Pornind de la premisele care au făcut posibil spectacolul ”Woyzeck”, nominalizat la două categorii la Premiile UNITER 2024, am stat de vorbă cu Hunor von Horváth, regizor și șeful Secției Germane a Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu – TNRS, despre forța și specificul teatrului german și noua producție care va avea premiera la sfârșitul lunii mai.
Ce întrebări și preocupări personale te-au însoțit în timpul procesului de lucru la”Woyzeck”?
Titlul de lucru al proiectului a fost ”Rana Woyzeck”. Am fost preocupat de câteva întrebări: De ce are nevoie o persoană? Ce poate fi o persoană pentru alți oameni? Cum rămâne cu dragostea și empatia în raport cu ruinele creștinismului într-o lume neoliberală, postsocialistă și postfascistă, într-o lume a războiului și a crizei energetice, înaintea unui posibil colaps climatic?
M-am tot gândit la personajul Marie și nu știam cum să abordez problema feminicidului în timpurile actuale. Cu toate acestea, am început să mă gândesc la proiectul ”Woyzeck” cu mai bine de un an în urmă, cu ideea unei ”priviri tandre asupra umanității noastre blestemate”. Tandrețea și furia se potrivesc, pentru că trebuie să fii tandru în fiecare zi și să nu te înfurii.
Radical și blând, aceasta a fost premisa proiectului.
Cum să ucizi pe cineva pe care îl iubești? Când îți dai seama că viața e crudă, trebuie să trăiești cu cât mai multă umanitate, umor și libertate – acestea sunt temele și contradicțiile pe care am vrut să le explorez cu Gyan ca interpret. Aceste aspecte au fost dificil de descoperit și de cercetat.
Ce anume din interacțiunea cu Gyan Ros te-a convins că e cel mai potrivit pentru rolul lui Woyzeck?
Pentru mine un actor e cineva care simte și crede cu adevărat ceea ce joacă. Gyan nu a trebuit să portretizeze rolul, ci să empatizeze cu el și să-l lase să treacă prin el, să-l trăiască și să-l facă tangibil pentru cei din sală.
Publicul poate recunoaște dacă actorii de pe scenă sunt serioși, dacă cred cu adevărat în ceea ce fac sau dacă doar se prefac, ilustrează, reproduc sau imită niște clișee culturale în spațiul ficțional mimetic.
Întregul meu efort ca regizor e de a ajuta actorul să se regăsească pe sine pe scenă, să-și găsească subiectivitatea prin intermediul textului și prin tot ceea ce se adaugă la spectacol. Cu Gyan am găsit această cale în colaborarea noastră.
Susțin teatrul onest, așa că e important ca tot ceea ce se întâmplă pe scenă să fie autoreferențial, pentru a evita orice fel de ilustrare. Am fost interesat de subiectivitatea și onestitatea lui Gyan încă de la început.
Ce îți propui să comunici publicului prin spectacolele tale?
Prin spectacolele mele, dar mai ales prin ”Woyzeck”, încerc să creez empatie în inimile spectatorilor într-un mod sacru, aș spune. Ceea ce m-a motivat când am optat pentu ”Woyzeck” a fost, probabil, nevoia de reconciliere și de iertare, în special față de mine însumi și față de inadecvarea noastră ca ființe umane. În ”Woyzeck” am încercat să creez ceva care să aibă o profunzime și o semnificație reală. Am vrut să creez procese poetice și existențiale prin intermediul punerii în scenă care sunt mai veridice decât realitatea în care trăim.
În calitate de creator de teatru cu experiență în regie, în artele spectacolului, dar și în management cultural sunt animat de o mare dorință de a surprinde poezia absurdului, de a explora condiția umană în puritatea, nevoia și bizareria ei și de a întoarce pe dos chinurile ciudate și ascunse ale oamenilor: uneori blând, alteori brutal, dar sper că niciodată arogant sau autoritar. Combinația dintre lejeritate și greutate, poezie și umor, îmbinarea teatrului cu muzica și dansul, lumina și sunetul, asta e ceea ce mă fascinează.
Îmi place că proiectele Secției înglobează un amestec de actori profesioniști, tineri interpreți, studenți, amatori sau copii. Pentru mine, o scenă comună e întruchiparea democrației. Practica mea profesională e formată de experiența în domeniul regiei (studii cu Prof. Dr. David Esrig), actoriei, performance-ului, multimediei și filmului.
M-am format într-un mod interdisciplinar și combin diverse discipline în practica mea artistică, care, totuși, se desfășoară de cele mai multe ori în contextul unei explorări teatrale sau performative.
Cum reușește Secția Germană a TNRS să se facă remarcată în peisajul teatral românesc?
Marea forță a teatrului nostru e capacitatea sa de a face apel la empatia umană, în România, între culturi diverse și generații multifațetate. De fapt, nimeni nu are nevoie de teatru german aici! Suntem susținuți și promovați de oraș datorită istoriei și identității germane a Sibiului, ceea ce e frumos. Mă bucur că nu suntem obligați să facem folclor.
Din punctul meu de vedere, societatea germană din România e o societate modernă. Sașii transilvăneni sunt foarte mândri de teatrul lor, pentru că e viu. Ei nu vor artă conservatoare sau dansuri populare și costume tradiționale pe scenă. Tradiția noastră a fost întotdeauna progresul.
Pentru noi, cei de la Secția Germană, teatrul e un loc de interogare și empatie, a individului și a societății, care respinge orice formă de generalizare și unilateralitate în abordarea temelor și poveștilor.
Teatrul e un spațiu de experimentare și asamblare, un loc al libertății și creativității, dar și un spațiu al formei și esteticii, care își creează legitimitatea nu în pragmatism sau etnicitate, ci în sensibil, contradictoriu, reflexiv, radical și misterios. Limba germană nu e un obstacol, ci mai degrabă un mod de gândire care ne ajută să fim proaspeți și diferiți.
Pe final de stagiune, la Secția Germană se lucrează de zor la o nouă producție. Ce ne poți spune despre spectacolul ”Procesul”, care va avea primele reprezentații în 24 și 25 mai?
”Procesul” în regia lui Botond Nagy e foarte important pentru noi, pentru că și astăzi, la 100 de ani de la moartea lui Franz Kafka, tema rămâne de actualitate. Chiar dacă autorul a murit pe 3 iunie 1924, la doar 40 de ani, el s-a înscris de mult timp în canonul literaturii mondiale.
Chiar și după un secol de interpretări multiple, destinul enigmatic al lui Josef K. încă mai ține publicul vrăjit. Încurcătura sa în birocrația fantomatică, insensibilitatea acestei lumi, care îl face să nu se poată orienta, nu permit explicații simple.
Cu toate acestea, sau poate tocmai din această cauză, spectacolul lui Botond Nagy va fi o experiență teatrală care poate fi trăită ca un vis intens.
INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN, apărut în revista Zile și Nopți Sibiu, nr. 8, 16-31 mai 2024
