Un succes internațional beneficiază de o montare inspirată, în linia spectacolelor de ținută de la Teatrul Bulandra
Am văzut în 2013 tulburătorul film „Vânătoarea”, scris de Thomas Vinterberg și de Tobias Lindholm, regizat de primul, cu mereu uluitorul Mads Mikkelsen protagonist, astfel încât, înainte să ajung la avanpremiera de la Bulandra, aveam așteptări ridicate.
Primul spectacol al lui Alexandru Mâzgăreanu la Bulandra, cu Andi Vasluianu într-un rol lucrat în detaliu, nu dezamăgește.
În primul rând, datorită reușitei adaptări scenice a lui David Farr, care a regândit strălucit povestea marilor probleme ale unei comunități mici.
Apoi, montarea în sine, curată, bazată pe o viziune regizorală ce pare neintervenționistă – palpitanta desfășurare a evenimentelor e condusă cu mână ușoară, dar precisă.
Așijderea, distribuția.
Lucas-ul lui Vasluianu e rodul harului unui artist cu multe de oferit în rol principal. Andi a găsit cheia potrivită pentru a decripta personajul. Îi dă replica impecabil Theo-ul lui Cătălin Babliuc, un tânăr care n-a ratat niciun rol, ceea ce pare simplu, dar nu e. Cu Hilde, Mirela Gorea își trece în cont încă o prestație impecabilă a unui om de scenă și de catedră, așa cum a făcut-o în toate spectacolele din ultimul deceniu în care am admirat-o: „Omul cel bun din Seciuan”, „Car(o)usel”, „Tango”, „Richard al III-lea”, „Băieții de zinc”.
O mențiune și pentru, probabil, cel mai notabil „secundar” de la Bulandra, Lucian Ifrim, un Per ce înglobează senin atribute ale tuturor ipocriților, lașilor și impostorilor întâlniți.
Aș adăuga la aprecierile legate de punerea în scenă a „Vânătorii” faptul că nu-i ușor să lucrezi cu cei mici în treburi de oameni mari, nemaipomenind de subiectul în sine – Eva Panduru (Klara) și corul de copii „OMIS” fac o treabă grozavă.
Găsesc că, alături de scenografa Maria Miu, Alexandru Mâzgăreanu a compus un microunivers ce nu e tributar esteticii scandinave, așa cum a fost producția de la Almeida Theatre și cum, de bună seamă, era la îndemână.
În fond, acțiunea spectacolului nu e specifică doar unei regiuni sau unei comunități. Inclusiv cântecele din ritualurile tribale sună bine românește, nu tălmăcite cu de-a sila.
Iar golirea conținutului din sticlele de bere – mă rog, sticluțe, ca la teatru sau la bar – mi-a amintit de alt spectacol de la Bulandra, trebuie că l-am văzut cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, „Mobilă și durere”, după Teodor Mazilu, unde scena în care Constantin Florescu golea din prima o sticlă de bere, se vedea clar că nu era butaforie, m-a impresionat cel puțin la fel de mult precum apariția Torei Vasilescu doar într-o cămașă bărbătească!
„Vânătoarea” de la Bulandra ia în cătare diferența subtilă dintre apropiere și proximitate, graba cu care decidem ce e bine și ce nu, toxicitatea mediului masculin de sorginte tribală, insuportabila ușurătate a destinului frânt de o minciunică, ingrata „Ispășire” (referință străvezie la romanul ecranizat al lui Ian McEwan), nedreptatea.
Dar nu apasă pe trăgaci, lăsându-ne pe noi să judecăm.
Text de HORIA GHIBUȚIU | JURNAL DE BUCUREȘTEAN | RECOMANDĂRI
