Cine este Mircea Arapu?
În luna martie 2023 Poșta Franceză a emis un timbru special, cu ocazia aniversării a 75 de ani de când a fost publicată prima bandă desenată cu îndrăgitul personaj Pif.
Timbrul, tipărit în 700.000 de exemplare, este semnat de compatriotul nostru Mircea Arapu și s-a lansat oficial la Salonul Filatelic de la Paris.
Dragă Mircea, practic, tu ți-ai consacrat toată cariera și toată viața unei celebre reviste de benzi desenate franțuzești, Pif Gadget. Cum ai descoperit această revistă, ce influență au avut asupra ta personajele din paginile sale?
În copilărie, revista se numea Vaillant, iar personajele ei, ursulețul Placid, vulpoiul Muzo, cățelul Pif, motanul Hercule, locatarii pensiunii Radicelle, fantoma Arthur, au devenit primii mei prieteni. Eram atât de convins de existența lor, încât la patru ani, am hotărât să îi întâlnesc la Paris. Aveam un plan foarte elaborat, socoteam eu: din stația de la capătul străzii luam autobuzul 33, care mergea la Gara de Nord. Nu aveam habar de valoarea banilor, dar eram convins că la Gara de Nord găsesc un tren care ajunge la Paris.
Din fericire, am fost frumos adus acasă de o mătușă care m-a găsit în stație. A trebuit să aștept încă douăzeci de ani pentru a-mi vedea împlinit visul! Este adevărat, tot de la Gara de Nord am plecat.
Dacă privim retrospectiv, tu ai beneficiat, de-a lungul vieții, de mai multe întâlniri care, poate, atunci când nu ți-au schimbat-o radical, cu siguranță, au făcut-o mai frumoasă. Prima întâlnire a fost în 1970, la sediul revistei Cutezătorii, cu însuși creatorul lui Pif, Cabrero Arnal. Cum ai ajuns să vă întâlniți?
Concursul de benzi desenate lansat de revista pionierilor Cutezătorii, împreună cu Pif Gadget a fost un moment deosebit pentru copiii pasionați de desen și bandă desenată din toată țara și, bineînțeles, și pentru mine.
Un prieten mai în vârstă a aflat de venirea lui Arnal de la persoana care urma să-i fie interpret. Așa am avut prilejul să-l întâlnesc și să schimb două vorbe cu dânsul.
Mă descurcam binișor cu limba franceză, după o cură de lectură cu câte 20 de Pifuri pe săptămână, timp de multe luni, cât bântuisem anticariatele capitalei în căutarea BD-urilor cu „va urma”. Și tot pe atunci se deschisese Biblioteca Franceză, unde am început să citesc tot ce îmi cădea în mână, de la programul cultural la ziare de actualități, trecând prin Hervé Bazin sau Alphonse Allais.
În final, nu am purtat noi o discuție savantă. Nici timpul nu îl aveam și sfiala mea era mare, deși Arnal era cât se poate de amabil și gata să asculte un puști de paisprezece ani. Așadar i-am spus cât de mult admir personajele create de el, Pif, Hercule, Placid, Muzo, Roudoudou și că mai târziu, când voi fi mare, tare mult mi-aș dori să fac aceeași meserie!
După ce speranța de a publica BD în revista Cutezătorii a murit, ai plecat în Franța, hotărât să-ți îndeplinești visul. Printre primele lucruri pe care le-ai făcut a fost să publici un fanzin, în limba franceză, în care ai publicat exclusiv BD ale unor autori români. Povestește-ne această aventură editorială.
Am realizat suficient de rapid că șansele de a publica în România sunt aproape inexistente și că salvarea mea era alături de primii prieteni, cei din revista copilăriei. De la vârsta de patru ani, am avut destulă vreme să descopăr numeroși prieteni în carne și oase, animați de pasiunea comună. Împreună confruntam ultimele lecturi despre domeniu, realizările noastre, le comentam și aduceam soluții. Înainte de plecare, încercasem să animăm un Club de bandă desenată pe lângă Casa de cultură a studenților, Grigore Preoteasa.
Proiectul lansării revistei Peur este deci o continuitate naturală a activității de la București. Singur la Paris, realizam cât îmi lipseau. Prima oportunitate de a produce o publicație comună s-a transformat în numărul zero al revistei Peur. Este vorba de o publicație profesională, atât prin calitatea conținutului ei (nu mai prejos de prima formulă a lui Echo des Savanes), cât și prin realizarea tehnică, machetă, fotogravură, imprimare offset, chiar dacă nu a fost difuzată pe canalul principal al presei, ceea ce este normal pentru un număr zero, de prezentare.
În concluzie, Peur nu a fost un fanzin, era o publicație legală, care însă nu a depășit numărul 0 din două motive: primul, imposibilitatea mea de a asigura o furnizare continuă de material din România, condiție obligatorie pentru a convinge un finanțator, care a fost al doilea motiv.
Grație publicației Peur ai fost invitat la Festivalul de benzi desenate de la Angoulême și ai primit propunerea să scrii capitolul dedicat benzii desenate românești în volumul colectiv „Histoire Mondiale de la Bande dessinée”. Cum au decurs întâlnirile cu organizatorii festivalului precum și cu Claude Moliterni, editorul volumul colectiv ?
Scopul principal al numărului zero al revistei Peur era prezentarea în direcții diferite, la directori de colecție, editori, organisme adiacente, comerciali și bineînțeles cititori. Printre cei contactați se număra juriul festivalului de la Angoulême și Claude Moliterni, director de colecție la editura Dargaud și binecunoscut critic și animator al benzii desenate franceze și internaționale.
Juriul, cucerit de calitatea publicației, m-a chemat ca invitat de onoare împreună cu un binecunoscut autor britanic. De asemenea, Claude Moliterni, impresionat la rândul său și curios de ce se întâmplă dincolo de limitele cunoașterii sale, mi-a încredințat in extremis capitolul despre România, așezat în cuprins, după Australia și Oceania, nu la locul lui în Europa.
Ulterior festivalului de la Angouleme, am expus planșele originale ale benzilor desenate din revista Peur la „Maison des Artistes”, la Paris, în cadrul unei expoziții colective despre „Actualitatea în BD”.
Apoi te-ai prezentat la redacția revistei Pif Gadget și ți s-a propus să preiei personajul Arthur le fantome.
În paralel cu proiectul Peur, căutam să găsesc un editor pentru a demara o carieră de autor BD, dar pentru un începător, drumul pentru reușită era presărat cu obstacole încă nebănuite. Experiența primelor contracte, m-a învățat să evit micii editori și să mă adresez unora cu vechime în domeniu. Primul ales a fost editura VMS, care publica celebra revistă Pif Gadget.
La primul contact, în noiembrie 1981, interesați de desenele prezentate, mi s-a propus să intru în studioul « Pif », unde aveau nevoie evidentă de desenatori. Personajul Pif, însă, nu mai semăna cu cel cunoscut, de aceea mi se părut foarte dificil să mă integrez acelui studio.
Iată de ce, de la bun început, eu le-am propus să reiau personajul Arthur. Pentru mine era o provocare, Jean Cézard, creatorul fantomei, era recunoscut și admirat de întreaga profesie. A fost necesară o muncă susținută, neplătită, de peste opt luni, pentru a fi în sfârșit publicat în iulie 1982.
În 1994 revista Pif Gadget și-a oprit apariția dar, din 2005, îți regăsim numele în paginile noii revistei, cu apariție lunară, Pif. Povestește-ne activitatea ta la această nouă formulă editorială.
În urma erorilor diverse, dar și a contextului defavorabil presei scrise, Pif Gadget dispare în 1994, dar nu și din memoria cititorilor. Succesul site-ului „Pif Collection” și a primei cărți a lui Richard Medioni, împing direcția ziarului L’Humanité să se încumete, în 2004, la o nouă încercare de a învia cățelul (a mai fost o încercare în 1998).
În același an, ajuns la concluzia că mi-ar face bine o schimbare de carieră, renunț la meseria de director artistic în publicitate/comunicare, prea monotonă pentru un autor BD, și am postulat la noua publicație. Cunoscând oamenii, meseria și cu un book plin de realizări, mi s-au deschis ușile redacției într-o funcție care a reunit meseria de machetist și de autor BD.
Am dobândit o experiență inedită, ar merita un răspuns mult mai lung, depășind cadrul acestui interviu. Pentru a rezuma diferența între autorul BD și redactorul grafic al unei publicații BD, acesta din urmă face legătura între autori și redacție, direcție și tipografie. De asemenea promovarea numelui-mărcii, machetarea revistei și a celorlalte publicații complementare, ilustrarea cu desene sau fotografii de copertă, articole, montaj și promovare al binecunoscutului gadget…
În 2008 publicarea revistei Pif se oprește din nou și tu începi o lungă colaborare cu editura Taupinambour.
Mini editura Taupinambour, specializată în reeditări de publicații vechi și mai ales material de la Pif Gadget, pentru cititori nostalgici, m-a contactat pentru reeditarea episoadelor cu Arthur, desenate de mine în anii 80, într-o integrală în trei volume.
Au urmat ilustrații pentru coperțile integralei Arthur de Jean Cézard din Pif Gadget, în 13 volume, ilustrațiile pentru coperțile integralei Les As, de Greg, în 5 volume, ilustrațiile și machetarea coperților integralei Patapouf de Jean Ache, pentru a numi seriile cele mai importante.
O realizare m-a mulțumit în mod deosebit : tehnoredactarea volumului 4 al aventurilor lui Billie Bonbon, al îndrăgitului Jean Cézard, album inedit în Franța. Atunci am descoperit pentru prima dată, planșele lui în creion, pentru volumul 5.
Proiectele și activitatea editurii Taupinambour au scăzut după dispariția patronului Hervé Drouet. Activitatea a mai continuat câțiva ani sub direcția soției sale, Cristina, dar, din motive de sănătate, a încetat anul trecut.
În 2020 se relansează o nouă ediție a revistei Pif, Pif le Mag, la care colaborezi din nou. Practic, în această nouă formulă tu ești colaboratorul cu cea mai multă experiență din istoria sa.
Înainte de această ultimă formulă, au mai fost două încercări. Prima, din 2015 până în 2017, sub forma unor almanahuri coordonate de François Corteggiani, cu apariție trimestrială și conținut tradițional, care a funcționat corect, dar nu suficient de bănos pentru conducerea ziarului L’Humanité.
Direcția a hotărât să o oprească în favoare unei formule mai moderne, dar care nici nu a mai fost publicată. Prin hotărâre judecătorească, L’Humanité intra în faliment în 2019 și a fost obligată să închirieze personajul Pif.
În formula actuală sunt în rol de senior, unul din autorii lui Pif, al ilustrațiilor diverse pentru copertă, gadget, promoționale dar, deși intervin destul de des, nu fac parte din redacție în sensul strict, ca în anii 2004-2009.
În 2023 editura Vaillant îți publică, în sfârșit, un album cu peripețiile lui Pif și Hercule ,,HapPif Birthday Strips”, iar Poșta Franceză a editat timbrul Pif după proiectul tău. Cum s-a ajuns aici?
Cu un an mai înainte am fost contactat de directorul noului Pif, Frédéric Lefebvre, care mi-a propus să fac un album cu stripuri cu Pif, care vor fi publicate și în revistă. Alte cereri s-au grefat pe prima, până când mi s-a propus participarea la acest concurs, organizat de Pif și de Poșta Franceză.
Aveam trei formate de timbre obligatorii indicate de Poștă. De asemenea îmi era sugerată tema celor 75 de ani ai lui Pif, reprezentată prin evoluția personajului. Pentru a ilustra această idee, prima mea imagine a fost a doi Pifi care stau față în față, unul în patru labe, care dă din coadă de bucurie, ca în primele stripuri din l’Humanité și celălalt în picioare cu brațele ridicate, de fericire, la vederea primului.
Cum unul din timbre avea un format panoramic, m-am gândit la un scurt gag, un strip în trei imagini, pe aceeași idee de evoluție. Pif se deplasează în patru labe când descoperă un os (ca în primul lui strip) zburând, agățat de un balon. Din poziția inițială de patruped, Pif se ridică pentru a înțepa balonul. Osul recuperat, Pif satisfăcut își continuă drumul în două picioare. Simțeam că ideea de strip este inedită și am continuat cu ce a devenit stripul de pe timbrul ales.
Îmi imaginez că îți doreai mult să fii publicat și în România și cititorii români au descoperit cu interes povestirea ta grafică din volumul „Istorii din 89”, o fabulă satirică la adresa dictatorului Ceaușescu. Ce ne poți spune despre geneza acestei lucrări?
Așa cum am precizat în introducere, este vorba de un proiect inspirat de evenimentele din decembrie 1989. Veștile din România erau alarmante, dar existau și semne de speranță.
În seara lui 21 decembrie, buimac de gripă, ascultam la France Info știrile despre manifestațiile din București. A doua zi, cu toate cele 40 de grade, eram așteptat la studio, pentru patru întâlniri profesionale. La prânz m-am întors epuizat cu un taxi. Șoferul asculta cu atenție autoradioul: Ceaușescu a fugit cu elicopterul și era probabil în China!
Zilele care au urmat, France Info, noua stație de radio, difuza în fiecare oră câte zece minute de știri din Franța, restul erau din România!”…
În febrilitatea zilelor care au urmat, am desenat cele patru pagini, capitolul dedicat ,,alimentației științifice”. Aceste patru pagini, împreună cu sinopsisul albumului, au fost prezentate întregii prese specializate BD din Paris dar, în anii 90, banda desenată politică nu mai avea căutare, iar după episodul cu groapa comună de la Timișoara, a scăzut interesul presei franceze.
Iată de ce mă simt dator echipei de la Brașov, coordonată de Nicolae Pepene, care, dincolo de faptul că au conceput un album de bandă desenată copios, cu valoare istorică și de o calitate artistică evidentă, au dat ocazia ca planșele mele, niciodată publicate până atunci, să vadă lumina tiparului.
După ce aproape 40 de ani ai desenat doar personaje inventate de alții, acum 3-4 ani revista Fabulafia din România ți-a oferit posibilitatea să creezi și să desenezi peripețiile propriilor tale personaje recurente. Povestește-ne despre aceste personaje, dar și despre revista Fabulafia.
Foarte adevărat, rare au fost benzile desenate cu alte personaje în afara celor din familia Pif, fie în publicitate, fie în ediție, dar adesea proiecte întrerupte, sau care nu au funcționat din diverse motive.
Totuși, peripețiile Oanei și ale lui Bazil, care animă paginile revistei pentru copii Fabulafia, sunt construite pe baza unui proiect mai vechi, bine avansat, dar care nu a ajuns să vadă lumina tiparului, pentru că directorul publicației cu care am semnat contractul, avea imaginația mai bogată decât puterile și a dat faliment de două ori.
Sunt însă diferențe notabile între proiecte. Prima versiune pe care o scrisesem pentru adolescenți, era construită cu două personaje umane, naratorul și eroul (anti-eroul mai bine spus!), în timp ce în versiunea Fabulafia, pentru copii de 7 la 10 ani, personajele sunt doi bloggeri, sora mai mare, o nevăstuică de circa 15 ani (vârsta minimă) și frățiorul, un ursuleț de 8 ani.
Ideea comună celor două versiuni este atmosfera de parodie, răstălmăcire a unor povești binecunoscute, precum Scufița Roșie, Tarzan, ori Greierele și Furnica. Redacția îmi acordă completă libertate de creație.
În ceea ce privește revista-carte Fabulafia, este o publicație de înaltă ținută, atât ca aspect general, precum și în conținut, texte și ilustrații. Banda desenată nu lipsește. Oana și Bazil se bucură de vecinătatea minunatelor desene ale Liviei Rusz, ilustratoarea cara a bucurat multe generații de copii. Sunt convins că Fabulafia are un viitor promițător și că vom mai vorbi despre acest titlu.
Dragă Mircea Arapu, îți mulțumesc foarte mult pentru că, deși foarte ocupat în acest an aniversar – al 75-lea de existență neîntreruptă a celui mai celebru cățeluș din banda desenată europeană, PIF ! – ți-ai făcut timp să răspunzi la întrebările noastre.
Profit de ocazie pentru a anunța în premieră că, la inițiativa d-lui Nicolae Pepene, directorului Festivalului Internațional de Benzi Desenate Istorice de la Brașov, ești invitat de onoare la cea de-a VI-a ediție a manifestării, între 11-13 august 2023, ocazie rară pentru pasionații români de benzi desenate de a se întâlni cu tine.
Interviu realizat de Dodo Niţă | Benzi Desenate | Interviuri
Paris – Craiova, iunie 2023, în cadrul Festivalului Internațional de Benzi Desenate Istorice Brașov 2023 organizat de Muzeul Județean de Istorie Brașov
