“BARON BLOOD” (1972, r: Mario Bava)
VIDEODOME |
Dincolo de diferenţa notabilă de anvergură şi perspectivă artistică, personal, consider că – prin influenţa semnificativă pe care a avut-o ulterior în evoluţia unor genuri cinematografice (Giallo, Horror, SF, adaptări de comics-uri) – cineastul Mario Bava (“Kill, Baby… Kill!”, “Danger: Diabolik”, “Twitch of the Death Nerve”) îşi merită actualmente din plin locul printre clasicii italieni a celei de-a şaptea arte ai anilor ’60-‘70, alături de nume mult mai sonore, precum Fellini sau Visconti.
Doar că nu l-a primit la vremea respectivă, din vina snobismului propriilor compatrioţi (în primul rând), iar asta l-a şi determinat de altfel să se retragă prematur din activitate.
Cu siguranţă voi mai reveni asupra filmografiei lui Mario Bava, dar, până atunci, să rămânem la “Baron Blood” (Gli orrori del castello di Norimberga), un Horror gotic foarte puţin apreciat de critica de specialitate, în care cineastul reia tema blestemului vrăjitoarei pe care speculase vizual cu atâta succes în debutul său regizoral din 1960, “Black Sunday”.
“Baron Blood” (Gli orrori del castello di Norimberga)
De această dată, cel blestemat este Baronul Otto von Kleist (interpretat de Joseph Cotten, în anii ’40 unul din favoriţii lui Orson Welles şi a lui Alfred Hitchcock, dar eşuat peste ani în producţii de serie B europene), intrat în legendele locale austriece ca insaţiabilul Baron Blood, datorită sadismului şi rafinamentului cu care îşi tortura şi ucidea numeroasele victime, alese din rândul sătenilor.
Începutul peliculei, pe care se derulează genericul, este înşelător (muzică şi filmări gen “Eu, tu şi Ovidiu”), pentru că, din nefericire, ar sugera că e filmat în zilele noastre, prin unele cătune din… România, cu aceleaşi peisaje deprimante, definite prin locuinte lăsate în paragină şi drumuri cu o singură bandă.
Din fericire, impresia de tern şi prăfuit dispare foarte repede şi asta nu în ceea ce priveşte întoarcerea la modernitate, odată cu sosirea tânărului american Peter Kleist (în rol, Antonio ‘Supersonic Man’ Cantafora) la castelul ce îi aparţinuse strămoşului său, acum pe cale să fie transformat într-un hotel sub supervizarea tinerei arhitecte Eva Arnold (frumoasa berlineză Elke Sommer, ce câştigase în 1964 Globul de Aur pentru “cea mai promiţătoare speranţă”, dar care avea să rămână doar cu acel titlu datorită apetenţei pentru roluri din filme acum aproape complet rămase în obscuritate precum “Percy” sau “Zeppelin”).
Prins de entuziasmul tinereţii, din dorinţa de a face cunoştinţă cu Baronul, Peter şi Eva dau citire într-un miez de noapte unui pergament care ridică blestemul şi îl readuce pe acesta la viaţă.
Ieşit din mormânt, în prima fază, Baron Blood are aspectul unui zombie înfricoşător, ce lasă dâre de sânge în urma lui din multiplele răni, determinat însă să revină de urgenţă la activitatea lui favorită, prima sa prioritate fiind să elimine pe toţi cei implicaţi în renovarea castelului, astfel încât să îşi poată reocupa domeniul.
Cu fiecare crimă, aspectul lui fizic câştigă un plus de umanitate, dar are capacitatea ca, oricând, să revină la figura de “sperietoare”.
Următorul pas:
Vânătoarea celor doi tineri, singurii care ar putea, cu ajutorul unei clarvăzătoare cu înclinaţii pedagogice, să îl trimită înapoi definitiv în lumea cealaltă.
Datorită acestui personaj mort-viu, sunt destule voci care încadrează şi acum filmul în categoria celor cu zombie, dar au dreptate numai dintr-un singur punct de vedere, cea a plasării sale ca specific tipologic în trena predecesorilor săi, de la “White Zombie” (1932) al lui Victor Halperin încoace, nu însă şi din perspectiva modernă a modului în care acest tip de personaj este perceput actualmente, în era post-Romero, ca fiind lipsit de capacitatea de a raţiona (în cultura Pop(ulară) contemporană nu îl mai putem asimila, de exemplu, pe monstrul lui Frankenstein cu un zombie, deşi este tot un mort-viu).
“Baron Blood” nu face parte din cele mai bune filme ale lui Mario Bava – povestea este subţire, oferind neaşteptat de puţine ocazii pentru situaţii care să te ridice de pe scaun, iar Joseph Cotten, în formă umană, are un aer mai degrabă paternal decât unul dătător de frisoane -, dar, cu toate acestea, merită cu siguranţă vizionat pentru superba atmosferă generală de un gotic autentic – restaurarea peliculei în versiunea pentru home cinema îi face un mare serviciu – şi pentru câteva scene memorabile (avatarurile lui Fritz viu şi… mort, urmărirea prin ceaţă a Evei amintind de suspansul din “House of Wax”), care, însumate, arată incontestabil viziunea inconfundabilă al unui veritabil Maestru al Horror-ului, format ca artist plastic.
Fapt interesant:
Este singurul film din carieră pe care Mario Bava l-a realizat în afara Italiei.
Text de IOAN BIG
