Pentru Gabriel Răuţă, unul dintre cei mai valoroși actori din echipa Teatrului Nottara, nominalizat la Premiul UNITER anul acesta pentru rolul din Don Juan, adaptarea lui Cristi Juncu după Molière, sfârșitul acestei stagiuni este unul extrem de încărcat, cu reprezentaţii ale comediilor Cancún şi Ultima oră, dar și cu avanpremiera spectacolului Bădăranii, mult așteptata transpunere scenică a piesei lui Carlo Goldoni semnată de către Alexandru Dabija.
Tot zilele acestea, Gabriel Răuţă a reintrat în pielea idealistului profesor care generează o teribil de comică încurcătură jurnalistică în Ultima oră și în cadrul festivalurilor de la Brașov (Săptămâna Comediei) și Constanţa (SEAS-Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului).
Prin urmare, acest personaj candid și visător a fost un prextext nimerit pentru a ne plimba haihui în timpul de dinainte de “ultima oră”, prin intermediul câtorva dintre rolurile pe care GABRIEL RĂUŢĂ și-a lăsat amprenta, indiferent că se întâmpla cu 20 de ani în urmă, în Minciuna din mine, de exemplu, ori în proiectele Gianinei Cărbunariu de acum un deceniu, Tipografic majuscul, De vânzare şi Artists Talk, pentru a încerca să aflăm cum se raportează la profesie talentatul actor din perspectiva propriei istorii.
Gabriel, îţi propun să începem cu Ultima oră. Caracterul personajului tău, un profesor de istorie visător, se defineşte prin trăsături elementare, iar asta face dificilă conturarea sa la nivel de nuanţă de către cel care-l interpretează. Cum ai abordat, de fapt, acest rol?
În primul rând, trebuie să mărturisesc că eu nu m-am văzut în rolul ăsta, deși structura mea este una… nu neapărat visătoare, dar mai introspectivă, a cuiva care vorbește mai puțin, dar ar avea lucruri de spus, iar acest idealism pe care îl are personajul l-am avut și eu. Şi încă îl mai am, de fapt, poate nu în aceeași doză letală, dar îl am în continuare.
Cum ziceam, nu m-am văzut în rolul ăsta, dar propunerea lui Erwin [Şimşensohn, regizorul spectacolului – n.r.] a fost nu în sensul unei provocări, ci acela de “este foarte frumos rolul, hai să vedem cum îl facem” și cred că asta ține foarte mult de structura sau de culoarea celorlalte personaje… mă rog, e ceva valabil în general, dar mă refer aici în mod concret și specific.
Erwin a transformat două dintre personajele masculine în personaje feminine şi, dintr-odată, raporturile în spectacol au căpătat alte nuanțe și s-au îmbogățit cumva, pentru că sunt altele decât ‘masculin-masculin’, şi țin minte că am avut cu el multe discuții despre cum să facem acest personaj, ca să nu fie, totuși, unul timorat și scâncit…
Să nu pară un personaj chiar de compătimit…
Exact! Să-i găsim candoarea în toată visarea și în toată pasiunea lui.
Cred că elementul principal a fost această relație candoare-pasiune și felul în care se vede el pe sine însuși faţă de felul în care îl percepe tot restul lumii.
Pentru că, de multe ori, tentația este ca pe un om de tipul ăsta – un intelectual visător și destul de timid, cu o structură introvertită – să îl etichetezi ca fiind un om cu care nu ai ce discuta, un om care nu înțelege ce e viața adevărată, un om pe care, de fapt, tu nu încerci să-l înțelegi.
Acestui personaj i se răstoarnă lumea la fiecare scenă care urmează și pare că niciodată nu mută el… ca la un joc de șah, este nevoit să gândească o strategie pentru mutarea pe care o face tot timpul altcineva. Cam asta a fost ideea şi m-am bucurat de niște colegi care m-au ajutat foarte mult.
Sper că și eu i-am ajutat pe ei, dar pentru mine a fost realmente foarte importantă interacțiunea mea cu Giani [Gavril] Pătru, cu Ada Navrot, cu Ana Radu, pe care am cunoscut-o cu ocazia acestui proiect și am reîntâlnit-o apoi în Bădăranii, deși aici suntem doar vecini de scenă, adică nu avem un dialog și e doar ceva contextual… nu ne întâlnim așa cum ne întâlnim în Ultima oră.
Știu că se tot zice chestia asta, dar este realmente foarte important să ai oameni pe care să te bazezi atunci când încerci să faci un personaj, pe care îţi propui să-l construiești 3D și nu 2D, cu diverse nuanțe, cu multe culori, cu un parcurs care să fie relevant și incitant pentru spectator.
Într-o anume măsură, personajul tău din Cancún se definește tot prin interacțiunile cu ceilalți, ca și cel din Ultima oră. Ca actor, cum negociezi aceste distanțe în spectacol? Cum îi determini pe colegii tăi să-ți vadă personajul la fel cum îl percepi tu, astfel încât relația cu acesta să funcționeze?
Acum, cred că la spectacolul ăsta [Ultima oră] a existat un ingredient care nu nu se manifestă tot timpul, unul care aduce un tip de raportare aparte atunci când construiești.
Practic, noi suntem cu adevărat o trupă, ne cunoaștem foarte bine și lucrăm împreună de multă vreme… îmi amintesc chiar de un spectacol în care eu făceam figurație în ultimul an de facultate, care era cu Ada Navrot și cu Dani Popescu.
Eu am venit angajat în Nottara în 2003, dar colaboram din 2001, adică sunt niște ani în care noi ne-am întâlnit, în fine, sunt multe spectacole în care am jucat împreună, deci ne cunoaștem, poate nu atât de mult în plan personal, dar în ceea ce privește stilurile de joc, opțiunile și gusturile. Așadar, atunci când în distribuție vin doi oameni noi, cu care nu am mai jucat niciodată și care sunt personaje principale, cred că se face un mic sau mare reset pentru toată echipa care lucrează la spectacol.
Dincolo de faptul că amândoi, și Ana [Radu] și Gavril [Pătru], sunt niște actori foarte buni – Gavril a mai făcut, de altfel, un spectacol la Nottara, cu Alexander Hausvater, acum mai mulți ani, Familie de artiști [în 2016 – n.r.] -, cu care cu care mi-a plăcut foarte mult să mă întâlnesc, faptul că ai niște artiști noi, cu care interacționezi dincolo de trupa cu care lucrezi zi de zi, a creat o altă dinamică, poate și de stil, dar și de interacțiune… de a negocia, cum spui tu, aceste raporturi între personaje.
În afară de asta, eu cred că, atunci când ești un actor care face propuneri și nu așteaptă neapărat de la regizor totul – când zic totul, mă refer de la mișcare la intenție -, atunci această sumă de propuneri venite din partea tuturor se întâlnesc pe palierul potrivit al opțiunilor.
Și atunci, cel puțin la spectacolul ăsta, cred că acesta a fost un câștig, în sensul că toată lumea a venit construindu-și personajul prin propuneri de interacțiune cu celelalte, dar și cu elemente inedite legate de cum să exploateze aceste raporturi.
Ca să dau un exemplu, practic tot timpul este vorba în spectacol despre acest ziar, Deșteptarea, pe care îl au cu toții, devenind astfel un personaj tocmai pentru că toată lumea se raportează la acesta… dincolo de faptul că ziarul face o anumită politică, el, ca și obiect, pare că, în scenă, a căpătat o valență diferită pentru fiecare. Atunci când un anume personaj îl poartă cu el, deja are mize diferite sau mize multiple.
Întrucât viziunea de ansamblu îi aparţine, presupun că e esenţial, de asemenea, ca regizorul spectacolului să seteze din start premisele rolului în relaţia cu actorul pentru ca acel personaj să fie bine conceput…
Erwin [Şimşensohn] a știut să facă asta.
Ne-a declarat de la bun început că el vrea să facă un spectacol clasic, asta neînsemnând ca stil de joc, ci ca spirit al piesei lui Mihail Sebastian, fără inovații spectaculoase ca suport al al transformării acțiunii – trecând peste cea a personajelor de care vorbeam -, și atunci am lucrat împreună foarte bine, pentru că a fost o construcție pe comedie, pe lucruri fine, cu care să-l iei pe spectator cu tine și apoi, când situația se răstoarnă, să-l faci cumva și pe el să treacă de partea cealaltă, să se răzgândească de multe ori.
Cine are dreptate? Cu cine să țină?
La orice spectacol, la fel ca atunci când te uiți la un film sau citești ceva care îți place, e frumos când sunt anumite momente în care îți vine să pui stop, căci parcă faci parte din situația aia şi e atât de delicat și de puternic tot ce se întâmplă încât zici că e prea multă presiune.
Sigur însă că nu poți să pui stop la teatru și atunci ești nevoit să te plasezi de partea unui personaj sau de partea acțiunii, în așa fel încât să mergi mai departe cu povestea.
Eu cred că spectacolul Ultima oră, dincolo de faptul că e un text minunat, are calitatea asta datorită echipei care l-a făcut, că lucrurile se întâmplă cu un dozaj și cu o intensitate care ține toată lumea în priză tot timpul, iar accentele sau situațiile comice sunt savuroase.
Nu știu cine zicea, dar o să menționez asta aici, că ‘este un scenariu demn de un film hollywoodian’… cu Ultima oră am înțeles măsura acestei afirmații.
Este un spectacol trepidant, cu o construcție foarte interesantă, atipică cumva ca structură, în sensul că oamenii care construiesc practic intriga poveștii – redacţia ziarului – nu mai apar pe parcurs. Aruncă o sămânță de acțiune care crește mai târziu într-un copac multicolor și dispar, ca și cum au aruncat tot ceea ce urmează să se întâmple.
Alături de Erwin am încercat să facem o comedie adevărată, a se înțelege prin asta o comedie fără excese, dar foarte precisă, de tipul ‘punct ochit, punct lovit’ în cel mai delicios sens al cuvântului.
În general, cum îți gândești efectele comice sau gagurile dintr-un spectacol? Sunt curios pentru că, în urmă cu ceva ani, spuneai că “nu sunt actorul acela de comedie care creează instantaneu lucruri savuroase și delicioase”.
Există niște cetățeni și niște cetățence care au fost binecuvântați cu acest dar, pe care îl apreciez și în fața căruia mă plec, al gagului firesc… pentru ei este ca și cum ar respira.
Sunt mulți oameni de genul ăsta cu care am interacționat, dar unul dintre cei pe care i-am iubit – și o iubesc în continuare, deși nu mai este alături de noi – și care m-a fascinat cu această ușurință și această savoare de a crea umor la orice pas fără a-și propune lucrul ăsta cu o intenție clară – ‘eu, acum, o să vreau să te fac să râzi’ -, deci pentru ea era un fel de a fi, a fost Luminița Gheorghiu [1949-2021].
Am jucat într-un singur spectacol cu dumneaei, în care eram cu Anca Sigartău și Catrinel Dumitrescu, care mi-a fost și profesoară, și a fost o întâlnire foarte plăcută. Era un text de-al lui Mimi Brănescu, făcut de Radu Nichifor [Bigudiuri, care a avut la premiera în 2004, la Teatrul Nottara, – n.r.], inițial cu ele trei și cu Constantin Cojocaru, care nici el nu mai e printre noi. La un moment dat, “Țâcă” Cojocaru n-a mai putut juca o perioadă, nu mai știu de ce, și m-au chemat pe mine.
Era un rol foarte frumos, un poștaș ce apărea în ultima parte a spectacolului, care era despre trei femei – bunică, mamă și fiică – rămase într-un subsol din timpul războiului, cu toate că acesta se terminase de mult.
Era o piesă foarte potentă de teatru al absurdului, a lui Mimi [Brănescu], despre o lume a amintirilor, în care acele femei rămâneau în continuare în adăpost și se comportau ca și cum războiul încă există, iar Luminița avea acest dar minunat de a aduce zâmbete într-un fel extraordinar de natural.
Mai există mulți colegi care fac asta și, pe scenă, le este mai ușor. Am făcut, de exemplu, două spectacole cu Răzvan Vasilescu, care are un umor teribil, și unul cu Ruxandra Maniu, de la [Teatrul] Odeon, care, la fel, are un dar comic senzațional… deci, repet, sunt mulți colegi care fac asta.
Ei bine, eu am recunoscut că nu fac parte din genul ăsta, deși multă lume spune că am un umor aparte și că îmi apreciază tipul de umor.
Când vine vorba de construit situații comice sau gaguri, tendința mea este… rațiunea mai întâi și apoi efectul.
Am învățat că, de multe ori, e mai bine să probezi lucrurile, să le gândești foarte mult înainte să faci planuri pentru ele, mai ales când e vorba despre comic. Eu nu pot face abstracție de structura mea și de personalitatea mea și de acest vibe al meu, care este unul mai de candoare, de fapt, şi nu de râs spumos, și atunci încerc să încerc să găsesc cumva salturile pe palierul ăsta.
Uite, un alt om de la care am învățat e Alex Jitea [Alexandru Jitea, actor al Teatrului Nottara – n.r.], cu care am făcut mai multe spectacole și care e dedicat în a construi și a îmbogăți momente de tipul ăsta.
Chiar ziceam, mai în glumă, mai în serios, zilele trecute că întâlnirea lui cu Alexandru Dabija la Bădăranii a fost un fel de “battle” galactic al construcțiilor comice, pentru că amândoi au un șuvoi de idei în sensul ăsta și cred că Alex s-a simțit foarte bine pe palierul ăsta al unui delir comic pe care Alexandru Dabija l-a promovat în repetiții.
Să vorbim atunci de comicul din Bădăranii…
În Bădăranii am primit un rol absolut minunat… nu are legătură direct ce spun acum cu rolul pe care l-am construit, dar este unul pe care l-a făcut Birlic într-o producție cinematografică de mai demult.
Rolul meu este cel al singurului dintre “bădărani” care se află sub papucul soției, respectiv Canciano și, de fiecare dată când propuneam eu nu știu ce încordare sau nu știu ce răspuns mai temperamental la anumite lucruri, Alexandru Dabija îmi zicea: ‘Gabi, tu joci foarte bine învinsul… joacă mai departe învinsul.’, pentru că aveam acest reflex de a fațeta mai mult această șină a personajului.
Când propuneam ‘Aici, eu mă opun’ sau ‘Aici, vreau să pară că nu accept așa, oricum, orice’, el îmi spunea: ‘Ba nu, e foarte bine. E foarte bine. El este învinsul. Gabi, du-te pe felia asta!’.
Cred că, pentru mulți dintre noi, a fost foarte muncită, să-i zic așa, întâlnirea cu Dabija, fiindcă ne-a pus într-o schemă, într-o paradigmă cu care nu am lucrat deseori, aceea de a renunța în parte la realismul psihologic și de a ține mai mult de spiritul personajului și de felul lui de a fi… decât de a-i raționaliza fiecare gest, replică, intenție, de a-l justifica în permanență, ceea ce, câteodată, pentru noi, e esențial.
Aici, ni s-a propus să uităm asta și de aceea spun că a fost un lucru foarte interesant și valoros, pentru că, dintr-o dată, trebuie să te arunci într-o situație sau într-un dialog sau într-un șir de reacții unde să nu mai ții cont de o justificare pur stanislavskiană, ci de un stil și de niște caracteristici ale personajului… de acest delir comic de care pomeneam mai devreme, în care personajele se agață și se încarcă unele pe altele și se duc, cu o viteză nebănuită, înspre punctul final.
De altfel, au fost lucruri teribil de amuzante și de “nebune”, care nu au rămas în spectacol.
La fel de adevărat e însă faptul că multe dintre lucrurile pe care le-am construit sunt acolo și sper că lumea va aprecia un spectacol pe un text clasic, dar care are un tonus și un umor destul de cinic marca Alexandru Dabija, foarte ancorat în realitățile prezente vizavi de discuțiile, câteodată pertinente, alteori interminabile, despre care ar trebui să fie, în momentul de față, raportul bărbați-femei și cum ar trebui să fie discuția despre acceptare, despre o mai bună înțelegere a opțiunilor celuilalt, despre ce înseamnă și cât de periculoasă este violența.
În raportul ăsta sunt multe teme care au explodat din textul lui Goldoni și au fost, cumva, verbalizate și prelucrate, dacă pot să spun așa, pentru publicul anului 2024.
Pe site-ul Nottara se spune despre Bădăranii că “își dezvăluie azi o nouă actualitate”. Avem, totuși, un text scris cu 400 de ani în urmă. La ce ne putem aștepta, ca spectatori, în privința acestei contemporaneizări?
În primul rând este vorba despre niște mijloace comice pe care Alexandru Dabija le-a folosit, atât din punct de vedere al limbajului, cât și din punct de vedere al setării relațiilor dintre aceste două “tabere”: bărbați și femei.
După cum veți vedea, textul lui Goldoni a beneficiat de un prolog, un epilog și niște inserturi statistice, în cel mai ironic sens al cuvântului, despre diferențele dintre bărbați și femei.
Sunt statistici ale zilelor noastre, mai atipice, ce țin de anumite aspecte care, în mod normal, nu sunt luate în discuție atunci când te referi la calități sau defecte ale bărbaților și femeilor. Acest filtru pe care el l-a adăugat textului practic setează un pic perspectiva din care spectatorul e invitat să privească tot spectacolul.
Apoi, s-a umblat un pic și la text, la felul de exprimare.
De altfel, și Cristi Juncu, când a făcut Don Juan, a făcut traducerea textului și o versiune scenică proprie, și cred că cei care îl cunosc sau au văzut spectacole de Alexandru Dabija bănuiesc că nu se așteaptă să facă un spectacol cuminte și călduț, ba dimpotrivă, fiiindcă, de multe ori, puneri în scenă ale lui au născut controverse.
Eu îmi amintesc de spectacolul de la Iași, cu O noapte furtunoasă [premiera în 2010 – n.r.], pe care am avut ocazia să-l văd la București, în FNT, care mi-a plăcut foarte mult, dar despre care înțeleg că a fost mitraliat de avalanșa de critici care considerau că e prea cinic, prea violent, prea mizer, apropo de lumea pe care el a descris-o.
În spectacolul acela, pornind de la un text pe care un alt regizor l-a făcut cuminte iar altul l-a făcut modern, el a ales să filtreze lucrurile într-un registru comic grotesc și exploziv.
Din punctul meu de vedere, ca să o luăm stanislavaskian, toate erau justificate ca propuneri scenice. Nici spectacolul Bădăranii de-acum nu este un spectacol clasic și călduț, ci este un spectacol acid și destul de provocator.
Pe de altă parte, sincer să fiu, eu și la Cancún am văzut taberele împărțite. Chiar am un coleg care a venit la o reprezentatie cu soția și, în momentele în care se trezea râzând în timpul piesei, soția lui se întorcea la el și îi zicea: ‘Nu e de râs, e chiar ceva tragic ce se întâmplă.’.
Se uitau în continuare și el mai râdea din când în când, iar ea se întorcea din nou la el: ‘Chiar nu înțeleg ce găsești de râs.’. Dacă la o piesă mai benignă, precum Cancún, se întâmplă asta, sunt convins că se va întâmpla și la Bădăranii.
Rămâne de văzut cine de cine sau de ce râde și dacă apelul pe care îl face Sandu Dabija prin spectacolul ăsta o să o să primească un răspuns sau nu.
Ai colaborat în carieră cu o pleiadă întreagă de regizori cu viziuni, optici și maniere de lucru foarte diferite. Ți-ai creat în timp un anumit algoritm personal care să-ți ușureze adaptarea la stilul unui regizor cu care intri în contact pentru întâia oară, precum Alexandru Dabija în cazul Bădăranilor?
Eu cred că cel mai sănătos și cinstit este să te arunci sau să te lansezi în universul artistului care îți propune proiectul respectiv și care s-a gândit că tu ai putea să faci parte din el, altfel rezistența și inerția nu vor fi niciodată niște elemente creative, cred eu.
Există un halou al marilor creatori care poate fi câteodată intimidant, de exemplu… ‘Vine Dabija! Vine Dabija!!!!’.
Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar el povestea un moment absolut comic de la Teatrul Mic, unde, recent, a pus în scenă Revizorul, că, la prima întâlnire, i-au spus niște artiști: ‘De 20 de ani vă așteptăm, ca pe americani!’.
La Nottara, Alexandru Dabija a făcut cu destulă vreme în urmă un spectacol, Înșir’te mărgărite [în 2003 – n.r.], și iată că, la fel, revine după 20 de ani, ca Alexandre Dumas, deci cumva există chestia asta cu ‘Vine Dabija!’, adică există un element de fascinație și interes, dar împreună cu acesta există, parcă, și o anume ștachetă.
Eu am avut bucuria și binecuvântarea, totodată, să particip la niște ateliere cu niște oameni minunați, fiecare cu universul său.
Prima dată am fost la un atelier mai lung, de o lună de zile, cu profesorul David Esrig [Gabriel Răuță s-a numărat printre actorii selectați pentru atelierul de artă dramatică În căutarea teatrului existențial, inițiat de către David Esrig în cadrul programului Sibiu-Capitală Culturală Europeană 2007 – n.r.], și această personalitate absolut fascinantă mi-a înlesnit atunci întâlnirea cu niște practicieni ai unor discipline conexe, toți profesori asociați sau profesori-docenți la Athanor, academia pe care o conducea dumnealui [Athanor Akademie für Darstellende Kunst Passau, fondată de reputatul regizor în 1995, în Burghausen – n.r.].
Yves Marc era directorul de la Théâtre de Mouvement din Paris, care venea din școala lui [Etienne] Decroux și lucra pe o tehnică de expresie corporală, Rainer Doberning lucra pe biomecanică și era din vița și școala lui Meyerhold, iar Walter Anichoffer era un actor absolut absolut minunat, care lucra pe clownerie în teatrul modern.
Practic, am lucrat cu David Esrig și cu acești trei profesori timp de o lună în care nu ne doream altceva decât să vină ziua următoare, să vedem ce se mai întâmplă și cum putem să ne mai îmbogățim din întâlnirile astea.
Apoi, când doamna Marina Constantinescu – căreia îi mulțumesc pentru asta – făcea ateliere în cadrul FNT și invita diferiți creatori să țină ateliere sau masterclass-uri, am avut prilejul întâlnirilor cu Luk Perceval, apoi cu Yuri Kordonsky, apoi cu Silviu Purcărete.
De altfel cu domnul Purcărete m-am reîntâlnit la atelierul pe care l-a ținut la Teatrul Nottara anul ăsta. Fiecare dintre oamenii ăștia este, practic, o planetă, un univers întreg, și, cu toate că sunt foarte diferiți între ei, cred că tu, ca artist, ca interpret, ca om care vrea să învețe în continuare, vei găsi întotdeauna lucruri care te leagă de planeta sau de universul ăsta.
Ce vreau să spun este că, de fiecare dată când întâlnești niște mari creatori, există o anume fascinație și, eu cel putin, mereu mă gândesc la cum voi putea să fiu de folos în ecuația asta și, dincolo de ‘mulțumesc’, să pot spune la finalul întâlnirii că am știut cum să fac și că am încercat să fiu acolo, la exigența, la profesionalismul, la creativitatea, la imaginația unui asemenea creator de teatru.
Există asta la fiecare întâlnire și cred că această ecuație este foarte bine așa cum este.
Mi se pare interesant că teme precum abuzul de putere sau raportul masculin-feminin, centrale în Bădăranii, par că ți-au jalonat cariera. Ne putem duce în urmă chiar cu 20 de ani, la Minciuna din mine…
Acolo a fost ceva absolut irepetabil!
Practic, pentru mine acele două spectacole pe care le-am făcut cu Ada Lupu, Minciuna din mine și, mai apoi, Prăpăstiile Bucureștilor [ambele cu premiera în 2003, la Nottara – n.r.], dar mai ales Minciuna a constituit un camion de încredere pe care mi l-a oferit Ada, încredințându-mi un rol principal într-un spectacol în care erau Dragoș Bucur, Emil Hossu și Catrinel Dumitrescu, erau Ruxandra Sireteanu și Rareș [Ioan] Stoica – care nu mai sunt printre noi -, precum și o colegă de-a mea absolut minunată, care nu mai face actorie, Gabriela Crișu, care venise de la Piatra Neamț.
Am păstrat de-a lungul timpului o relație specială cu Ada și, de câte ori ne revedem, stim că e o una de lucru, dar este și o prietenie care s-a născut din mâna pe care mi-a întins-o ea la vremea respectivă, că a dat încredere unui tânăr care tocmai terminase facultatea și fusese angajat doar un an de zile, la Teatrul Evreiesc.
În continuare, este o amintire foarte puternică și unică pentru mine. Am fost atunci și alături de profesori ai mei, dar am fost și într-un context în care toată lumea m-a primit cu mare deschidere.
Cu un pasaj din Minciuna din mine ai participat apoi la Gala HOP din 2004. Mai concurau atunci Marius Damian, Mihai Smarandache, în fine, colegi de generație cu care aveai sa te reîntâlnești pe parcurs, inclusiv în proiectele lucrate cu Gianina Cărbunariu…
Recunosc că n-am mai fost de mult să văd Galele HOP, deci nu știu atmosfera și vibe-ul zilelor noastre, dar eu am participat în două rânduri alături de mai mulți colegi, ba chiar și a treia oară, cu master-ul, dar mult mai târziu, și s-au legat atunci niște prietenii foarte frumoase, tocmai prin prisma acestor întâlniri de la gale.
Cumva, chiar dacă nu luai premiu, era acolo o chestie de conectare și am cunoscut foarte mulți oameni, proaspăt absolvent fiind, care mi-au făcut foarte bine.
Referitor la proiectele de care ai amintit, aia e o altă felie.
Eu chiar am glumit la un moment dat, în modul cel mai sincer și mai frumos, că viața mea artistică s-a împărțit înainte de Cărbunariu și după Cărbunariu, pentru că au fost trei spectacole pe care le-am făcut cu Gianina, împreună cu niște colegi absolut minunați [în perioada 2013-2016 – n.r.], în niște contexte care au rostogolit cumva subiectele acelor spectacole, atât la unele festivaluri naționale, cât și multe internaționale, oferindu-ne astfel o extraordinară interacțiune cu publicuri variate și o experiență adevărată de spectacol care nu rămâne un simplu spectacol și creează o rețea de discuții pe temele pe care le propune. Iar Tipografic majuscul încă trăiește, încă se joacă la Teatrul Odeon.
Între timp s-a făcut un film [Tipografic Majuscul, 2020, în regia lui Radu Jude – n.r.], în care am și interpretat unul dintre rolurile pe care le fac în spectacol.
Jos pălăria pentru această chestie meta pe care a făcut-o Radu Jude, dincolo de faptul că a lucrat cu Gianina la scenariul filmului. Faptul că a luat unii dintre actorii din spectacol și i-a potențat în structura de film pe care pe care a făcut-o el mi s-a părut absolut senzațional și îi mulțumesc.
Dincolo de asta, Tipografic majuscul, De vânzare și Artists Talk au marcat o perioadă importantă din viața noastră, a celor din echipa care le-a realizat. Eu, cu [Mihai] Smarandache și cu [Alexandru] Potocean, am luat chiar premiu cu Tipografic majuscul la Sfântu Gheorghe [Festivalul Internațional de Teatru Atelier, în 2014 – n.r.], toți trei pentru rol principal, doar pentru că eram cei care, la final, alcătuim acel personaj al exponentului ofițerului de securitate din prezent, care se “confesează” spectatorilor, explicându-le “de-adevăratelea” cum au stat lucrurile.
De atunci, eu și cu Mihai, de exemplu, am rămas și suntem prieteni în continuare, chiar dacă nu ne vedem atât de des cum ne-am dori, tocmai pentru că ne-au legat niște lucruri, iar ăsta e meritul principal al Gianinei… din nou, a fost vorba despre încredere și despre dorința de a merge mai departe cu niște oameni.
Ce am lucrat cu Gianina este tipul de spectacol care, prin expunerea la publicuri foarte diferite, ce se conectează cu subiectul în mod diferit, creează într-adevăr o viață paralelă cu spectacolul și, totodată, o experiență care mie mi-a folosit și îmi folosește în continuare.
Din anii aceia și până la pandemie, ai jucat constant pe scenele independente, de la Teatrul de Artă la Point și La Scena. Ulterior, ai devenit mai selectiv. Această restrângere a fost una deliberată?
Da, există ceva care a plecat de la mine.
Nu știu dacă a mai gândit cineva în felul ăsta, dar în pandemie eu am considerat că teatrul independent ar trebui să-l facă de-adevăratelea oamenii care nu au proiecte în teatrul de stat. Mi s-a părut că așa ar trebui să fie, plecând din pandemie încoace, perioadă în care au fost niște situații absolut teribile.
Nu spun că, dacă sunt invitat undeva, nu mă gândesc să merg, dar un timp am considerat că atâta vreme cât sunt angajat al Teatrului Nottara, să facă proiecte cu mine atunci când vin la Nottara… pe șleau, să las pe alții să facă spectacole în spațiul independent, oameni care au neapărată nevoie să se exprime artistic. Nu știu, mi s-a părut că aș intra, cumva, peste ei.
Pe de altă parte, chiar înainte de pandemie, în 2019, ai facut unul din cele mai deosebite roluri ale tale, în spectacolul Iona de la Nottara, despre care mărturiseai că regizorul “Gábor Tompa a lucrat și cu omul Răuță, nu numai cu actorul Răuță.”. Tradu-mi, de ce a fost nevoie ca Tompa să lucreze cu omul Răuță?
Acea întâlnire este una pe care, din nou, o prețuiesc mult.
A fost un gând de-al lui Gábor Tompa de a face mai demult spectacolul acesta, el nu s-a concretizat, au trecut anii și, după ce am făcut Noul locatar [în 2014], la un moment dat a revenit, tot din partea lui… și l-am construit parțial la Cluj. El s-a jucat și se joacă în continuare la sala Studio, la Nottara, dar s-a jucat și la Cluj, la Teatrul Maghiar, fiind o co-producție.
Poate îl vom relua și acolo din stagiunea viitoare, în fine, vom vedea. Deci am construit la Cluj scheletul – dacă e să folosesc termenul ăsta dat fiind că, în piesă, e vorba de un pește -, iar ultimele două săptămâni le-am făcut la București, împreună cu colega mea Cristina Juncu, alături de Carmencita Brojboiu, care a făcut decorul și costumele, și de Ada Milea, care a făcut muzica.
Ce am vrut să spun atunci rămâne neschimbat, pentru că e vorba de o coincidență absolut fericită.
În momentul în care el a propus să facem acest spectacol, omul Răuță era un pic avariat din punct de vedere a vieții sale, ale preocupărilor, ale gândurilor sale, ale întrebărilor sale, iar textul ăsta, în interacțiunea cu Gábor Tompa și în discuțiile despre umanitate pe care le-am purtat construind rolul, a eliminat lucrurile tulburi din perioada aceea a vieții mele, a adus niște lumină și niște senin și a răspândit niște ceață din angoasele mele de la vremea respectivă.
Nu o să spun că a fost ceva terapeutic, dar a fost o întâlnire umană adevărată, valoroasă și pe care o prețuiesc pentru felul în care am lucrat, felul în care am discutat, felul în care mi-a vorbit Gábor legat de piesă și de destinul acestui personaj pe care el l-a asemănat cu destinul lui Brâncuși, cumva un destin al artistului în exil… pentru el, burta balenei este burta exilului.
Felul în care am interacționat și am trăit pentru a crea acel spectacol m-a făcut să spun că Gábor a lucrat nu numai cu actorul Răuță, ci și cu omul Răuță.
Actorul Răuță este, în clipa de faţă, unul împlinit prin aprecierea de care se bucură din partea publicului şi breslei deopotrivă. Mai mult, nu poți fi etichetat sau asociat simplist unui anume gen dramaturgic sau tipologie de rol. Având în spate experiența acumulată într-o asemenea varietate de proiecte, spune-mi când în abordarea unui rol îți e de ajuns să-ţi confecționezi o mască și când consideri că trebuie să concepi sau să adopţi o persona?
În ce mă priveşte, am fost deseori taxat pentru prea multă rațiune, asta e adevărat, dar am fost taxat și pentru perfecționism, fiindcă văd lucruri care pe alții nu-i deranjează, iar eu îmi doresc întotdeauna, oricât de mult sau de puțin timp am avea, să pot merge la orice spectacol pe care îl am cu 100% bucurie și 0% regrete.
Dorindu-mi să intru în scenă cu 100% plăcere și determinare, și dorință de a face ca în seara aia totul să fie la un nivel maxim, mă străduiesc întotdeauna – chiar și atunci când, poate, propunerile nu sunt atât de bogate, senine sau creative – să îmbogățesc și să găsesc lucruri noi.
Nu-mi amintesc spectacole care să nu mă fi motivat în sensul ăsta, dar cred că, cu cât cineva cere mai mult de la tine în mod real, cu cât cineva îți cere imposibilul, cu atât şi lupta, dar și strădania ta, vor fi mai mari.
Când cineva îți cere ceva ce tu crezi că nu poți să faci, instinctul îţi spune să fugi, dar întâlnirile cu toți oamenii care ți-au oferit încredere sau care ţi-au arătat că poți face lucruri pe care tu nu credeai că poți să le faci, sau care ți-au oferit un spectacol din care tu ai înviat, poate, și ca om, și ca artist, ei bine, toate lucrurile astea din urmă nu te vor lăsa să o iei la fugă.
Și, pentru mine cel puțin, vor pune o presiune plăcută în a găsi modalitatea să faci imposibilul sau măcar să tinzi către imposibilul ăla pe care ți l-a cerut acel om. Cu vorbe mai puține, evident că ești mai motivat și mai apucat să creezi ceva valoros atunci când ți se cere mult mai mult decât, aparent, poți face.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto header: Eman Bădiliţă
