Doboș de poveste
Vă invit să luați loc, să parcurgeți istoria unei prăjituri faimoasă în întreaga lume și să vă pregătiți tacâmurile.
Când domnul Andrei Crăciun – personalitate timpurie a literelor, motiv pentru care nici nu ne-am tutuit vreodată, prea cunoscută ca să insist cu descrierea – am știut pe loc ce voi consuma în Casa fondată la 1852: o prăjitură Doboș.
Domnul Crăciun mi-a dat de veste că îl voi găsi la masa lui Tudor Arghezi, să întreb personalul localului, ceea ce am și făcut, răspunzând ca scriitorul octogenar când era în compania unei studente trupeșe și a fost chemat de urgență la ceva ședință: dacă pot, nu vin, dacă nu pot, vin!
În ziua în care ne-am văzut, una aproximativă, ca orice luni în care simți că vei face în sfârșit lucrurile cum se cade, însă la capătul zilei vei avea sentimentul sisific că trebuie s-o iei de la capăt, aveam să stăm, totuși, la masa Anei Aslan – erau mulți străini la ceas de brunch. Însă locuri mai erau destule în spațiul ce i-a inspirat controversatului publicist N. Crevedia următoarea epigramă:
„La Capşa, unde vin toţi seniorii/ Local cu două mari despărţituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri,/ Într-una se mănâncă scriitorii”.
Om ce nu-și refuză rar zaharicale, domnul Crăciun a cerut o Joffre, altă legendă locală și globală, în timp ce eu mi-am comandat unul dintre deserturile de expresie maghiară care mi-au fascinat adolescența, vacanțele și papilele, Doboș.
Bunica mea pe linie maternă avea certe zile din an în care prepara „Dobos torta”, alternând, după o logică numai de dumneaei știută, acest desert, altminteri simplu, însă foarte popular, cu ocaziile speciale, practic fiecare zi banală devenind o sărbătoare, în care ne răsfăța cu szilvás lepény (pandișpan cu prune), csöröge fánk alias surcele (forme din aluat fripte și pudrate cu zahăr) sau favorita mea, mézes krémes (aduce pe undeva cu Medovik, delicatesa rusească de la Zexe Braserie).
La Capșa, Doboșul se consumă cu furculiță și cuțit, ceea ce-mi amintește iarăși de Ardealul vacanțelor, unde se spunea că ai luat un mic dejun „la cuțit” – adică era o masă care necesita și tacâmuri, nu însemna doar o felie de pită cu unsoare, pudrată din belșug cu boia pișcătoare la limbă. E nevoie de cuțit la Doboșul consumat pe Calea Victoriei sau aiurea deoarece pălăria din glazură de zahăr ars al prăjiturii e destul de consistent.
Doboș e o invenție maghiară, dincolo de Tisa, de pe malurile Dunării, mai precis din Peșta, unde această prăjitură a căpătat numele celui care a născocit-o și brevetat-o, un anume József C. Dobos (numele său de familie s-ar traduce prin „toboșarul”, „cel care bate toba”).
A fost un maestru cofetar respectat, care a rupt gura târgului la Expoziția națională din 1885 cu această prăjitură, ba chiar și pe cea a elvețianului budapestan Emil Gerbeaud, căruia i-a luat fața în ceea ce privește utilizarea cremei de unt în patiseria maghiară.
Omagiați-l pe Doboș de câte ori aveți ocazia, merge și cu lingurița într-un cadru mai lipist de ifose.
Text de HORIA GHIBUȚIU | OPINII
Citește mai multe articole din EAT & DRINK.
Cover foto: bake-street.com
