Cantautoare dificil de clasificat muzical datorită mixului eclectic de influențe care își fac simțită prezența în compozițiile ei și, drept urmare, extrem de apreciată de către cei lipsiţi de prejudecăți pentru originalitatea care o individualizează în peisajul Pop românesc, Paulina își va lansa noul album, Te iubesc, te urăsc, pe 22 martie, la Arenele Romane din București, în cadrul celui mai mare show susținut de ea până acum.
Absolventă de Psihologie, PAULINA își definește LP-ul ca “o reprezentare a relaţiilor de tip Sindrom Stockholm”, asta sugerând că piesele pe care le-a compus pentru acesta vor prezenta particularități ce-l îndepărtează de precedentul Săraca fată bogată. Muzica tinerei artiste reprezintă, în mare parte, manifestarea filtrării în plan emoțional a variilor experiențe personale, ceea ce, de altfel, îi conferă singularitatea, așa că ne-am propus să aflam chiar de la ea câteva gânduri din spatele melodiilor pe care vom ajunge să le ascultăm.
Este a treia primăvară consecutivă în care lansezi un nou disc, Te iubesc, te urăsc venind după albumele Prin lume şi Săraca fată bogată. Ce ne spune acest album despre Paulina… în 2024?
La mine este un proces ciclic, cumva, cu aceste albume, fără ca eu să-mi doresc neapărat asta. Nu știu cum se sincronizează, dar primăvara, într-adevăr, reușesc să încropesc materialele și să fie gata cîte un album. Te iubesc, te urăsc este o reîntoarcere, pentru că eu nu am fost pe deplin mulțumită de cel de-al doilea album pe care l-am scos… mi s-a părut că m-am îndepărtat puțin de esența mea și atunci am revenit la sound-ul electro, iar la nivel de concept este o zonă de paradox.
Mă rog, paradox e mult spus, pentru că ura nu-i neapărat opusul iubirii, este ambivalența pe care o simți într-o relație toxică, pe care eu însămi am experimentat-o și atunci am încercat să redau sentimentul pe care l-am trăit constant, un sentiment pe care nu știi cum să-l integrezi, fiindcă simți concomitent dualitatea asta față de aceeași persoană… şi albumul o să fie divizat în cele două segmente aferente iubirii, respectiv urii, iar show-ul va fi structurat, la rândul său, tot pe aceste două arii: una veselă, iubitoare, și apoi, după o mică pauză, ne ducem într-o zonă mai întunecată, mai dark.
Dualitatea asta și sentimentele paradoxale cred că mă caracterizează foarte mult și atunci ele se reflectă direct în muzica mea, dar fără să am neapărat intenția asta.


Fiindcă ai menționat ideea de reîntoarcere la rădăcini, să lămurim un pic la ce anume te referi, la formele muzicale sau la mesajele cântecelor?
Păi, sunt două motive pentru care am zis că mă întorc la rădăcini. În primul rând, mă întorc la sound-ul pentru care eu am devenit cunoscută și, în al doilea rând, pentru că zona aceasta în care am apărut îmi este foarte naturală, iar eu m-am cam îndepărtat de ea fiindcă au apărut diverse influențe asupra mea și tot felul de păreri pe care le-am internalizat doar pentru că mi s-a părut că alți oameni știu mai multe decât știu eu.
Mereu am fost o persoană mai nesigură pe sine și atunci am ascultat de oamenii din jur… și nu am fost neapărat mulțumită de ceea ce am devenit.
Acum, albumul acesta a fost scris doar de mine, cu excepția unei singure melodii, și nu mi-am mai afișat melodiile mai devreme de punctul în care au fost finalizate, tocmai ca să nu mai apară aceste influențe, deci mi se pare că, de data asta, este mult mai pur și mai sacru ce s-a întâmplat în procesul de creație.


Referitor la proces, ce ar trebui să aibă o idee, o trăire, o întâmplare, ca să te determine să o transformi în cântec?
Cred că la mine se simte ca un impuls.
Eu mi-am autoimpus cumva, de când l-am citit pe Bukowski și filosofia lui cu „Don’t try”, să încerc din greu să nu încerc, practic, și niciodată nu mă pun să scriu de dragul de a scrie. Iar în momentul în care o fac, o fac pentru că o simt ca pe o necesitate și o fac pentru că îmi vin cuvintele în momentul acela.
Știu că sună clișeic, dar chiar ăsta-i procesul meu, adică îmi vin, pur și simplu, textele în minte, mă duc și le scriu. Nu mă pun în fața foii și stau și încerc să storc din idei.


Noul album reprezintă în mod evident o nouă etapă în evoluția ta, deopotrivă ca femeie, artistă și producătoare. Cum ți s-a nuanțat perspectiva asupra raporturilor sociale și profesionale în acești ultimi ani?
Cred că mi s-a schimbat radical perspectiva asupra vieții în general, pentru că am intrat puțin mai mult în ceea ce înseamnă industria muzicală de aici, care a venit la pachet cu o serie de dezamăgiri, şi poate s-a mai tăiat din entuziasm. În același timp, încerc din răsputeri să îmi păstrez motivația, să continui.
Procesul meu creativ nu s-a modificat substanțial, pentru că eu în continuare lucrez la mine în dormitor, adică refuz să intru în ce înseamnă comercial și să las alți oameni să intre cu bocancii în munca mea, care este foarte intimă și personală. Acum, mă simt mai puternică, dar este o putere care a venit în parte din dezamăgire și atunci poate sunt un pic mai realistă sau poate chiar mai nihilistă, mai lipsită de entuziasm.
Da, sunt multe momente în care mă întreb dacă are sens să continui să fac artă, dar muzica este singurul lucru la care mă reîntorc constant, fie că vreau sau nu. Când sunt demoralizată mă culc, a doua zi mă trezesc și vreau să fac asta din nou. Asta e tot ce știu să fac și tot ce vreau să fac, pentru că asta am făcut de mică. Eu am mai încercat să cochetez cu farmacia, cu psihologia, lucruri care îmi plac, dar nu la nivelul la care să pierd orice concept spațio-temporal și să mă afund în muncă cu orele, aşa cum se întâmplă cu muzica.


Spuneai că ți-e caracteristic “un univers de tristețe în bogăție ori de bogăție în tristețe”. Despre ce ți-a produs tristețe avem deja o vagă idee, dar… când te simți bogată?
Când sunt în contextele potrivite. Contextele care mă fac să realizez că nu este ceva greșit cu mine, lucru pe care l-am crezut mult timp… că e ceva greșit cu mine, că sunt deprimată, că sunt anxioasă. Asta până sunt plasată în contextele în care pot să fiu eu însămi şi atunci mă simt bogată, cred, având în jur oameni cu care rezonez.
Titlul albumului este unul personal, Te iubesc, te urăsc, iar tu îl caracterizezi drept “o recreere in vitro a unei interacțiuni intoxicante”. Asta îmi sugerează că, de data asta, e mai mult decât un inventar de simțiri și trăiri, este un fel de autoanaliză detașată de propriul eu…
Mai mult decât o dezvoltare artistică, este clar o dezvoltare personală și nu m-am analizat neapărat într-un mod detașat, ci o fac abia acum, retrospectiv privind.
Eu am curatoriat melodiile, să zic așa, pentru că eu niciodată nu pornesc pe ideea de a face un album, eu le scriu fără a avea neapărat dorinţa de a le afișa lumii şi la asta mă refeream atunci când am zis că este “in vitro”, pentru că da, cumva, poate fi artificial faptul că am luat melodiile astea și le-am încadrat apoi în concept, iar după aceea oamenii care n-au experimentat niciodată ceea ce am trăit eu își pot imagina cum se simte o astfel de relație.
Pentru că aici este vorba de a scoate la lumină problematica relațiilor care lasă urme, chiar dacă nu sunt vizibile neapărat, şi cred că doar vreau să mă exprim de data asta.
O metaforă-cheie a albumului mi se pare a fi versul: “M-ai lăsat cu răni, dar nu am cicatrici”. Rănile continuă să doară, dar încerci să nu le lași să se vadă?
Nu, nu m-am referit la asta. Este vorba de unul dintre subiectele care pe mine mă intrigă și mă înfurie destul de tare, și anume sistemul de justiție de la noi, care, de multe ori, nu ia în considerare rănile emoționale pe care le poate lăsa o relație abuzivă, de exemplu… şi atunci, nu știu, de multe ori, abuzul nu se vede. La asta mă refer, că nu trebuie să existe vânătăi sau răni ca să existe durere și suferință.
De la “mult prea mult eu te-am iubit, / mult prea frumos, mult prea cumplit”, de acum doi ani, te afli acum în faza “rănilor fără cicatrici”. Cum apreciază psiholoaga Paulina evoluţia stării pacientei Paulina?
Păi, în primul rând, cele două melodii sunt despre două persoane diferite și două raportări diferite. Procesul de vindecare mi se pare că este extrem de complex și nu reușesc niciodată să-l intuiesc, pentru că vine cu suișuri și coborâșuri, și sunt zile în care mi se pare că mă descurc extraordinar și zile în care regresez din nou. E un continuum.
Între ele a fost etapa “nu mai stau să plâng și să aștept ca lumea să-și vindece rănile”…
Cred că am avut o lungă perioadă de timp în care am așteptat să fiu salvată sau am așteptat ca lumea să fie un loc empatic și blând… lucru care nu s-a întâmplat.
Sau se întâmplă, dar nu atât de des, și la asta mă refer atunci când spun că nu mai este momentul să stau să-mi plâng de milă și că mi-am luat cumva puterea în propriile mâini, mai ales în industria asta – fiindcă revenim din nou la acest subiect – în care nimeni nu vrea să-ți facă ție bine.
De fapt, ești, practic, doar un produs. În cazul meu, am început să-mi dau seama și să resimt tot mai mult pe pielea mea că, într-adevăr, ești privită diferit ca femeie, mai ales ca producător. Trăiam cu impresia că discursul ăsta cu femeile care sunt discriminate este doar ceva pe care lumea îl tot repetă, dar nu se prea întâmplă. L-am experimentat însă în realitate și… nu sunt luată în serios, sunt foarte mult infantilizată, nu am aceeași putere pe care ar avea-o un bărbat cu skill-urile pe care le am eu. Sunt foarte multe adâncuri în industrie.


Vorbește-mi despre modul în care funcționezi ca producătoare independentă, fiindcă realizarea unui album sau producţia unui show de anvergură presupune managementul unor resurse extrem de variate.
Lucrez pe foarte multe laturi, în primul rând, ceea ce este destul de obositor, fiindcă eu centrez şi tot eu şutez de multe ori, adică fac și producție și content și styling… în destule situaţii, fac absolut tot ce mă privește.
Simt deseori nevoia să controlez totul și nu știu dacă asta este neapărat bine sau rău, însă o fac pentru că simt că arta mea este copilașul meu și nu prea îmi vine să o las pe mâinile altora… poate și prin prisma faptului că, de multe ori, nu a ieșit ceva bine atunci când am lăsat proiectul în mâna altora. Şi atunci, da, poate că trebuie să învăț să am mai multă încredere în alți oameni. Ori poate că, până recent, nici nu i-am găsit pe cei potriviți. În momentul acesta însă, cred că am ieșit un pic din carapace.
Deși continui să am un input foarte mare privind producție-mix-master-artwork, mai vine pe alocuri și input-ul de la alți oameni, că evident, nu pot eu, de exemplu, să îmi ilustrez, să desenez. Iar pentru asta am ales oameni pe care îi cunoșteam, măcar tangențial, oameni despre care am crezut că se pot plia pe viziunea mea. Pentru ei, cred că sunt puțin un client dificil, tocmai din cauza perfecționismului. De exemplu, pentru coperta albumului Te iubesc, Te urăsc am avut trei artwork-uri diferite.


Ajungem la imaginea ta în spațiul public, de la vestimentație până la modul în care ești reflectată în fotografiile de studio. Încotro te-ai dus vizual cu noul album?
Nu am făcut încă un shooting special pentru Te iubesc, Te urăsc, așa că am folosit până în clipa de faţă niște imagini din sesiuni foto precedente pe care le-am considerat potrivite pe zona aia, dar urmează să facem un shooting fix pe concept. Probabil că o să vreau ceva care să reflecte paradoxul dintre ‘te iubesc’ şi ‘te urăsc’, ceva contrast.
De obicei, eu mă duc către o zonă neconvențională de îmbinare de elemente, îmi place să ies din tipare… încerc asta pe cât se poate, dar nu vreau nici să mă duc în caraghios sau în kitsch. În ceea ce priveşte look-ul, depinde foarte mult de context. Pentru shooting-urile foarte mari sau evenimentele importante, de obicei, am colaborat cu un stilist – am colaborat, de exemplu, cu Hilke Muslim sau cu Maria Pantazi -, însă, în majoritatea timpului, pe la concerte, mă îmbrac eu singură…
Dar nu ți-e teamă că s-ar putea dovedi o alegere mai puţin apreciată de public?
De multe ori, îmi dau seama eu singură că nu a fost alegerea cea mai inspirată… adică nu trebuie să îmi spună lumea. Lumea, de obicei, este destul de drăguță cu mine, dar mă uit eu la poze după aceea și mă întreb ce a fost cu decizia aia.


Apropo de temeri, recâștigarea puterii după o experiență nefericită presupune conștientizarea și învingerea acestora. Care este cea mai mare frică a ta?
La modul general, eu am o fixație cu moartea de când sunt mică. Nu cred că este vorba nici că voi muri şi nici de cum voi muri, ci, de fapt, este acea frică de a nu trăi pe cât de mult aș putea. La nivel profesional, cred că cea mai mare frică a mea era să nu dau greș pe scenă, să nu-mi scape vocea, să nu falsez, să nu uit versurile… lucru cu care încep să mă împac, adică sunt destul de relaxată. Pot să am și un concert atroce, în timp se remediază totul.


Încheiem tot într-o notă existenţială, cu textul tău despre… Kafka. Adică piesa Metamorfoza, care începe cu “Am fost și eu odată un om normal”. Explică normalitatea.
Este în sensul în care populația generală definește normalitatea, pentru ca, altfel, normalitatea va fi întotdeauna relativă. Aici, concret, mă refer la faptul că mă încadram în standardele societății.
“Am fost și eu odată un om normal / Dar să vezi, într-o noapte, m-am transformat.” În ce raport ești tu, Paulina, cu timpul? Îţi e prieten?
Mă terifiază timpul! Chiar alaltăieri am avut un moment de criză existențială, atunci când mi-am dat seama că suntem în anul 2024 și că am împlinit 26 de ani, care îmi par a fi mulţi, pentru că eu nu îi simt pe interior.


Continui Metamorfoza cu: “Eu nu sunt ca ei, dar știu să-mi joc rolul bine”. Cum împaci sinceritatea din muzica ta cu măștile sociale puse de nevoie în viața de zi cu zi?
Asta cu măștile sociale este un lucru pe care de-abia acum încep să mi-l însușesc, căci mi-a fost foarte, foarte greu, adică una dintre valorile mele fundamentale era să fiu autentică și nu înțelegeam de ce e greșit să spun ceea ce cred și simt eu cu adevărat, nu înțelegeam de ce nu apreciază lumea. La ce mă refeream eu însă, mai concret, cu versul acesta, era într-o zonă de depresie şi cum omul depresiv încearcă mereu să pară ok… în sensul ăsta, spuneam că știu să-mi joc rolul bine.
Iar strofa se încheie cu o concluzie: “Ca să fiu și să exist, trebuie să mă pierd în mulțime”.
Asta mă duce cu gândul la ceva ce îmi spunea maică mea, că trebuie de multe ori – ca să ai liniște – să-ți vezi de treaba ta, să nu ieși în evidență, să nu protestezi, să nu fii activist. Cu toate că o pot înțelege, niciodată nu am fost de acord cu asta și de asta nu am eu liniște.


Te vei pierde, totuşi, în mulțime, dar în felul tău, la Arenele Romane. Spune-mi câteva lucruri despre acest concert cu totul aparte.
Este un show eclectic. Este un show bizar pe alocuri, pentru că se duce în zone muzicale pe care nu le-am mai abordat până acum. Aduc pe alocuri un pic din sound-ul berlinez de care eu sunt îndrăgostită şi vom avea și un cvartet care să susțină melodiile mai sensibile. Și pentru că este o echipă mare, iar prin țară nu am putea să venim cu toții, este un show care nu va mai fi replicat nicăieri.
» Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
Foto header: Veronica Tănase