În anul 1934, o rață albă, temperamentală, cu cioc galben și haine de marinar a intrat în universul animației ca o creație semnată de Walt Disney, debutând în scurtmetrajul The Wise Little Hen. Donald (Fauntleroy) Duck a apărut inițial ca personaj secundar în desenele cu Mickey Mouse, umorul și carisma vulcanică făcându-l rapid o figură iubită de publicul care a rezonat cu frustrarea sa constantă, natura explozivă și eșecurile repetate.
Pentru că majoritatea personajelor clasice de desene au evoluat treptat către forma lor finală (Mickey fiind singura excepție de la regulă), primele apariții ale eroului au fost construite în jurul vocii sale, care îi aparține lui Clarence Nash, deoarece aspectul era acela al unei rațe generice, cu cioc lung, gât prelungit și mers legănat. Schimbarea a avut loc în 1936, când, în Orphans’ Picnic și Moving Day, audiența a început să observe modificări: ciocul său a devenit mai maleabil, în timp ce ochii au crescut în dimensiune, transmițând o varietate largă de expresii.
Primul film dintr-o serie cu Donald în rol principal, intitulat Donald Duck, a fost lansat în ianuarie 1937, după ce animatorii grupului Duck Men au fost remarcați pentru abilitatea lor de a reda mișcările și stările eroului, căruia i-au adăugat, pentru prima dată, și trăsături negative (ceva imposibil de făcut cu protagoniști precum Mickey sau Goofy).
Astfel, odată cu schimbările în aspect, au început să îi construiască și personalitatea. În filmul de debut, caracteristica sa principală este lenea. Rățoiul evită, pe întreg parcursul peliculei, responsabilitatea de a ajuta protagoniștii să planteze și să adune porumb, făcându-i să creadă că este prea bolnav pentru a munci.
În a doua sa apariție, el încearcă să susțină un spectacol pentru un grup de copii neascultători, eveniment care îl face să își piardă cumpătul și să explodeze într-un acces de furie, animatorul Dick Lundy fiind cel care a conceput cunoscuta sa acțiune distinctivă pentru a semnala mânia: sărind într-un picior, fluturându-și pumnii, rățoiul provoacă pe oricine la luptă. În filmele următoare, el și-a păstrat caracteristicile leneșe și răutăcioase, temperamentul devenind treptat o trăsătură definitorie.
Pentru a menține natura comică a ilustrațiilor, Studiourile Disney s-au folosit de umorul fizic exagerat (denumit slapstick), bazat pe situații comice și accidentale, însoțite de sunete și gesturi excesive. În anii care au urmat, rățoiul a avut parte de diverse întâmplări absurde, fiind prins într-o lamă de fierăstrău, luat de o cascadă, lovit cu bucăți de lemn, călcat de cai, atacat de albine, umflat ca un balon și trimis în spațiu, tras dintr-un tun și electrocutat, devenind astfel un simbol al omului de zi cu zi, care se confruntă cu obstacole și nedreptăți, perseverând prin optimism și bunătate.
Până la sfârșitul anilor ‘30, designul și personalitatea lui Donald erau perfect definite, audiența știind deja la ce să se aștepte în situații precum apariția relaxată a personajului într-un hamac în scenele de deschidere.
Începând cu Don Donald, din 1937, Donald și-a câștigat propria serie de desene animate, în care au fost introduse și figuri recurente, precum partenera sa, Daisy Duck, și nepoții Huey, Dewey și Louie (cunoscuți pentru farsele jucate). Tot atunci, creatorii săi au reușit să îl umanizeze și mai mult, adăugându-i, în contrast cu trăsăturile negative, caracteristici care l-au transformat într-un protagonist cald și iubitor.
Atunci când nu se confruntă cu o problemă, Donald poate fi prietenos, depunând eforturi considerabile pentru a-și controla temperamentul de dragul celor din jur, în timp ce, atunci când greșește, este pregătit să accepte consecințele acțiunilor sale. Un alt element de bază în mitologia eroului este dificultatea de a menține un loc de muncă, încercările sale sfârșindu-se adesea într-un mod comic, folosind expresiile memorabile „What’s the big idea?”, „Aw, phooey!” și „Oh boy, oh boy, oh boy!”.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea desenelor animate au devenit instrumente de propagandă, existând o serie în care Donald este recrutat în armata Statelor Unite. Der Fuehrer’s Face, apărut în ‘43, este centrat pe coșmarul rățoiului ca prizonier al Germaniei naziste, scurtmetrajul fiind singurul pentru care Donald a câștigat un Premiu Oscar.
După anii ‘50, imaginea sa a devenit cunoscută la nivel global, fiind utilizată pentru o gamă largă de produse de colecție și inspirând numeroase parodii și imitații în film și televiziune. La fel ca Mickey și Goofy, personalitatea lui a devenit puțin mai blândă, fiind prezentat ca un model pentru cei trei nepoți sau luptând împotriva veverițelor Chip și Dale.
La 90 de ani, Donald Duck rămâne un personaj atemporal (cu propria stea pe Hollywood Walk of Fame), continuând să aducă bucurie și inspirație publicului din întreaga lume: „A fost întotdeauna o plăcere să lucrăm cu Mickey, Pluto și Goofy. Totuși, ca în multe familii mari, avem și un copil problemă. Aveți dreptate, este Donald Duck.” (Walt Disney)
» Text de Claudia Aldea | Artă & Cultură | Film
