Vraja Cellei Delavrancea: muzica, literatura și cultura

Cella scrie așa cum cântă: prin ritm, nuanță, memorie și atmosferă, cu “ghirlande de metafore”, așa cum a fost elogiată la propriul său centenar, unde a și interpretat cu vioiciune la pian.

Muzica este omniprezentă în descrierile sale, iar cuvintele sunt pentru ea instrumente potrivite pentru a încapsula memoria, timpul, emoția.

Ana Rubeli, fondatoare a Festivalului Aici a stat, dedică a doua ediție Cellei Delavrancea (8-18 octombrie) cu ocazia a 80 de ani de la debutul editorial al Cellei Delavrancea, prin volumul Vraja, și 35 de ani de la trecerea sa în eternitate.

Timp de unsprezece zile, festivalul propune șapte evenimente – recitaluri, serate culturale, colocvii și tururi ghidate – desfășurate în cinci dintre cele mai valoroase spații de patrimoniu ale Capitalei: Palatul Suțu, Muzeul Theodor Aman, Galeria Madrigal, Ateneul Român și Muzeul Național al Literaturii Române.

Cella Delavrancea a fost atât eseistă, cât și critic muzical

Cella Delavrancea a fost atât eseistă, cât și critic muzical, un cronicar al vremurilor, cât și un profesor exemplar pentru generații de elevi, unii dintre ei absolut străluciți, precum Dan Grigore, Radu Lupu, Liana Șerbescu). Ea a trăit în mijlocul câtorva dintre marile nume ale culturii române.

George Enescu i-a fost partener de scenă, Ion Luca Caragiale a cunoscut-o încă din tinerețe și se spune că s-a îndrăgostit de ea, Constantin Brâncuși i-a deschis atelierul său parizian, iar dintre cei pe care i-a întâlnit sau evocat în scrierile sale fac parte personalități care astăzi aparțin istoriei culturale europene: Arthur Rubinstein, Paul Valéry, Dinu Lipatti, Gheorghe Zamfir, Pablo Casals, Monsieur Hautecoeur, membru al Academiei și conservator al Muzeului Luvru. Privită astfel, viața Cellei seamănă cu o punte între lumea pe care o numim astăzi Belle Époque și România ultimelor decenii ale secolului trecut.

O atmosferă în care se vorbea „numai de literatură, artă și muzică”

Cella a fost fiica cea mare a scriitorului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea și a Mariei Lupașcu, ea însăși pianistă și o femeie cu o educație remarcabilă. În familia Delavrancea, literatura, muzica și conversația intelectuală făceau parte din viața cotidiană. Cella avea să spună mai târziu că fusese crescută într-o atmosferă în care se vorbea „numai de literatură, artă și muzică”. Pe tatăl său îl evoca drept “un om cu păr castaniu, ondulat și lung, ochi palizi ca iazul […] blând și bun pe cât era de măreț ca statură.”[1]

În jurul tatălui său se afla o întreagă lume culturală. Prieteniile familiei îi aduceau aproape pe scriitorii și artiștii epocii, iar Caragiale și Vlahuță făceau parte din acest univers. Pentru noi, astăzi, aceste nume par sustrase din solemnitatea manualelor sau a unor busturi, statui, monumente de for public care încântă privirea trecătorilor grăbiți pe trotinetă sau pe jos. Pentru micuța Cella, ei erau oamenii care pătrundeau în casă copilăriei sale, purtau conversații, făceau glume, se întâlneau, se îmbrățișau și se contraziceau.

Tocmai de aceea, atunci când avea să scrie despre ei peste decenii, Cella i-a evocat cu tandrețe, cu gesturi, ticuri, priviri și replici șfichiuitoare. Această apropiere directă de oameni pe care istoria avea să îi canonizeze cultural este una dintre marile valori ale memoriei sale.

A avut încă trei surori: Margareta, alintată Bebs, profesoară şi membră importantă a cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul“, Niculina, căreia i se spună Pica, pictoriță apreciată la vremea respective și mezina Henrieta, sau Riri, cea care a devenit, în interbelic, una dintre primele femei arhitect din România.

Muzica a intrat foarte devreme în viața Cellei

Primele lecții de pian le-a primit în familie, de la mama sa, la 3-4 ani, apoi studiul a continuat la Conservatorul din București. A plecat apoi într-un stagiu de perfecționare la Conservatorul din Paris. Vorbea fluent franceză și germană. La vârsta de 14 ani la Viena i-a cântat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, copleșindu-l pe marele dramaturg prin talentul său ieșit din comun.

În 1909, Ion Luca Caragiale îi dedica în Universul un text devenit celebru, în care o numea „un copil minune” care „domesticește un monstru sălbatic: Arta”. Era o formulare spectaculoasă, dar și premonitorie. Muzica avea să rămână centrul în jurul căruia se vor organiza toate celelalte pasiuni ale Cellei.

O altă personalitate care a i-a prezis culmile măririi a fost Hașdeu: la doar 7 ani l-a întâlnit și el i-a spus că va deveni o personalitate marcantă în țara sa. Văzuse în viitorul său și îi dăruise un ou de cristal de rocă, de care Cella nu s-a despărțit niciodată. Despre acest episod, Cella a scris mai târziu astfel: “Unele amintiri sunt ca cioburile unui vas pe care încerci în zadar să-l reconstitui. […] Viața și Timpul fug deopotrivă, se ceartă, se împacă și ne încurcă adesea cele mai bune intenții.”[2]

Cariera ei de pianistă s-a desfășurat în România și pe scene europene, însă două dintre capitolele care îi definesc cel mai bine destinul artistic sunt concertul alături de Nadia Boulanger (profesoara pariziană a lui Enescu) şi un bariton, la Catedrala Notre-Dame din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş, dar și legătura cu George Enescu. Cei doi au susținut împreună recitaluri de sonate, iar documentele de epocă îi surprind deja concertând împreună înaintea Primului Război Mondial. În decembrie 1914, de pildă, presa bucureșteană anunța un concert al lui Enescu alături de Cella Delavrancea.

Cella îl privea pe Enescu cu o admirație

Cella îl privea pe Enescu cu o admirație aproape fără rezerve și îl considera unul dintre marile genii muzicale pe care le cunoscuse. Iar despre concertul de la Reims, ani mai târziu, a spus de ce nu a revenit niciodată la Reims: „În viaţa mea, am trăit cu intensitate clipa şi nu i-am întărit întotdeauna valoarea prin prelungirea cuvenită unei dezvoltări.”

Mult mai târziu, avea să transforme experiența acumulată pe scenă și în pedagogie. Din 1950 a predat la școala de muzică din București, iar din 1954 la Conservator, formând și influențând generații de pianiști.

Relația cu Dan Grigore a depășit raportul convențional dintre profesor și elev. Pianistul avea să mărturisească mai târziu că sprijinul Cellei Delavrancea fusese esențial într-un moment dificil al carierei sale și că ea intervenise public, prin cronici, pentru a-i susține valoarea artistică. Ceea ce Cella primise în tinerețe, de la lumea extraordinară în care avusese șansa să se formeze, oferea, la rândul său, generațiilor următoare.

Dar latura sa de scriitoare și eseistă este la fel de captivantă. În 1929, debuta în presă în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal, iar în deceniile următoare avea să scrie proză, cronică muzicală, evocări, însemnări de călătorie și memorii. Primul său volum de proză, apărut fix acum 80 de ani, în 1946, poartă un titlu care pare să îi definească întreaga existență artistică: Vraja.

Au urmat Arpegii în ton major, Mozaic în timp, romanul O vară ciudată, Trepte muzicale și, spre sfârșitul vieții, Dintr-un secol de viață. Editorul Valeriu Râpeanu a fost aproape de ea și s-a asigurat că volumele îngrijite de el spun povestea întocmai așa cum și-a dorit Cella.

Titlurile volumelor spun, într-un fel, totul. Cella scrie așa cum cântă: prin ritm, nuanță, memorie și atmosferă, cu “ghirlande de metafore”, așa cum a fost elogiată la propriul său centenar, unde a și interpretat cu vioiciune la pian. Muzica este omniprezentă în descrierile sale, iar cuvintele sunt pentru ea instrumente potrivite pentru a încapsula memoria, timpul, emoția.

În paginile sale apar oamenii unei lumi pe care astăzi o reconstruim din arhive și fotografii. Barbu Delavrancea, Caragiale, Enescu, Brâncuși, artiști, scriitori și muzicieni sunt surprinși atât în postura lor publică, cât și în intimitatea unor momente mici și mari. Tocmai de aceea memorialistica Cellei reprezintă documente culturale atât de prețioase: pentru că ea povestește ceea ce a văzut, ceea ce a trăit și simțit.

Amintirile sale pornesc din România regelui Carol I

Iar acest lucru devine cu atât mai tulburător cu cât viața ei înaintează. Amintirile sale pornesc din România regelui Carol I, traversează comunismul când își semnează corespondența cu “Tov. Cella Delavrancea”, iar mai apoi Cella ajunge să vorbească la televiziune într-o Românie aflată la sfârșitul regimului comunist. Evocă Parisul anului 1922, când ajunge în atelierul lui Brâncuși, sau Parisul anului 1971, când orașul luminilor o dezamăgește.

Străbate lumea: Italia, Veneția, Amafli, Sorrento, Viena, Berlin, Nürnberg, Bayreuth, Petra. Așterne în paginile volumelor sale amintiri prețioase despre trecutul acestor locuri. Este incredibil câte epoci, locuri, oameni a cunoscut Cella Delavrancea. O pianistă care l-a cunoscut pe Caragiale și a cântat cu Enescu ajunge să fie contemporană cu generații pentru care aceștia deveniseră deja personaje istorice.

Ea a fost cronicarul unei lumi dispărute, a avut privilegiul rar al longevității și responsabilitatea păstrării memoriei în pagini de nuvele și amintiri. A trăit suficient pentru a vedea cum lumea copilăriei sale dispare aproape complet. Bucureștiul aristocratic și intelectual de la începutul secolului, saloanele, ritualurile sociale și conversațiile culturale ale epocii interbelice au fost urmate de războaie, schimbări de regim și transformări urbane radicale, dar vechea lume supraviețuiește prin volumele  și amintirile sale care sunt, de fapt, ferestre către un univers cultural trecut.

Este remarcabil cum, pe 9 decembrie 1987, la împlinirea vârstei de 100 de ani, Cella era încă în fața publicului. O sală plină, personalități care i-au elogiat talentul, intelectul și sufletul: Șerban Cioculescul, Iosif Sava, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dan Grigore, corul Madrigal care i-a cântat “La mulți ani”. Și pianul la care a interpretat la 4 mâini alături de Dan Grigore. Momente pe care le-am evocat alături de un public numeros în data de 13 august 2026, urmărind înregistrarea Centenarului său prezentat de jurnalista Marilena Rotaru în curtea Muzeului Național al Literaturii Române, un preludiu la Festivalul AICI A STAT care va fi dedicat anul acesta chiar Cellei Delavrancea.

În 2026 se împlinesc 35 de ani de la dispariția Cellei Delavrancea și 80 de ani de la debutul său editorial cu volumul de nuvele Vraja. Așa că am găsit momentul potrivit să ne întrebăm ce anume putem transmite din povestea ei unei generații aflate la mai bine de un secol distanță de lumea în care s-a format.

Răspunsul stă în performanțele sale pianistice, în lista extraordinară de personalități pe care le-a cunoscut, în extraordinara ei curiozitate față de lume, în cultura în care ea s-a format pe când disciplinele nu erau lumi izolate. Muzica se întâlnea cu literatura, literatura cu arta, conversația cu lectura, iar prietenia cu schimbul intelectual. Un pianist putea fi și scriitor. Un interpret putea fi și cronicar. Un suflet putea deveni un întreg spațiu de formare culturală.

Despre toate aceste lucruri vom povesti timp de 10 zile la Festivalul Aici a stat – ediția Cella Delavrancea (8-18 octombrie): în muzee, clădiri de patrimoniu, la Ateneul Român, pe străzile din București care apar în paginile cărților sale. Vom descoperi muzicieni remarcabili, vom povesti despre continuitatea școlii pianistice românești, vom simți lumea elegantă de odinioară, vom asculta pianul, vioara, un cvartet, un cor de copii “acasă” la Madrigal, și vom interpreta povești în cheie contemporană.

Aceasta este adevărata ei „vrajă”: Cella Delavrancea ne-a lăsat o invitație. Să ascultăm, să citim, să privim mai atent și să-i păstrăm poveștile.

» Text de ANA RUBELI | Artă & Cultură

[1] Cella Delavrancea, “A fost odată…”, Dintr-un secol de viață, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu, 1987, Editura Mihai Eminescu, București, Pag. 22

[2] Cella Delavrancea, “Hajdeu”, Dintr-un secol de viață, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu, 1987, Editura Mihai Eminescu, București, Pag. 19

Imagine cover: Universul artistic al Cellei Delavrancea – ilustrație de Ioana Nicoară