„Oamenii sunt ființe strălucitoare. Emană multă lumină prin felul în care te privesc, cu ochii sclipitori ca razele soarelui. Glasurile lor sunt ca atingerea blândă a vântului de primăvară. Pașii lor sunt uneori grăbiți, alteori domoli și delicați, dar de fiecare dată aduc în parc multă energie. Energia lor mă inspiră la viață și trezește în noi, locuitorii tăcuți ai parcului, bucuria de a fi utili universului.
Simpla prezență a oamenilor mă face să mă simt complet, de aceea mă bucură nespus compania lor și vreau să le fiu cât mai aproape. Încă din primii ani ca puiet, am încercat să mă apropii de ei și văzând că cei mai mulți vizitatori ai parcului trec pe alee, mi-am îndreptat și eu rădăcinile și crengile spre culoar. În acest fel, pot să le urez bun venit foșnind ușor din frunze, pot să le ofer umbră răcoroasă în zilele însorite, pot să-i acopăr de ploaie și să le ascult tăcut suspinul.
Sunt încă tânăr, am în jur de 200 de ani… nu sunt foarte sigur, pentru că după un anumit timp, anii curg parcă mai repede. Cred că mă înțeleg de minune cu copiii și studenții care vizitează parcul în pauzele de la cursuri sau după o zi plină la școală. De obicei, aduc cu ei cărți frumoase la care ne putem uita împreună. Am învățat atât de multe lucruri despre univers, literatură, artă, științe, dar cele mai fascinante mi se par relatările din manualul de istorie. Unele momente mi le amintesc vag și eu: amenajarea parcului în locul șanțurilor de sub zidul cetății, stabilirea oamenilor noi în oraș care au ridicat case cochete ca în străinătate, urbanizarea aleii, îmbătrânirea turnurilor, redenumirea orașului, demonstrațiile sociale și schimbarea regimului politic.
În serile liniștite, sub cerul înstelat, oamenii aduc în parc o atmosferă de basm. Mă uit uneori la stele și mă gândesc că ele seamănă foarte mult cu oamenii: sclipitoare și enigmatice. Oricât de mult timp nu aș petrece împreună cu oamenii, simt uneori că nu pot să-i înțeleg deloc. De exemplu, de ce petrec mai mult timp în mașină decât în natură, de ce sacrifică rădăcinile copacilor pentru a sculpta treceri din beton, de ce nu își desprind ochii din telefon când atât de multă frumusețe îi înconjoară?
Chiar dacă oamenii fac uneori lucruri de neînțeles, ador să mă aflu în jurul lor, așa simt că sunt în unison cu viața.”
***
Editor text: Aurica Sviderschi
Foto: Gabriela Cuzepan
