Dracula Film Festival a făcut deja o tradiţie din a propune publicului cine-concerte susţinute de artişti ieşiţi din comun, iar unul dintre cei mai interesanţi invitaţi din 2023 a fost Massimo Zamboni (n. 1957), chitarist și compozitor, considerat unul dintre părinții Punk-Rock-ului italian, datorită trupei-cult pe care a fondat-o în 1982, CCCP – Fedeli alla linea.
Adoptarea simbolisticii de sorginte sovietică fusese promovată de Malcolm McLaren încă din anii ’70 pe scena Proto-Punk newyorkeză, dar ambivalenţa utilizării acesteia de către CCCP, între idealism (peste 75% dintre cetăţeni votau pe atunci Partidul Comunist Italian în Reggio Emilia, oraşul natal al lui Zamboni) şi ironie intelectuală (titlul albumului lor din 1987, „Socialism şi Barbarie”, este o parodie a sintagmei „socialism sau barbarie” din eseul activistei Rosa Luxembourg, Juniusbrochüre, din 1915) a rămas unică pe Bătrânul Continent.
În anii ’90, CCCP s-a metamorfozat în CSI, formaţie a cărei muzică a ajuns pe primele locuri în topurile Pop italiene, pentru ca, din 2000, Massimo Zamboni să opteze pentru o carieră solo, în care originalele sale experimente muzicale, inclusiv în spaţiul artelor performative (în Dracula Film Festival, de exemplu, a propus publicului „Zamboni VS Dracula”, soundtrack live compus integral având ca inspiraţie clasicul film cu Bela Lugosi), au fost complementate de o intensă activitate scriitoricească, în 2023 publicând a zecea sa carte, Bestiario selvatico.
Personalitate inclasificabilă a culturii Pop europene prin capacitatea de reinventare şi apetitul pentru istoriile şi mitologiile contemporane, MASSIMO ZAMBONI reprezintă una dintre piesele esenţiale în complexul puzzle a muzicii italiene din ultimele decenii.
Massimo, plecăm în dialog de la expoziţia deschisă iarna asta, o retrospectivă dedicată grupului CCCP, pentru că este interesant parcursul tău de la Punk-Rock la incursiunile creative în teatru şi film. Cum a ajuns deci Punk-ul într-o biserică?
La începutul anilor ’80 am fondat CCCP, iar mai târziu, împreună cu solistul vocal [Giovanni Lindo Ferretti], am format cea de-a doua trupă foarte importantă din cariera noastră, CSI [Consorzio Suonatori Indipendenti]. În urmă cu circa 23 de ani ne-am despărţit şi fiecare şi-a urmat propriul drum, având deja stiluri diferite de a face muzică, ba chiar şi de viaţă.
Am reluat legătura cu Giovanni în nişte circumstanţe curioase – la lansarea unui film documentar dedicat concertului nostru susţinut în URSS în vremea lui Gorbaciov -, când am apucat să stăm mai pe îndelete de vorbă şi atunci s-a născut ideea unei noi colaborări, la 40 de ani de la înfiinţarea CCCP.
N-am discutat însă neapărat de un concert de reunire în acele momente, pentru că eu mă gândisem doar la o expoziţie, ideea venindu-mi întrucât în Reggio Emilia, oraşul în care locuiesc, există o veche mănăstire Benedictină cu multe încăperi, foarte potrivită pentru aşa ceva.
Parterul a fost renovat complet, frescele sunt refăcute, dar etajul este parţial încă în ruină, deci combinaţia de intervenţii rafinate şi ruine decrepite, exact ca în viaţă… mi se părea perfectă.
Am pregătit expoziţia timp de un an, iar rezultatul se dovedeşte a fi de un mare succes [expoziţia Felicitazioni! CCCP – Fedeli alla Linea 1984-2024 este deschisă până pe 11 februarie, în biserica San Pietro din Reggio Emilia – n.r.].
Am adus acolo elemente diverse, o bucată din Zidul Berlinului, o maşină Trabant, am montat inclusiv Cavalli di Frisia, baricade din cele folosite în războaie pentru a opri invaziile dinspre mare, am adus fotografii, înregistrări audio, plus că avem şi filmul pe care l-am făcut special pentru expoziţie.
Datorită succesului neaşteptat de mare, am susţinut până la urmă şi mai multe concerte în zonă, la care a venit foarte multă lume.
Rămânem ancoraţi în prezent, pentru că ai lansat relativ recent nu doar un album nou, dar şi o carte, ambele având legătură atât cu regiunea de care eşti ataşat încă de dinainte de CCCP, cât şi cu preocuparea ta perenă, ca artist, pentru comentariul social şi istoric.
În plan muzical, am lansat în 2022 un album intitulat La Mia Patria Attuale, în care vorbesc despre tot ce înseamnă pentru mine ideea de patrie, de ţară natală. “Patrie” este un cuvânt pe care dintotdeauna mi-a venit destul de greu să-l folosesc, pentru că semnificaţia lui în limba italiană este diferită de ideea de loc în care te-ai născut.
Noţiunea de ţară natală, de ţinut din care te tragi, este ceva foarte adânc înrădăcinat în sufletele noastre, dar foarte diferit de ideile politice, iar patrie este un cuvânt care, în Italia zilelor noastre, se vede aruncat în eter oricând şi oricum, în funcţie de felurite interese. Vezi tot soiul de demagogi care spun despre ei la televizor că sunt patrioţi, că Italia e patria lor, fără să le pese de fapt de naţiunea lor, de popor… le pasă doar de ei înşişi şi de carierele lor politice.
În ce mă priveşte, consider că sunt un om suficient de matur şi de aceea m-am aplecat mai cu atenţie asupra acestui cuvânt. Ştiu prea bine că, de exemplu, în Al Doilea Război Mondial, partizanii se autointitulau patrioţi pentru că luptau şi mureau pentru ţara lor, pentru ideea de patriotism, şi nu îmi vine să cred că acest cuvânt, care avea odinioară o semnificaţie atât de adancă, de specială, a ajuns să fie acum golit de conţinut, că aproape nu mai înseamnă nimic.
A devenit doar un cuvânt pe care-l auzi când şi când la televizor, rostit de politicieni, sau când naţionala de fotbal a Italiei câştigă vreun trofeu şi, dintr-o dată, toată naţiunea devine una de… patrioţi.
În privinţa noii mele cărţi, care se numeşte La trionferà [“Va triumfa”], aceasta e un studiu despre activitatea Partidului Comunist din oraşul în care locuiesc, care a guvernat aici în cea mai mare parte a secolului XX…
Apropo de La trionferà, mi-a atras atenţia o frază de-a ta: “A fi comunist este, înainte de toate, un sentiment, acela că, în lumea asta, te afli de partea celor drepţi”. La noi, comunismul are cu totul alte conotaţii, deci fă-mă să înţeleg ce-ai vrut să spui.
Sunt foarte conştient că semnificaţia cuvântului “comunism” este diferită pentru mine faţă de ce înseamnă pentru voi.
Ştiu ce s-a întâmplat în secolul XX în Estul Europei, ştiu că nu a fost la fel în comparaţie de cum au decurs lucrurile în Italia, în special în Reggio Emilia, unde locuiesc eu… da, povestea a fost cu totul alta în România sau în Uniunea Sovietică. Ce pot eu să spun este că, în Italia, Partidul Comunist a avut un rol foarte important în rezistenţa împotriva fascismului şi aşa a ajuns să fie parte din guvernarea locală în oraşul meu, şi trebuie să admit că a fost un guvern local foarte bun.
Sub Partidul Comunist, noi am văzut o înflorire a culturii şi a serviciilor sociale, statul social a devenit principalul element în acţiunile politicului, iar accentul s-a pus foarte mult pe cultură. Reggio Emilia, oraş care nu e chiar mic, fiindcă are 150.000 de locuitori, a fost loc de pelerinaj pentru mari intelectuali ai lumii. Am devenit vârf de lance în susţinerea naţiunilor care voiau să se elibereze de sub colonialism sau imperialism. Aşa se face că, în Reggio Emilia, Partidul Comunist nu a reprezentat o forţă de opresiune, ci dimpotrivă, de progres… e straniu modul în care s-a destrămat apoi totul în doar câţiva ani.
După căderea comunismului în România, în Bulgaria, în tot restul blocului Estic, la fel s-a întâmplat şi la noi. Altfel, bustul lui Lenin a rezistat la noi în oraş câteva decenii bune, dar cred că nu reprezintă cu adevărat personajul istoric Lenin, ci e mai degrabă un simbol generic al rezistenţei, pentru că am văzut familii care mergeau acolo şi le arătau copiilor bustul lui Lenin, spunând:
‘El este omul care a vrut o lume mai bună pentru noi toţi’.
Era un mod romantic, să-i zicem, de a interpreta o altfel de viziune politică conştientă.
Cred că bustul acela a reprezentat speranţa pentru o lume mai bună şi, totodată, opoziţia faţă de lumea de azi, condusă de multinaţionale şi plină de corupţie. Cred că nu mai există un asemenea loc în Europa, eu nu ştiu să mai fie aşa ceva pe altundeva.
Revenind la muzică, albumul La Mia Patria Attuale, lansat anul trecut, este, în mod evident, un produs creat în timpul pandemiei. Acest tip de criză neobişnuită ţi-a nuanţat în vreun fel perspectiva sau modul în care te raportezi la arta ta?
Pentru mine diferenţa nu a fost foarte mare, pentru că eu oricum locuiesc într-o zonă retrasă, în munţi, aşa că nu am prea mult contact cu oamenii, în afară de concerte şi alte câteva evenimente.
Sunt obişnuit să stau singur şi să cânt, să scriu, să fac totul pe cont propriu. A fost însă o perioadă de concentrare maximă, asta e adevărat. Partea cea mai dificilă s-a dovedit a fi înregistrarea pieselor.
Studioul era la 150 de kilometri de casă, mergeam dimineaţa acolo, înregistram şi mă întorceam apoi seara acasă, mă spălam pe mine şi dezinfectam toate echipamentele, iar a doua zi o luam de la capăt. Totul s-a făcut în mare grabă, dar cred că tocmai graba asta m-a ajutat să mă concentrez la ce aveam de făcut fără să pierd vremea, să fiu atent la toate detaliile esenţiale, la fiecare sunet ce urma să fie înregistrat. A fost o perioadă foarte intensă.
Mai e ceva, trebuie să punctez că între albumul La Mia Patria Attuale şi muzica Punk pe care o făceam pe vremuri este o distanţă foarte mare, pentru că acest disc este dedicat regiunii mele natale şi a trebuit să mă exprim aici în limba maternă, într-un fel cât mai simplu, deci conţine doar cântece italiene, fără chitară electrică sau tobe sau ceva de genul ăsta… este un album italian, pur şi simplu.
Fiind foarte ataşat de regiunea natală, este evident că muzica ta a fost influenţată de contextul în care te-ai format. În anii ’70, ai activat în primele trupe, mai întâi cea de Prog-Rock, Rynazyna, iar după aceea, cu Umberto Negri, în Frigo, orientată spre Punk-New Wave. Venind din mediul rural, ce te-a făcut să crezi că ai putea să-ţi câştigi pâinea din Rock?
Mi-am dat seama că muzica va fi cariera mea exact atunci când am încercat să cânt împreună cu colegii din CCCP pentru prima oară. Giovanni [Lindo Ferretti], solistul vocal, ne-a împărtăşit la momentul acela ce-i trecea prin minte şi, pe loc, mi-am dat seama că asta era, asta trebuia să fac în continuare, fiindcă vorbele sale, atitudinea lui, degajau o forţă nemaipomenită. A fost ca şi cum fiecare lucru s-a aşezat brusc la locul său şi totul a căpătat sens dintr-o dată.
Toate gândurile mele din anii de până atunci, toate vocile, tot ce citisem, tot ceea ce ascultasem, toate mi-au apărut în faţă şi atunci am ştiut că asta trebuie să facem, asta e povestea pe care-o avem de spus.
Noi ne-am cunoscut la Berlin, iar oraşul acela ne-a lăsat o impresie foarte puternică, pentru că am realizat, în primul rând, că trebuie să cântăm în limba noastră maternă, nu în engleză, nu în “americană” (sic!).
Amintindu-ne în fiecare clipă cine suntem, nu aveam nevoie să imităm pe nimeni, deci trebuia să fim noi înşine, să exprimăm ceea ce noi simţeam şi gândeam.
Cu alte cuvinte, nu ne propuneam să ne încadrăm în vreun gen muzical anume, nici Rock’n’Roll, nici Punk sau Rock, nimic de felul ăsta. Trebuia să ne identificăm propriul drum, propria voce, să ne regăsim muzical în locul de unde venim şi în limba pe care-o vorbim, şi să ne exprimăm astfel, oricât de greu ar fi, pentru a crea puntea dintre lumea noastră şi a ta, ca ascultător.
Să combinăm toate formele de expresie, muzica Pop, Rock sau Punk, în fine, tot ce vine din peisajul cultural în care trăim şi astfel să ne croim propria cale. Şi totul a demarat atunci foarte rapid. La două zile după ce ne apucasem să cântăm împreună aveam deja cinci sau şase piese gata, nici nu mai ştiu exact câte anume, fiindcă muzica izvora, pur şi simplu, din noi. Iar acela a fost doar începutul…
… mai ales că vă defineaţi concertele ca sesiuni de “terapie colectivă”, iar ideea de parodie ideologică era complet nouă pentru scena Rock italiană. Muzical, într-adevăr, cu fiecare disc scos, v-aţi îndepărtat de etichetările simpliste. Poate cel mai relevant din punctul ăsta de vedere rămâne albumul vostru concept, Epica Etica Etnica Pathos, din 1990, cântecul de lebădă al grupului CCCP.
Pentru a lucra la acest album am părăsit studioul în care înregistram de obicei şi am închiriat o fermă la ţară, unde am locuit timp de trei sau patru luni împreună cu muzicieni pe care i-am întâlnit acolo pentru prima oară.
A fost un mod radical diferit de a face muzică… în fiecare zi se năştea o creatură diferită, absolut nouă, fără vreo legătură cu o anume tehnică creativă, nimic de felul ăsta. Pur şi simplu, muzica s-a născut din viaţa noastră, aşa cum o trăiam noi în acele momente.
Toate stilurile diferite ale noastre, cultura fiecăruia dintre cei care am contribuit la acest album, toate se regăsesc în compoziţiile alea. Aşa se face că sound-ul albumului este atât de eclectic, de la muzica tradiţională italiană la piese experimentale, şi, nu în ultimul rând, cântece de dragoste.
Două dintre cele din urmă [Amandoti (sedicente cover) şi Annarella – n.r.] se numără şi acum printre cel mai populare love song-uri din Italia… da, ele sunt de pe albumul Epica, ba chiar o piesă a devenit faimoasă în toată lumea, nici nu îmi pot da seama cum de s-a întâmplat asta, căci o găseşti pe tot felul de soundtrack-uri, în reclame, la televizor, o cântă solişti celebri, e incredibil!
Ei bine, totul a luat naştere în casa aceea în care am locuit cu toţii o perioadă şi care avea o vibraţie antică extrem de bogată, dar, totodată, şi disruptivă.
Am încercat să mixăm toate acestea şi a rezultat sound-ul ieşit din comun al acestui album. Dintr-o perspectivă, este foarte rafinat, dar, din alt punct de vedere, sugerează ultimele trăiri din existenţă… în acelaşi timp.
Coabitarea contrastelor sub un acoperiş creativ comun, ce trimite inevitabil la spiritul neîngrădit al lui Frank Zappa, a fost asumată de CCCP chiar prin modul în care trupa şi-a definit muzica, pe de-o parte, ca “musica melodica emiliana”, iar pe de alta, ca “punk filosovietic”. Aparent, un paradox…
În pofida controverselor pe care le-a stârnit, a fost o declaraţie de independenţă.
Eu nu m-am considerat niciodată un muzician Punk, după cum bine vezi, pentru că, mai degrabă, ne-am creat noi singuri formulele de a face muzică. Până la urmă, ce e acela “punk pro-sovietic”? Nimeni nu ştie… deci noi făceam fix ceea ce vroiam să facem, să cântăm ce simţeam sau credeam.
Am combinat două genuri care, în mod normal, nu se potrivesc nicicum, muzica Pop(ulară) şi muzica Punk… aveam în faţă o foaie impecabil de albă pe care am scris ce şi cum am dorit noi.
Am învăţat asta în Berlin, unde toată lumea făcea la fel, fiecare îşi crea propriile reguli după care se călăuzea mai departe.
Epica Etica Etnica Pathos a marcat tranziţia spre sound-ul noului vostru grup, CSI, confirmând însă şi decizia ta, personală, de a continua explorările în profunzimile spaţiului sonor. Ce anume îţi “vorbeşte” din realitate ca să te inspire? De ce Mongolia şi nu Maldive, să zicem?
Aş putea spune că geografia şi istoria au fost şi continuă să reprezinte punctele de start în ce mă priveşte.
Când am început lucrul la primul album cu CSI [Ko de mondo, din 1994 – n.r.], ne-am dus în Bretania, în nordul Franţei, într-un loc unde simţi că se termină Europa, acolo, pe stânci, privind spre mare.
Este o zonă unde bate mereu un vânt îngheţat, dar, într-un fel foarte romantic, ai cumva senzaţia că laşi Europa în urma ta atunci când eşti acolo… pe ideea asta ne-am concentrat. Era în vremea războiului din Iugoslavia, iar în locul acela special am trăit acel sentiment straniu, pe care am dorit să-l exprimăm prin muzică.
Al doilea disc, Linea Gotica, este despre linia care separa cele două părţi ale Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul ocupat de armata germană şi cel eliberat.
Războiul a rămas deci tema principală şi pentru acest disc, fiind vorba de faptul că noi trăim încă pe această graniţă, pe această linie de demarcaţie. Al treilea, Tabula rasa elettrificata, a fost dedicat Mongoliei. De ce Mongolia şi nu Maldive, mă întrebi? Sunt sigur că deja ştii răspunsul.
Probabil că e foarte frumos în Maldive, dar pe mine nu mă interesează să merg acolo, nu vreau să fac turism în acele locuri. Mongolia însă e altceva, pentru că geografia are o mare importanţă. Când te gandeşti la Mongolia te gândeşti la imperiul lui Gingis Khan, la viaţa de nomad, dar şi la ruinele dominaţiei ruseşti. Până la urmă este vorba de interesul faţă de elemente care îţi pot alimenta creativitatea. Dacă mergi în Maldive mănânci peşte, înoţi în apa albastră şi te distrezi bine cu fetele şi băieţii de acolo, dar cam atât.
Dacă ceva îţi trezeşte interesul sau inspiraţia, cum faci să te decizi dacă vei scrie despre acel subiect sau îl vei aborda prin muzică? Începând cu In Mongolia in retromarcia, ai scris deja zece cărţi din 2000 încoace, în paralel cu activitatea de muzician.
Pe măsură ce înaintez în vârstă prefer, din ce în ce mai mult, să scriu, pentru că scrisul îmi dă posibilitatea să mă explorez pe mine însumi tot mai în profunzime.
Mă cufund în sufletul meu ca într-o mină, din ce în ce mai adânc, iar rezultatele se văd, pentru că scot astfel la iveală tot soiul de lucruri inedite.
Mai mult, pentru a dezvolta un subiect în scris, este nevoie să vorbesc cu oameni, să cercetez în arhive, să caut informaţiile de care am nevoie, să pun totul împreună şi să creez, iar apoi să definesc, ceea ce la începuturi erau noţiuni fără contur clar, fără o formă.
De exemplu, pentru La trionferà, cunoşteam istoria, ştiam ce s-a întâmplat, şi mi-am pus întrebarea legitimă: ‘Cum aş putea să fac eu ordine în toate astea?’.
Pentru că era vorba de peste un secol de viaţă, de lupte, de speranţe, trăiri şi aşa mai departe… din acest motiv este nevoie, uneori, de ani de zile ca să scrii o carte. Pentru La trionferà am avut nevoie de patru ani, iar pentru o altă carte de nouă ani, asta în vreme ce muzica se naşte diferit, mult mai rapid şi pe neaşteptate.
De multe ori interpretez o linie melodică şi îmi vin în minte imediat versurile potrivite, şi uite-aşa se ajunge la un cântec nou, care exprimă ceea ce ştiu, ce reprezint şi ce vreau eu să spun în clipele acelea. Sunt procese de creaţie foarte diferite.
Când scrii sau compui mânat de căutări personale, te bucuri de o libertate absolută. Ce te atrage însă la cinematografie, deoarece acolo creezi în baza ideilor sau formelor de expresie ale altor oameni?
Nu sunt chiar atât de sigur că m-am bucurat de această libertate deplină de a crea pe care o menţionezi, pentru că nu este ceva ceea ce eu să-mi doresc neapărat, din punct de vedere al procesului de creaţie. Asta, ca să fiu complet sincer.
Vezi tu, eu scriu romane istorice ce nu sunt pure ficţiuni, personajele mele au trăit ori mai trăiesc, sau au urmaşi, fii şi fiice, familii care pronunţă cuvintele scrise de mine şi care au făcut sau ştiu de lucrurile pe care le descriu eu în cărţile mele, deci pot avea o poziţie… aşa că trebuie să am grijă cum scriu.
Credinţa mea e însă aceea că, cel mai bine, e să te simţi liber să scrii ce vrei şi mă refer la libertatea de a-ţi alege subiectele pe care le abordezi.
Tocmai asta vroiam să subliniez, că, spre deosebire de cărţile şi înregistrările tale, în compunerea de coloane sonore pentru filme libertatea creativă se exercită în limitele trasate de scenarist şi regizor. Şi, totuşi, lucrezi în mod constant OST-uri.
Ai dreptate, am compus destul de multe coloane sonore pentru filme artistice şi documentare [peste 20 de producţii cinematografice, dintre care multipremiatele Velocità massima şi Piombo fuso – n.r.].
Îmi place să fac asta pentru că e vorba de un cu totul alt fel de implicare… trebuie să susţii creaţiile altora, deci e nevoie să te detaşezi oarecum de tine însuţi.
În faţa ta este ceva care a fost deja creat, felurite imagini şi poveşti, iar tu trebuie să compui muzică pentru a le da mai multă forţă sau a scoate în evidenţă toate detaliile lor… dar tu trebuie să te menţii în planul secund, ca să zic aşa.
Desigur, în multe cazuri, piesele instrumentale pe care le-am scris pentru diferite coloane sonore au căpătat o viaţă proprie, am scris ulterior versuri pentru ele şi au devenit cunoscute dincolo de filmele pentru care au fost compuse.
Vorbim aici de un alt fel de libertate de creaţie, pentru că, în cazul acesta, nu te exprimi pe tine atât de mult pe cât, de fapt, eşti nevoit să ţii seama de actori, de mişcările şi de replicile lor, iar rolul tău este acela de a îi pune pe aceştia în valoare cu muzica ta.
Ce-mi spui însă despre concertul pe care l-ai susţinut în cadrul Dracula Film Festival, cu muzica ta originală inspirată de filmul Dracula al lui Tod Browning, din 1931?
În cazul acestui cine-concert am “stricat” puţin filmul original, pentru că am înlocuit multe din replicile din film cu muzică.
Dar consider că Dracula este o poveste atât de bine cunoscută, încât nu mai trebuie ca publicul să audă cu limpezime chiar fiecare replică, deoarece toţi ştiu în mare ce se întâmplă, aşa că am putut să oferim un spaţiu mult mai extins muzicii.
» Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
Foto header: Paolo Degan
