Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 02/02/2024
Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JOHNNY RAWLS: “N-am ales eu să cânt Blues, Blues-ul m-a ales pe mine”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JOHNNY RAWLS: “N-am ales eu să cânt Blues, Blues-ul m-a ales pe mine” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JOHNNY RAWLS: “N-am ales eu să cânt Blues, Blues-ul m-a ales pe mine”


JOHNNY RAWLS: “N-am ales eu să cânt Blues, Blues-ul m-a ales pe mine”

Termenul de Soul Blues s-a inventat practic pentru a defini muzica cantautorului american Johnny Rawls (n. 1951), care a acumulat în îndelungata-i carieră peste 20 de nominalizări la distincţii prestigioase precum Blues Music Awards şi Blues Blast Music Awards, cele mai recente fiind chiar anul acesta pentru Soul Blues Male Artist şi, respectiv, Soul Blues Album, cu LP-ul Walking Heart Attack, ce a urmat nominalizatului său din 2023, Going Back to Mississippi.

Profitând de prezenta lui în România pentru concertul din cadrul tradiţionalului Braşov Jazz & Blues Festival, care se va desfăşura în 2024 în perioada 15-18 august, am stat de vorbă cu legendarul muzician şi producător – ce are nu unul, ci două markere cu numele său pe faimoasa Mississippi Trail! – despre traiectoria lui în muzică, de la postura de licean de clasa a IX-a acompaniator al unor nume sonore, precum Jimmy Hughes, Z. Z. Hill sau Willie Hightower, şi apoi dirijor de trupă pentru B.B. King, Blues Boy Willie sau Bobby Bland în anii ’70, la perenul succes al lui JOHNNY RAWLS ca artist solo pe scenele de Blues contemporan. 

Johnny Rawls interviu

Johnny, albumul tău Going Back to Mississippi a fost nominalizat în 2023 la o mulţime de premii, inclusiv la Blues Music Awards… ce semnifică, de fapt, acest “going back”?

E vorba de o întoarcere la origini, pentru că foarte mulţi ani – vreo 50, cred – am locuit la Chicago, dar, nu demult, m-am întors în sfârşit în Mississippi.

Despre asta e vorba, despre revenirea mea acasă, în Hattiesburg, acolo unde m-am născut. Vorbesc de revenire cu toate că, în sufletul meu, de fapt, eu n-am plecat niciodată de acolo… in my soul, in my spirit, I never left Mississippi.

Cât despre premiile de care vorbeai, faptul că publicul apreciază şi respectă muzica mea este cu adevărat foarte important pentru mine, de fapt înseamnă enorm, pentru că eu pun foarte mult suflet în concertele şi în albumele mele.

johnny Rawls
JOHNNY RAWLS Foto: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

Ai înregistrat cu mult peste 100 de cântece. Cum se face că ai crezut atât de mult în ce poţi oferi prin muzica ta? 

N-am avut vreodată un plan anume în privinţa asta, pentru că muzica mea, pur şi simplu, izvorăşte din sufletul meu, din pasiunea şi dragostea pentru ceea ce fac, pentru muzică, pentru cântat.

Concertele se nasc din pasiunea asta, iar melodiile pe care le compun se trag din viaţa reală, din întâmplări pe care le trăiesc oamenii pe care îi întâlnesc în drumurile mele. Tot ceea ce compun are legătură cu oamenii din viaţa mea.

Bine, dar sunt mii de istorioare pe care le trăiesc oamenii. Ce trebuie să aibă una sau alta ca să ajungă la tine cântec?

N-am ce să zic decât că inspiraţia îmi vine de la ce spun aceşti oameni, de la conversaţiile pe care le aud în jurul meu.

Uite, una din piesele mele favorite este I Can’t Win for Losing… şi exact aşa a fost, cineva mi-a spus odată chiar cuvintele astea, “n-am deloc noroc în viaţă”, asta a fost tot.

Cam ăsta e procesul meu creativ, vorbesc cu oamenii şi, la un moment dat, ceva din ce spune careva mă inspiră şi de-acolo iese un cântec. Eu nu scriu sau compun atât de mult despre mine însumi, cât despre alţii… 

Johnny Rawls interviu
JOHNNY RAWLS Live in Braşov, 2023 Foto: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

De la Midnight Train până la Amazing Love, multe dintre piesele tale vorbesc despre dragoste, sex, în fine, despre diversele aspecte ale relaţiei dintre un bărbat şi o femeie…

Cântecele de dragoste sunt cele care plac publicului… oamenii vor să se distreze, să se simtă bine şi nu trebuie neapărat să vii tu în faţa lor ca să le spui explicit unele lucruri, ci trebuie să le sugerezi, or exact asta încerc eu să fac de pe scenă.

Chiar acum lucrez la un nou cântec, nu ştiu încă dacă o să-l înregistrez chiar eu sau o să-l dau altcuiva să-l interpreteze, se numeşte That Booty Thing şi este despre un tip care cântă cu Johnny Rawls şi spune că îi place amorul… “that booty thing”. Aşa îmi vine mie inspiraţia, din viaţă.

Alt exemplu, acum câteva zile mi-a venit ideea unei piese pe care-am numit-o I Carry My Woman Anywhere I Go

Se întâmplă să-ţi atragă atenţia şi piese ale altora. De exemplu, ai ales să interpretezi I Shall Be Released, al lui Bob Dylan…

Da, nu-i aşa că pare un pic ciudat?

Adevărul este că producătorul meu a ales piesa aceea, căci eu nu o cântasem până atunci… îmi plăcea, dar nu o interpretasem niciodată. Ei bine, am luat acel cântec de Bob Dylan şi l-am transformat într-unul de-al meu!

Asta e, îmi plac provocările de felul ăsta. Am înregistrat, de exemplu, Beast of Burden, a celor de la Rolling Stones, una din trupele mele preferate.

Vezi, asta îmi place, să-mi forţez limitele, nu vreau să stau pe un singur drum, vreau să explorez felurite stiluri, să mă aventurez pe cărări diferite în muzica mea.

Am cântat, de exemplu, şi destul Gospel pe albumele mele… am, într-adevăr, şi câteva cover-uri, precum Turn Back the Hands of Time, al lui Tyrone Davis, sau What Becomes of the Brokenhearted, al lui Jimmy Ruffin, dar sunt relativ puţine.

Johnny Rawls
Foto: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

Ce-mi poţi spune despre Noki, Noki, care face o notă aparte în playlist-ul tău de concert?

Ah, da, Noki, Noki, ăsta e un cântec pe care l-a scris într-o primă formă un prieten de-al meu, îl cheamă Harvey Scales [faimosul compozitor de R&B şi Soul din Milwaukee – n.r.], el fiind şi cel care a compus piesa Disco Lady pentru Johnnie Taylor.

Acela a fost primul Disc de Platină din istorie, s-a vândut în peste un milion de exemplare şi, pe vremea aceea, în 1976, nu ştiau cum să-i zică, de aceea au inventat “Discul de Platină”. Johnnie Taylor a fost primul câştigător al Discului de Platină, iar prietenul meu a fost cel care a compus piesa. A avut şi o trupă, Harvey Scales & The Seven Sounds, au fost faimoşi prin anii ’60, au scris o grămadă de hit-uri şi unul din ele a fost ăsta, Nookie, Nookie.

I-a zis aşa la inspiraţie… pur şi simplu, aşa i-a venit lui în momentul acela.

Johnny Rawls
Foto: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

Revenind la tine, înţeleg că bunicul tău este cel care ţi-a făcut cunoştinţă cu chitara…

Am putea zice şi aşa.

De fapt, bunicul meu a fost cel care m-a inspirat, dar nu m-a învăţat propriuzis să cânt la chitară… inspiraţia de la el a venit într-o dimineaţă de Crăciun, demult, pe la începutul anilor ’60, când a scos o chitară veche de undeva şi a început să cânte, iar eu am fost pur şi simplu fascinat de ce vedeam şi auzeam. Am rugat-o pe mama atunci să îmi ia şi mie o chitară şi, până la urmă, la un moment dat, am căpătat chiar chitara bunicului meu… dar am abandonat-o în casa în care am copilărit după ce mama s-a prăpădit de inimă rea.

Să cânţi la saxofon ai deprins apoi în anii de liceu. Cât de importantă a fost educaţia pentru formarea ta ca muzician?

Consider că educaţia muzicală a fost extrem de importantă, pentru că, în orchestra şcolii, am învăţat să cânt la toate instrumentele, la clarinet, la saxofon, la trompetă, cântam la toate astea, poţi să-ţi imaginezi?

Pentru ca după aceea să schimb totalmente macazul, cum s-ar zice, când am ajuns să cânt cu O. V. Wright şi Z. Z. Hill, eu fiind încă adolescent. Era cu totul şi cu totul alt drum muzical.

Am trecut aproape peste noapte de la uverturi de Mozart la Cheatin’ in the Next Room cu Z. Z. Hill, înţelegi ce zic? Erau lumi complet diferite.

JOHNNY RAWLS

Până la Z. Z. Hill, trupa în care activai în adolescenţă se numea The Sextexs. De unde aţi scos numele ăsta?

Dragul meu, eram foarte tineri pe-atunci, eram doar nişte puştani.

Ştii şi tu cum e, la vârsta aia ai tot felul de idei trăznite şi bineînţeles că voiam şi noi să ieşim cumva în evidenţă… aşa am găsit numele ăsta pentru trupă. Îmi aduc aminte că au şi protestat atunci unii oameni, că nu le plăcea că includea cuvântul ‘sex’, dar nu ne păsa nouă de ce ziceau alţii, noi eram tineri, aveam energie, aveam idei fresh şi ne-am închipuit că un nume mai ciudăţel o să atragă atenţia asupra noastră. Nu s-a întâmplat asta, iar trupa n-a rezistat cine ştie cât. Am şi uitat de vremurile alea cu Sextexs.

Care-i cea mai bună lecţie pe care ai primit-o de la O. V. Wright?

Să fii plătit înainte să urci pe scenă. Da, cea mai importantă lecţie a fost să ne primim gajul înainte de cântare, fiindcă pe atunci era binecunoscut faptul că promoterii dispăreau cu banii şi nu plăteau muzicienii, pur şi simplu se volatilizau şi te lăsau cu ochii-n soare. 

Ai făcut parte timp de 13 ani din trupa acestuia, alături de Bobby Bland şi Blues Boy Willie, şi, drept urmare, ţi-ai lansat cariera solo abia după ce ai ajuns la vârsta a doua. De ce atât de târziu?

Aici te contrazic un pic, fiindcă eu aveam deja o carieră, îmi făcusem un nume, eram deja Johnny Rawls… doar că, pe partea asta, a fost un promoter care a vrut neapărat să păstreze vie memoria lui O.V. şi m-a ţinut mai multă vreme în O.V. Wright Band, care îşi luase numele Ace of Spades Band. Îl chema Perry Payton, era din Greenville, Mississippi, un promoter faimos, care i-a lansat pe B.B. King, Little Milton şi pe alţii ca ei.

Dacă ştii piesa lui Little Milton, Annie Mae’s Café, se referă tocmai la clubul unde mergea Perry de obicei în Greenville, Mississippi.  

Johnny Rawls

Singurul nume propriu care apare în titlul unuia dintre LP-urile tale, după Remember O.V., este cel al lui Otis Clay. E vorba de I Miss Otis Clay, din 2019…

Da, noi doi am fost foarte apropiaţi şi am înregistrat destule albume împreună până să se stingă [în 2016], deoarece proveneam amandoi din zona Gospel… cunoşteam ambii toate grupurile de Gospel celebre pe vremuri, precum The Sensational Nightingales sau The Money Clouds of Joy.

Nu ştiu dacă ştii, dar eu am scos două albume de Gospel care au devenit Discuri de Aur, împreună cu The Fabulous Luckett Brothers din Milwaukee, Wisconsin.

Am compus şi înregistrat aceste albume în perioada în care cântam cu O.V. Wright, You’re the One, din 1989, şi Can’t Sleep at Night, din 1994… au avut mare succes amândouă! Pe parcurs a apărut şi nepotul fraţilor Luckett, L.C., care mă idolatriza – mă urma peste tot unde mergeam – şi pentru că şi-a dorit atât de mult să cânte cu mine, până la urmă l-am luat sub aripa mea şi l-am îndrumat pe mai departe.

E un băiat foarte talentat, să ştii.

Johnny Rawls
ALBAMA MIKE & JOHNNY RAWLS, ambii nominalizaţi la Blues Music Awards în 2024, Foto: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

În anii ’90 ai dus o viaţă dublă, să zicem aşa, ca muzician solo, odată cu debutul din 1996, Here We Go, şi, pe de altă parte, ca producător şi aranjor pentru JSP Records. Cum s-a cimentat relaţia cu label-ul din Londra al lui John Stedman?

Eram pe atunci producător pentru casa de discuri Rooster Blues din Clarksdale şi lucram cu Jim O’Neal.

Am înregistrat destul de mult la Rooster Blues, dar am şi produs discuri pentru mulţi artişti cunoscuţi, cum ar fi Lonnie Shields, Big Jack Johnson, Willie Cobbs, Frank Frost şi alţii ca ei, deci acumulasem ceva experienţă şi pe partea asta. La un moment dat, unul din agenţii mei din Connecticut mi-a facut cunoştinţă cu acest John Stedman, care era din Londra şi care mi-a propus să devin un soi de reprezentant al lor în State, să fiu căutător de talente în numele lor, cum ar veni… cu alte cuvinte, dacă descopeream pe cineva de valoare mă duceam la el şi îi propuneam să producem discuri pentru artistul respectiv. Astfel am ajuns să înregistrăm cu Deitra Farr, de exemplu.

Eu i-am produs primul disc de succes [The Search Is Over, 1997 – n.r.], ba, mai mult, i-am compus întreg albumul, cu excepţia a trei piese.

JOHNNY RAWLS
JOHNNY RAWLS Foto: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

În această dublă calitate, ce părere ai de evoluţia muzicii în secolul 21, când producătorul tinde să devină mai important decât artistul? 

Asta e viaţa, ce-aş putea să spun?

În viaţă trebuie să faci ce-ţi place, iar mie îmi place să compun, să cânt, îmi place tot ce ţine de meseria asta. Îmi place să călătoresc, să cunosc oameni diferiţi, să îi văd că se bucură atunci când mă ascultă şi că pleacă fericiţi de la concertele mele. Asta vreau eu, să-şi amintească cu plăcere de Johnny Rawls. Sigur, mai obosesc şi eu, dar fiecare show mă umple de energie, mă întinereşte pe moment.

Uite, dacă mă voi întoarce vreodată să concertez aici [în cadrul Brasov Jazz & Blues Festival – n.r.], mi-aş dori ca asta să se întâmple într-o sală de spectacol, unde nu doar să cânt, ci să şi vorbesc mai mult cu publicul, să răspund la întrebări, să le povestesc oamenilor despre ce cânt eu, despre cum s-a născut muzica mea, în fine, să ofer propria mea versiune a istoriei muzicii, de fapt.

Altfel, bineînţeles că după fiecare concert pe care-l susţin, a doua zi mă simt extrem de obosit şi mă dor toate cele, dar, cu toate astea, iubesc extraordinar de mult ceea ce fac. Muzica e viaţa mea. Pentru asta m-am născut. Am chiar şi un cântec care se numeşte Born to the Blues. N-am ales eu să cânt Blues, Blues-ul m-a ales pe mine.

Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE

Foto header: Florin Ghioca © Brasov Jazz & Blues Festival

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută