“WILD IS THE WIND” (1957, r: George Cukor)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Dramă adultă centrată în jurul unui triunghi amoros care debutează pe compoziţia cu acelaşi titlu al lui Dimitri Tiomkin şi Ned Washington (interpretată de Johnny Mathis), controversată la acea vreme atât datorită faptului că ar fi trebuit iniţial regizată de John ‘Cei şapte magnifici’ Sturges, dar care a invocat probleme de sănătate pentru a se retrage din proiect, nemulţumit fiind de faptul că tenta pronunţată Western pe care el intenţiona să o dea peliculei nu convenea intenţiilor producătorilor de a obţine un produs hibrid contemporan Euro-Country/Made in USA (acţiunea se petrece în anii ’50, iar jeep-urile au înlocuit caii), dar mai ales din cauza scenariului şi surselor sale de inspiraţie.
Scenaristul Arnold Schulman (om de televiziune, ulterior însă nominalizat de două ori la Oscar) a clamat la acea vreme că “Wild Is the Wind” a fost doar ideea lui, dar a fost contrazis rapid chiar de către legendarul producător Hal B. Wallis (“Casablanca”, “Şoimul maltez”), ce a arătat cu degetul spre romanul lui Vittorio Nino Novarese (designer vestimentar cu premii Oscar câştigate pentru “Cleopatra” şi “Cromwell”), “Furia”, adaptat deja de către Goffredo Alessandrini pentru cinema în 1947.
Mai mult, regăsim în firul narativ destul de multe elemente prezente în piesa de teatru “They Knew What They Wanted”, pentru care autorul Sidney Howard fusese recompensat cu Premiul Pulitzer în 1924 (ecranizată de nu mai puţin de trei ori înainte de WWII, în ’28, ’30 şi ’40, ultima versiune avându-i în rolurile principale pe Charles Laughton şi Carole Lombard).
Cu toate că acestea sunt detalii de culise, ele pot reprezenta o explicaţie verosimilă pentru faptul că filmul alb/negru a fost multă vreme foarte greu de prins pentru vizionare (a apărut oficial pe DVD în Europa doar în Spania, prin 2016, într-o copie proastă).
Să trecem la conţinutul lui “Wild Is the Wind”, film ignorat actualmente pe nedrept, pus remarcabil în scenă de veteranul George Cukor (“Gaslight”, “A Star is Born”).
Cu binecuvântarea fetei sale Angie (Dolores Hart – “Francis of Assisi”), văduvul fermier din Nevada trecut binişor de vârsta a doua, baronul local Gino (Anthony Quinn, actor de origine mexicană nominalizat la Oscar pentru acest rol, care avea însă deja o statuetă pe şemineu datorită rolului din “Viva Zapata!” din 1952) se întoarce măcinat de incertitudini în Italia, ţara sa de baştină, pentru a se recăsători, după mulţi ani de celibat auto-impus, cu o femeie pe care nu o cunoscuse decât prin intermediul a câtorva fotografii.
Adusă de Gino cu avionul la Reno, primul contact al mai puţin educatei Gioia (care se va mira ulterior că fata sa vitregă continuă să studieze la vârsta de 21 de ani) cu tehnologia modernă din Lumea Nouă este reprezentat de un automat de cafea care livrează o dezamăgitoare cafea lungă americană şi… nu un espresso scurt şi intens.
Veselul tânăr basc Bene (Anthony Franciosa, nominalizat la Oscar în anul următor pentru “A Hatful of Rain” al lui Fred Zinnemann), care îi preia pe însurăţei pentru a-i duce în Nevada rurală, este privit de bogătaş (care deţine peste 6000 de oi şi suprafeţe uriaşe de pământ) nu doar ca mâna sa dreaptă în treburile administrative ale fermei ci şi ca (aproape) un fiu natural, trimis de copil în America de către Biserica spaniolă (“the basques, they have sheep in their blood, you see.”).
După o serie de experienţe deja inedite pentru ea începute odată cu plecarea din Europa, contactul cu familia de o ospitalitate şi exuberanţă excesivă – aproape de agresivitate – tipic latină (tânăra Angie, plus fratele mai mare şi cumnata lui Gino) într-un mediu străin care funcţionează după alte reguli (inclusiv la nivel de superstiţii şi tabieturi) decât cele ştiute până atunci o derutează pe nevorbitoarea de engleză Gioia (Anna Magnani, şi ea nominalizată la Oscar pentru interpretare, dar deja posesoare a unuia pentru “The Rose Tattoo” din 1955), mai ales când este comparată, atât comportamental cât şi ca fizionomie, cu răposata nevastă Rosanna al autoritarului patriarh Gino… a cărei soră se dovedeşte a fi.
După ce depăşeşte, fără să insiste, faza de adaptare a femeii cu noul său statut şi mediu, filmul se structurează din punct de vedere psihologic în două capitole distincte.
Primul, evoluţia relaţiei dintre Gino şi Gioia din poziţia de inferioritate a acesteia în cea de oponent casnic redutabil (vezi formidabila scena a tentativei de împuşcare a mustangilor care mănâncă iarba de pe pajiştea oilor, împiedicată de consoarta iubitoare de cai… bărbatul incredul: “What have I married? An Indian? A cowboy?”) prin accentuarea comportamentului misogin agasant şi primitiv şi a continuării raportării permanente la Rosanna al lui Gino (scena cu oglinda din sufragerie), şi cel care pendulează între ironie şi agresivitate în abordarea relaţiei lipsită de afecţiune explicită, denotând o personalitate foarte puternică, a mândrei, voluntarei şi iubitoarei de viaţă Gioia (“She was her. I am me.”).
Al doilea, idila dintre casnica neînţeleasă de soţul ei şi junele cioban-şef în care zburdă hormonii, ce nu are cum să conducă spre un happy-end.
Scena pivotală a filmului este cea a petrecerii în care Anna Magnani, Gioia, îi interpretează cu subînţeles în limba italiană lui Gino, compoziţia napolitană al lui Fernando Albano (făcută celebră de Renato Carosone), “Scapricciatiello”, din care am extras un fragment relevant din text, “Leave her, listen to me, this is not a good thing!/You are too honest for this blonde,/She was born for a bully boy./Move away from this charmer,/For you will be ruined, mommy boy!”, asta… privind lung spre Bene.
Oricum, în ciuda unor voci care i-au acuzat că, în acest caz, au fost “heavy-breathing, highly-charged actors”, atât Anna Magnani (premiată la Berlin şi, apoi, cu un David di Donatello), cât şi Anthony Quinn, şi-au meritat cu vârf şi îndesat nominalizările la Oscar, Globurile de Aur şi BAFTA, motiv pentru care merită să încercaţi să descoperiţi “Wild is the Wind”, făcând abstracţie de finalul de un melodramatism forţat cu un mesaj gen “All You Need is Love”.
Pentru a încheia acest text pe un ton mai entertaining îl voi cita pe reputatul critic de film Emanuel Levy care, în articolul “How George Cukor Tamed Anna Magnani” din 2006, relatează un episod inedit consumat înaintea începerii filmărilor, în care actriţa şi-a invitat colegii la o cină cu spaghetti în rulota ei, pentru a se cunoaşte mai bine prin intermediul unui joc simplu, cel ‘al adevărului’.
O singură întrebare, un singur răspuns onest de la fiecare…
““Now, Mr. Quinn, I’m gonna ask you the first question–do you want to fuck me” “No,” said Quinn. Then she asked Dolores Hart, “Do you want to fuck Tony Quinn” Dolores turned pink, stammered, and said, “Well…”
But Anna interrupted, “You better tell the truth, ’cause if you don’t, you’re gonna be terrible in this picture.”
So Dolores said, “Yes!” Then Anna turned to her dialogue coach, “Have you ever been fucked in the ass” and the poor girl had to say yes. Finally, Anna turned to Tony and said, “Mr. Franciosa, do you want to fuck me” And he said, “Absolutely.”
So Anna said, “O.K. everybody, the game is over!””.