să dictez ritmul atât cât mi-aș dori în anumite situaţii, adică sunt perioade când nu pot să fac lucrul ăsta, iar asta generează foarte multe întreruperi și amânări.
În momentele acelea, timpul nu îmi este un aliat bun, dar sunt destule altele în care lucrurile se așează, chiar dacă în ultimul moment, ies bine și atunci sunt mulțumită de relația cu timpul. Altfel, trece foarte repede, ca pentru toată lumea.
Acum, când mi-am amintit că sunt nouă ani de la expoziția mea din Cluj, mi s-a părut destul de incredibil, aproape că-mi pare un pic dintr-o altă viață… în același timp, nu mi-am dat seama când a trecut tot timpul ăsta.
Referindu-te odată la cât de mult îţi place dialogul dintre medii, spuneai că “se completează foarte bine şi se creează o tensiune din care poți să-ți extragi singur un fel de narațiune sau feeling”. Să înțeleg că abordarea ta creativă poate avea și o dimensiune dramaturgică?
Nu cred, nu m-am gândit la asta niciodată în mod activ… probabil că partea dramaturgică are o componentă performativă mai degrabă, dar nu o caut neapărat.
Mi se pare important să nu dau eu nicio soluție, pentru că observ reacțiile oamenilor și tot timpul acestea sunt foarte diferite.
Publicul proiectează foarte multe idei asupra lucrărilor mele și mi se pare că lucrarea este mai bună cu cât e mai deschisă. Eu nu vreau să spun că lucrurile sunt așa, alb și negru. Niciodată!
Pe mine mă interesează mult mai mult spațiul gri dintre acestea, când fiecare vede un altfel de gri și sunt multe culori care îl formează.
Partea dramaturgică nu prea există pentru moment, deși s-ar putea să merg în viitor în direcția asta, adică am în vedere un scenariu pentru un film, care o să fie un fel de docu-ficțiune.
Nona, în lucrările tale nu-ți propui să oferi soluții, ci să dai de gândit, dar cum vezi evoluția în viitor a raportului nostru ca specie cu mediul?
Chiar adresez în expoziția de acum acest subiect al dezastrului iminent într-un mod mult mai direct, fiindcă eu cred că avem o capacitate extraordinară de a ne adapta, dar asta e cu două tăișuri, pentru că tindem să normalizăm toate atrocitățile și asta e ceva ce mă sperie, deci nu știu dacă viitorul e foarte optimist sau foarte luminos… probabil că nu, probabil că o să urmeze o altă extincție, așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei lumii şi a planetei noastre.
Rămâne de văzut în ce o să ne transformăm, adică sunt foarte multe variabile în prezent, totul e foarte incert și foarte ambiguu.
Rămâne un exercițiu de imaginație, dar e un exercițiu destul de complicat, având în vedere și inteligența artificială, și criza climatică, și temperatura ridicată a apelor, și toate inundațiile, adică sunt foarte multe lucruri care, momentan, pot să meargă în orice direcție.
Nu ne vom întoarce niciodată la ce era înainte, asta e clar, dar o să devenim și noi un pic altă specie.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Mara Ploscaru
