Vinul de la restaurant – editorial de Ștefan Chirițescu
Inspirat de un post de pe orașul virtual Facebook (multumesc, Silvia, pentru postare), m-am gândit să vorbim puțin despre vinul pe care îl consumăm la restaurant.
Așadar, una dintre întrebările care apar des în discuție în ultima vreme este aceasta: de ce un vin comandat la restaurant este infinit mai scump decât același vin cumpărat de la un magazin?
Răspunsul imediat evident este legat de rațiunea comercială: o cârciumă are dreptul să pună un adaos comercial.
Este decizia proprietarului să-și gândească strategiile de preț așa cum crede că e mai bine, cum, în egală măsură, este decizia ta de consumator să alegi să nu te duci într-un loc în care nu simți valoare adăugată.
Răspunsul mai lung este legat tocmai de această valoare adăugată ofertată și primită.
Când comanzi sticla aia de vin, tu plătești o parte din costurile de operare ale respectivului restaurant.
Altfel spus, dacă îți plac pastele alea și nu altele, sosul ăla și nu altul, această valoare adăugată se răsfrânge în prețul total al experienței tale.
Nu consumi doar un vin la un preț ridicat, dar ajuți un bucătar să-și ia un salariu mai bun, ca logică a discuției.
De aici derivă cealaltă întrebare mare: nu e mai logic ca într-un restaurant să fie vinuri diferite față de vinurile din retail, dacă tot vorbim despre o valoare/experiență adăugată?
Răspunsul este departe de a fi simplu!
Marea majoritate a restaurantelor nu își propun să facă fine dining, ci doar să ofere mâncare bună.
Prin urmare, audiența care le calcă pragul își dorește să găsească acolo gusturile, aromele, ingredientele pe care le știe deja.
La fel este și în cazul vinului: la porția aceea de sarmale îmi doresc vinul pe care îl beau de obicei, căci știu deja ce-mi place.
Nu știu dacă este rău sau bun acest comportament, dar este o realitate cotidiană a restaurantului românesc: oamenii nu vin să încerce lucruri noi, ci se bucură de mâncărurile favorite.
Din această perspectivă, e logic să ai același portofoliu de vinuri care se regăsesc și în magazine, căci în mare măsură, omul va comanda ceva ce deja știe de la magazine.
Dar și aici este o nuanță importantă:
Există însă și consumatorul care la restaurant își dorește să fie perceput ca rafinat, iar rafinamentul vine din vinul comandat (da, renunțăm mai greu la mâncarea favorită), și atunci, logica este să ai un portoliu diferit de vinuri în restaurant, dar de la cramele și podgoriile cunoscute (drama este că în România, consumatorii nu fac diferențele între podgorii și crame) ca să-l ghideze pe consumatorul dornic de afirmare.
Vestea bună este că există și consumatorul educat…
Vestea bună este că există și consumatorul educat, cel care merge la o cârciumă unde mâncarea este fină, iar vinul este recomandat de un sommelier, iar în acest context, da, merită să ai un portofoliu de vin care nu se regăsește la raftul unui magazin obișnuit.
Cu alte cuvinte, dacă ești restaurant, gândește-te ce fel de audiență vrei la tine în cârciumă și alege vinurile din meniu plecând de la această realitate.
Pe de altă parte, dacă ești producător de vin, gândește-te ce mize de HoReCa ai.
Poate fi la fel de sănătos să ai un portofoliu corect de vinuri de retail, dar și o gamă specifică pentru HoReCa.
Depinde pe ce tip de consumator vrei să construiești.
Text de Ștefan Chirițescu | Eat & Drink | Opinii
