Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 01/04/2024
Festival Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | LUCY KRUGER: “Pe scenă sunt eu însămi, dar sunt şi un personaj pe care-l pot modela”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | LUCY KRUGER: “Pe scenă sunt eu însămi, dar sunt şi un personaj pe care-l pot modela” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | LUCY KRUGER: “Pe scenă sunt eu însămi, dar sunt şi un personaj pe care-l pot modela”
Lucy Kruger - interviu


LUCY KRUGER: “Pe scenă sunt eu însămi, dar sunt şi un personaj pe care-l pot modela”

Printre artiştii care vor concerta la Club Control în cadrul celei de-a treia ediţii a EUROPAVOX Festival (3-4 aprilie, Bucureşti), proiect cultural care promovează diversitatea scenei muzicale europene, ne-a atras atenţia Lucy Kruger & The Lost Boys, trupă berlineză de Art-Pop/Alternative cu o identitate cu totul aparte.

Muzica captivantă, aproape hipnotică, a cantautoarei de origine sud-africană Lucy Kruger, în care pot fi detectate influenţe şi înrudiri deopotrivă cu Nick Cave şi Garbage, cu PJ Harvey şi Depeche Mode, reprezintă, aproape invariabil, o translatare artistică ale propriilor experienţe şi gânduri intime şi, drept urmare, formele sonore pe care le îmbracă sunt eterice, diafane şi complex nuanţate, definind o remarcabilă personalitate creativă. 

Lucy Kruger interviu

Lucy Kruger şi-a lansat primul album solo, Cut Those Strings, în 2012, la încheierea studiilor de actorie în cadrul Universităţii din Capetown, a înregistrat un EP Lucky Kruger & The Lost Boys exact acum un deceniu, pentru a debuta oficial cu LP-ul Summer’s Not That Simple, urmat de relocarea la Berlin, ce a avut ca urmare o serie de trei albume Arty extrem de bine primite de scena Indie europeană, în care trece de la Psychedelia şi Folk Noir la un Alt-Rock sofisticat… cu titluri pe măsură: Sleeping Tapes for Some Girls, Transit Tapes (for women who move furniture around) şi Teen Tapes (for performing your own stunts).

LUCY KRUGER vine în România cu cel mai recent album, Heaving, lansat cu doar câteva luni în urmă, şi am profitat de prilej pentru a avea un dialog informal despre alegerea muzicii ca principal mediu de expresie personală şi auto-descoperire.

Lucy Kruger interviu
LUCY KRUGER Foto: Francis Broek

Heaving, albumul pe care l-ai înregistrat cu The Lost Boys, vine după tripticul de LP-uri “Tapes”. Cum ar trebui să îl ascultăm, ca pe un stand-alone sau ca pe o completare a unei… tetralogii?

Atunci când am lansat albumul nu cred că mi-am pus problema că ar fi cel din urmă dintr-o tetralogie, cum îi spui tu, dar gândindu-mă acum cred că s-ar putea să ai dreptate, totuşi, fiindcă trilogia [Sleeping/Transit/Teen] Tapes a reprezentat un fel de trambulină pentru mine, o încercare de a-mi face curaj, iar acesta este cumva o finalitate a sa, aşa cred.

O mare parte dintre piese sunt despre curajul de a-mi găsi o voce distinctă şi de a o folosi, de a cânta sau de a dispărea cu totul… este un sentiment pe care îl exprim în multe din versurile mele, dar pe care nu l-am prea pus în practică până recent.

Albumul [solo] pe care urmează să-l lansez în scurt timp, A Human Home, de pe care am făcut public doar un single, l-am compus înainte de Heaving şi când m-am apucat de lucru nu mi-am propus neapărat să scot un nou disc, ci, pur şi simplu, am avut o perioadă în care am scris muzică fără să am în minte un anume rezultat, fără să mă gândesc la cum va arăta în final sau cui i s-ar putea adresa.

Aveam nevoie doar să mă descarc, să nu fiu bună la ceva anume o vreme, să cânt de dragul de a cânta, să mă eliberez de constrângerile venite din noţiunile de bine şi rău ori de ce mi se spune sau ar trebui eu să fac de fapt. 

Lucy Kruger interviu
LUCY KRUGER Foto: Mia Truter / Francis Broek / Josh Rijneke

Ai rupt practic, în mod deliberat, fluxul pattern-urilor din existenţa ta cotidiană ca să priveşti din nou înspre tine însăţi…

Da, cam aşa stau lucrurile şi de asta m-am oprit pentru un timp din modul de lucrul sistematic, ordonat, iar după aceea am continuat să cânt despre cum vreau eu, de fapt… să strig din toate puterile!

Fiindcă mi-am dat seama că, dacă nu scot din mine un ţipăt în momentul acela, nu mai am cum să mă iau în serios niciodată. Şi am intrat atunci în studio şi m-am gândit… acum, eu, cum strig? Cum fac eu asta?

Am încercat să ţip la propriu, dar a fost mai greu decât mi-am imaginat. Este un vers într-o piesă a mea care spune că ‘cineva, după uşă, stă tot timpul cu ochii pe tine’… ei bine, exact asta simţeam şi eu, simţeam că nu pot striga pentru că cineva e permanent acolo şi mă va privi ciudat, că celor din jur le voi părea stranie. Şi asta se întâmpla în studioul unde repetam, la Berlin, cu tobe foarte zgomotoase şi alte sunete în jur, mult mai tari decât urletul meu.

În fine, cumva am ajuns la concluzia că, deşi eu cânt împreună cu o trupă, până la urmă sunt albumele mele, compoziţiile mele, astfel că e foarte posibil ca fiecare piesă nouă pe care o scriu să vină cumva firesc în continuarea celor precedente, deci să existe o legătură – conştientă sau nu – cu cele făcute în trecut… sigur, asta dacă nu îmi propun în mod special să fac un album cu un concept distinct de celelalte.

Altfel, mi-am dorit ca Heaving să fie mai puţin fragil ca albumele din seria Tapes, am vrut să aibă mai multă concreteţe, să nu fie atât de eteric, de subtil, deşi rămâne unul dintre cele mai intime albume pe care le-am compus până acum. 

Cu toate că legătura există, pe Heaving te aventurezi în teritorii muzicale neexplorate pe Sleeping, Transit sau Teen Tapes. Precum piesa Post-Punk Burning Building, de exemplu. În cazul tău, ce primează în procesul creativ, căutarea prin sunet sau prin cuvânt?

Sunt înclinată să spun că versurile sunt partea cu care încep… nu neapărat în sensul că le scriu din prima de la cap la coadă, dar, cumva, am nevoie să ştiu ce voi spune în acelaşi timp cu naşterea muzicii.

Şi invers, pentru că, de multe ori, dacă încerc să scriu doar versuri, fără să am o frază muzicală de care să le ataşez, mi se pare că e un demers mult prea cerebral, chiar pretenţios sau, să spunem aşa, construit cumva nefiresc.

Îmi vine mult mai uşor să scriu versuri cu suflet şi să le insuflu o sinceritate mai profundă dacă există şi o melodie pe care să le pot cânta.

Rimele, împreună cu frazele muzicale, dau structura cântecului, îl încadrează pe acesta într-o ramă. Pentru Heaving am avut mai multă limpezime, am ştiut ceva mai clar ce anume voiam să spun, fiindcă mi-am propus din start să mă concentrez pe voce, pe conceptul de voce şi fizicalitate a acesteia, pe întruparea sa corporală, dacă vrei.

A fost un proces de creaţie mult mai fluid, pentru că am început cu o frază muzicală repetitivă, un loop elementar, pe care îl şi regăsim până la urmă pe album… am vrut de multe ori să modific fraza asta, s-o complic puţin, dar într-un final am lăsat-o aşa, pentru că suna mai bine cum era în forma ei basic.

Întorcându-mă la versuri, cred că în ele mi se arată valoarea unui cântec, aşa ştiu eu dacă e ceva de valoare în el sau nu.

În ce mă priveşte, cred că întrebarea este, de fapt, dacă muzica în sine ajunge să transmită cu adevărat ce vreau eu să spun, dacă reuşeşte să transpună în sunete gândurile mele exprimate în versuri.

Cu alte cuvinte, de fapt, eu nu mă gândesc dacă o anume muzică e bună sau nu, nu pun astfel problema… de altfel, nici nu ştiu dacă aş putea fi eu cea care judecă asta. 

Fiindcă vorbim de cuvinte, care este semnificaţia titlului albumului, Heaving? În limba engleză poate avea nuanţe diferite, de la a fi “plin” de viaţă, la “cotropit” de ceva… 

Albumul se numeşte aşa pentru că, după ce l-am încheiat, mi-am dat seama că heaving [mişcare pulsatilă, ritmică – n.r.] este un cuvânt pe care l-am folosit în mai multe piese, cu toate că, altfel, nu e unul atat de uzitat în vorbirea de zi cu zi.

A fost un cuvânt perfect pentru mine, fiindcă, pe de-o parte, sugerează o reacţie fizică, o convulsie, un sentiment de efervescenţă interioară şi de mişcare continuă, undeva între extrem de senzual şi foarte pământesc, şi, în acelaşi timp, poate avea şi un sens uşor disconfortabil, pentru că mişcarea asta, opintirea asta, o faci inclusiv atunci când vomiţi, de exemplu.

Doar că şi pământul poate pulsa, aşa cum şi o mare de corpuri se poate mişca în valuri… ei bine, toate aceste sensuri sunt cuprinse într-un singur cuvânt, într-un fel ambiguu, dar complex, în acelaşi timp.

Altfel, cred că acest album s-a născut organic, aproape subliminal, şi abia după aceea eu l-am evaluat conştient, atunci când l-am terminat. Muzica a izvorât natural şi, mai întâi, am scris şi înregistrat totul, pentru ca ulterior să-mi permit să mă distanţez şi să privesc spre el într-un mod, să zicem, ceva mai raţional.

Asta nu e neapărat o metodă pe care să o respect întotdeauna chiar foarte strict, dar este un proces creativ care pe mine mă ajută… adică, poate nu e cel mai proactiv mod de a face muzică, însă mie îmi place.

Cu ani în urmă spuneai: “nu ştiu cum aş putea să compun fără a fi subiectivă şi, pentru moment nici nu-mi doresc să aflu”. Dorinţa ta a rămas neschimbată?

Nu sunt foarte sigură şi încă mă mai gândesc destul de mult la treaba asta… dacă pot scrie muzică fără să mă transpun personal în ceea ce compun.

Mai ales că s-a întâmplat chiar recent să lucrez la un proiect muzical în care a trebuit să compun pentru altcineva, deci am avut ocazia să experimentez la prima mână trăirile în acest proces şi pot spune că, inclusiv în situaţia asta, în care am scris pentru o altă persoană, tot s-a strecurat ceva din mine, personal, în creaţia respectivă.

Îi admir realmente pe cei care sunt capabili să creeze poveşti care nu sunt ale lor şi o fac punând mult suflet şi cu o mare integritate… mi-ar plăcea şi mie să pot face asta, pentru sănătatea şi echilibrul meu psihic, dar nu ştiu dacă sunt capabilă, chiar dacă, în anumite situaţii, aş fi nevoită s-o fac.

Deci nu sunt sigură în privinţa asta, întrucât poate că mai am încă de aflat lucruri despre mine însămi, mai am de înţeles ce îmi place la procesul creativ, ce semnifică acesta pentru mine. E greu să spui povestea altcuiva, e complicat. Ştiu că sunt multe lucruri nespuse pe lumea asta, dar consider că persoanele care nu sunt reprezentate în artă ar trebui să-şi spună chiar ele, totuşi, propriile poveşti.

Mai bine zis, cred că experienţa personală poate scoate la suprafaţă propriile trăiri într-un fel care poate fi brutal, dar în acelaşi timp şi interesant, cel puţin pentru mine, aşa că procesul ideal, cred eu, este acela să plec de la ceva personal şi apoi să iau o oarecare distanţă, să ajung să combin elementele autobiografice cu storytelling-ul.

Lucy Kruger interviu
Foto: Holger Nitschke

Abordez tema din alt unghi. Aniversezi 10 ani de când ai scos primul tău EP cu trupa pe care ai fondat-o, Lucy Kruger & The Lost Boys. Cât de diferită este Lucy din prezent faţă de cea din 2014?

Hmm, nu m-am gândit la asta, chiar că e o întrebare bună… cum am ajuns eu să fiu cea de-acum?

Chiar într-una din serile trecute, dintr-un impuls, am ascultat după foarte mulţi ani un cântec de pe primul disc înregistrat cu The Lost Boys şi m-a lovit cumva… m-a afectat. M-am simţit ca o persoană diferită de mine, cumva, parcă ascultam muzica altcuiva, dar acel cineva avea o poveste cu care rezonam, totuşi.

Cât de mult s-a schimbat persoana aceea oare? Sper că… destul de mult.

Lucy Kruger interviu
Foto: Lucy Kruger & The Lost Boys FB

În acel moment, aveai deja scos un album solo, Cut Those Strings. De ce ai simţit nevoia unei formaţii, atâta vreme cât puteai continua pe cont propriu? 

Admir fiecare artist care se poate exprima muzical de unul singur, doar prin persoana lui, o chitară şi o voce. Să poţi face aşa ceva e minunat, dar eu personal caut o altă intensitate, un altfel de spaţiu, unul mai profund şi mai întunecat, şi nu cred că pot captura sau reflecta asta de una singură.

Atunci când compun un cântec, bineînţeles că îmi doresc să aibă viaţă în forma în care l-am conceput, dar, în acelaşi timp, cred că este o anume forţă care vine tocmai din atmosfera în care se naşte muzica şi atunci îmi vine mai greu să creez acest spaţiu fără ajutor.

Înainte de acel prim EP cu The Lost Boys, am lucrat o piesă cu un prieten faţă de care nutresc mare afecţiune şi respect, iar el a venit cu muzicienii săi şi am înregistrat-o împreună cu aceştia, dar, când am ascultat pentru prima oară melodia după ce fusese lansată, nu mi s-a părut că sună bine deloc… ce mai, parcă nu eram eu.

Mă refer la cum s-au petrecut lucrurile cu Cut Those Strings şi, privind în urmă, am realizat că ceea ce s-a întâmplat atunci, probabil, a fost că am încercat să sar nişte etape, să ajung la un rezultat foarte bun fără a face toţi paşii pe care trebuia să-i fac, fără să explorez cu grijă înăuntrul meu.

Am înţeles că trebuie să caut în mine însămi ceea ce lipsea şi mi-am dat atunci seama că muzica înseamnă colaborare, că nu ai cum să fii doar tu, pe cont propriu – sau poţi, eventual, dar am realizat că eu nu-mi doream asta -, fără să ai oameni în jurul tău… efectiv am conştientizat că nu pot exprima de una singură tot ceea ce vreau eu să spun. 

Când ai un grup de oameni cu care colaborezi, îi aduni într-o trupă şi le dai un nume, asta le conferă automat şi o anume legitimitate, spune celorlalţi mai multe, atât despre ei, cât şi despre mine.

Mai era şi un alt aspect, în plan practic de data asta: nu mai vroiam să fiu doar o artistă solo pusă să cânt mereu în deschiderea altcuiva… am vrut şi eu să explorez mai mult lumea la un alt nivel. The Lost Boys a fost încă de la început un grup de oameni deosebiţi, care m-au ajutat mult să mă înţeleg pe mine însămi şi pot spune acum că am învăţat enorm în proces, a fost o perioadă formativă crucială pentru mine.

După primul EP, am scos Summer’s Not That Simple [LP-ul de debut Lucy Kruger & The Lost Boys, din 2015 – n.r.] şi, privind retrospectiv, este mult mai dezordonat, mai de-a valma, aşa, decât Cut Those Strings… mai aveam în clipa aia mult de lucru împreună. Mie nu îmi vine uşor să transpun live, împreună cu altcineva, muzica pe care am înregistrat-o, dar cred că are mai mult sens să explorezi şi să descoperi muzica într-un grup pe care îl defineşti cu intenţie, decât să lucrezi accidental cu artişti diferiţi, fără o coeziune sau o viziune.

Ştiu că pare contradictoriu ce spun, pentru că ar trebui să existe undeva o metodă, dar pentru mine tocmai asta e important, drumul parcurs până la rezultatul final… valoarea a ceea ce fac este legată strâns de proces, altfel eu, una, nu-mi pot da seama dacă ceea ce fac eu are cu adevărat vreo însemnătate sau nu.

Lucy Kruger interviu
Foto: Lucy Kruger & The Lost Boys FB

Ai înregistrat acel prim LP solo în anul în care ai absolvit Actoria la Rhodes University. Nevoia sau dorinţa de a te exprima prin muzică exista în tine înainte de a începe studiile sau s-a născut abia în perioada cât te-ai pregătit să devii actriţă? 

Am vrut să fiu muzician şi performer de când mă ştiu.

La universitate am studiat muzică şi dramaturgie, dar cursurile de la muzică erau cam plictisitoare şi aride, în vreme ce la teatru erau fantastice, experimentale, era o facultate avangardistă unde eram permanent încurajaţi să ne exprimăm în mod ludic.

Eu veneam de la o şcoală extrem de conservatoare, religioasă, iar la universitate am găsit un mediu în care mi-am putut dezvolta deopotrivă imaginaţia, mintea şi corpul… am învăţat multe acolo despre noţiunile de prezenţă, de generozitate, de performance, şi aveam chiar intenţia să îmi continui studiile, să-mi dau masteratul, dar asta, până la urmă, nu s-a mai întâmplat fiindcă am început să înregistrez muzica pentru albumul de care aminteai si am rămas în zona asta, m-am îndepărtat de arta performativă… pur şi simplu, aşa s-au petrecut lucrurile.

Dintr-o mulţime de motive, unul fiind chiar cercul meu de cunoştinţe de atunci, am devenit temătoare, mi-era cumva frică să mă exprim prea intens şi, cumva, m-am transformat într-o artistă fragilă, m-am închis în mine, m-am făcut mai mică, cumva.

De aceea Sleeping Tapes for Some Girls a reprezentat un moment de cotitură pentru mine, pentru că, deşi a fost un album foarte… ne-zgomotos, dacă vrei, are în el sămânţa onestităţii, sunt, în sfârşit, eu însămi acolo. 

Începând de atunci mi-am dat seama, uşor, uşor, că e ok să performez în faţa publicului, că pot să mă exprim pe scenă, pentru că, de fapt, toată noţiunea asta de integritate şi vulnerabilitate nu e una deloc simplă şi a fi vulnerabil nu înseamnă neapărat să fii fragil sau moale… vulnerabilitate este, în egală măsură, şi atunci când eşti intens sau dârz sau jucăuş.

Aşa se face că, în ultima vreme, am redescoperit tot ce am învăţat la teatru şi am început să permit experienţelor de atunci să intre din nou în spaţiul meu muzical şi, implicit, în performanţa mea scenică. Mi-am dat seama că diferenţele între cele două forme de exprimare nu sunt atât de mari precum ajunseseră în imaginaţia mea, eu fiind mult timp sub impresia unor spectacole în care ce vedeam pe scenă părea supra-performat, cumva, mult prea regizat, deloc pe gustul meu.

În acelaşi timp, sunt acte artistice care explorează şi se transformă şi dau dovadă de mult curaj în demersul artiştilor acelora, iar asta e ce urmăresc şi eu… vreau să rămân eu însămi, cu toate că nu pot să dau încă o definiţie exactă a ceea ce înseamnă asta cu adevărat. Ce pot să spun este că, în clipa de faţă, sunt puţin mai relaxată şi mai împăcată cu sinele, chiar şi cu riscul de a nu reuşi în ce-mi propun într-un moment sau altul, pentru că, de fapt… nu există altă cale.

Asta e frumuseţea unei cariere în muzică şi când spun carieră mă refer la faptul că petrec tot mai mult timp pe scenă, iar asta îmi oferă inclusiv posibilitatea să experimentez diferite lucruri. E minunat – poate şi un pic straniu – să ai o asemenea oportunitate în viaţă, pentru că pe scenă sunt eu însămi, dar sunt şi un personaj pe care-l pot modela… e o libertate pe care mi-am descoperit-o relativ de curând.

Lucy Kruger interviu
LUCY KRUGER Foto: Lena Nerinckx

Apropo de formele de expresie, pe scenă sau în videoclipuri, e clar că imaginea face parte integrantă din ‘corpul’ tău artistic. Când compui muzica se nasc şi imaginile sau acestea apar ulterior? 

Cred că imaginile vin după muzică, dar, sinceră să fiu, îmi e greu să fac diferenţa, pentru că, odată ce ele ajung să existe, mi se pare că a fost aşa de la bun început.

Nu e foarte dificil pentru mine să mă exprim vizual, însă eu pot da numai o descriere grosieră a atmosferei vizuale pe care mi-o doresc şi am norocul să am prieteni străluciţi, în care am încredere deplină, care vin apoi şi transpun în detaliu viziunea mea. Am avut mare noroc în privinţa colaborărilor mele.

Pentru mine e important să simt că lucrez cu oameni care îşi conştientizează menirea, care înţeleg de ce fac ceea ce fac, care au un scop clar, şi cred că am ajuns la rezultatul acesta pe două căi: una se naşte din faptul că sunt buni prieteni, au încredere unul în celălalt şi ştiu fiecare cum lucrează, iar cealaltă cale este dată de munca în sine, de felul în care îşi abordează propriile părţi din proiect.

Este foarte important, cred eu, ca filosofia fiecăruia să se potrivească cu a celorlalţi. Am avut foarte mare noroc, sau poate că a funcţionat şi intuiţia, nu ştiu exact, să îi găsesc pe oamenii ăştia şi să pot lucra foarte bine cu ei… spun asta pentru că ştiu că sunt mulţi artişti care nu găsesc colaboratori cu atâta uşurinţă.

Nu ştiu cum de s-a întâmplat asta în cazul meu, dar chiar am avut noroc.

Asta depinde, poate, şi de mediul în care îţi desfăşori activitatea ca artistă. Practic, tu te-ai relocat în Berlin în 2018 şi întreaga trilogie Tapes, iar acum Heaving, au fost concepute şi înregistrate aici. De ce ai ales Europa şi nu Statele Unite, de exemplu?

Ca să fiu sinceră, răspunsul nu e foarte romantic, ci e de-a dreptul pragmatic.

Eu fiind din Africa de Sud, paşaportul meu nu-mi dă dreptul de a intra în SUA fără viză, deci nu aveam cum să călătoresc acolo… dar adevărul e că nici eu nu-mi doream neapărat să merg în State. La fel, nici în UK nu puteam intra fără viză, aşa că şi Londra era o destinaţie practic imposibilă şi nu-mi trecea prin cap că aş fi putut ajunge acolo.

Mutarea, în cazul meu, a venit cumva natural, fără prea mari planificări, deoarece am făcut nişte turnee în Europa împreună cu un fost coleg din trupa pe care am avut-o la un moment dat, Medicine Boy, în baza vizelor obţinute pe paşapoartele noastre sud-africane.

Experienţa respectivă s-a dovedit a fi foarte bună, mai ales pentru că noi vroiam să cântăm live, ceea ce este foarte simplu de făcut în Europa, doar că s-a dovedit a fi complicat să organizezi totul din Africa de Sud şi abia apoi să te-apuci să ceri viza de turneu.

Aşadar, mutarea a venit cumva dintr-un motiv foarte practic… pentru că, odată ce eşti în Europa şi ai viza Schengen, poţi călători liber. 

Spune-mi în acest caz cum te raportezi la mediul berlinez, fiindcă este o metropolă cu o viaţă aparte…

E foarte interesant că mă întrebi asta fix acum, pentru că am ajuns de scurt timp, pentru prima dată, în Statele Unite şi am fost la nişte concerte aseară şi alaltăseară, unde am avut o senzaţie stranie, un fel de contrast în atmosferă, nu ştiu cum să-ţi descriu descriu exact ce am simţit.

Când ne referim la Berlin, cred că toţi avem un stereotip în a spune că este un oraş dark, sumbru… ei bine, până acum nu m-a preocupat excesiv imaginea asta, dar în aceste ultime două seri m-am gândit la Berlin cu sufletul mai uşor, ca să zic aşa, cu un sentiment diferit faţă de raportarea uzuală, născut în urma comparaţiei cu experienţa de aici.

Dar altfel, da, Berlinul are un aer mai stoic, mai întunecat, şi nu ştiu dacă asta vine din estetică, din stilul arhitectonic sau din atmosferă… poate că aşa este, de fapt, în general, în Europa.

Eu vin din afară şi atunci mă feresc să pun etichete, nu vreau să cad în capcana stereotipurilor, dar pot spune că Berlinul – sau poate însăşi mutarea pe un alt continent – mi-a dăruit mie personal mai mult spaţiu şi mai mult timp, pentru că aici nu am familie, nu am legături care să fie asociate cu obligaţii sociale şi-atunci, dintr-o dată, m-am pomenit că am o foarte mare independenţă, care nu e una chiar atât de uşor de asumat – cel puţin nu întotdeauna -, dar care îmi dă un mare avânt creativ.

Poate că mutarea la Berlin a fost un pic irosită în cazul meu, pentru că am ajuns aici într-un moment din viaţa mea în care nu pot explora tot ce are de oferit oraşul ăsta.

De exemplu, eu nu beau, aşa că e foarte posibil să nu profit la maxim de ce oferă, dar e ok, nu cred că e o problemă, mai ales că noi călătorim foarte mult în toată Europa şi, pe de altă parte, eu merg des în Africa de Sud.

Ca să trag o linie, Berlinul are o viaţă artistică foarte densă, sunt mulţi muzicieni foarte talentaţi, e un oraş prietenos şi incitant, iar eu am un sentiment foarte bun în raport cu scena de acolo.

Lucy Kruger interviu
Foto: Lucy Kruger & The Lost Boys FB

Spui că Berlinul ţi-a oferit mai mult timp. Ce e timpul pentru tine, prieten sau duşman? 

Cred că relaţia mea cu timpul este… foarte tumultuoasă.

Încă nu m-am împăcat cu ideea că voi muri, care mă preocupă teribil de mult şi îmi induce constant un sentiment de anxietate, şi, de fiecare dată când încerc să ajung la rădăcinile acestei anxietăţi, dacă o iau pe calea durerii înapoi către sursă, ajung inevitabil înapoi la moarte… rămâne însă o întrebare căreia îi caut permanent răspunsul.

Albumul [solo] la care lucrez acum, A Human Home, explorează ideea, dar cred că şi Heaving are căutările astea şi ridică întrebări despre mortalitate.

E greu să găseşti un răspuns la problema asta, a faptului că suntem efemeri pe pământ, că nu avem tot timpul din lume, e greu să înţelegem că, orice am face, ne îndreptăm spre moarte, mai rapid sau mai încet, dar tot într-acolo mergem cu toţii.

E o provocare şi un gând care nu mă lasă, mă frământă, îmi creează o nelinişte permanentă.

Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE

Foto header: Holger Nitschke

Lucy Kruger interviu

Newletter zn png
Newsletter-ZN-2025-300x250

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută