Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 06/06/2023
Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JAY-JAY JOHANSON: “Nu pot fi cel mai bun decât dacă rămân eu însumi”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JAY-JAY JOHANSON: “Nu pot fi cel mai bun decât dacă rămân eu însumi” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | JAY-JAY JOHANSON: “Nu pot fi cel mai bun decât dacă rămân eu însumi”
Jay-Jay Johanson


JAY-JAY JOHANSON: “Nu pot fi cel mai bun decât dacă rămân eu însumi”

Concertul din cadrul TIFF, de pe 10 iunie, al cunoscutului cantautor Jay-Jay Johanson se anunţă a fi un eveniment realmente must-see&listen întrucât, cu doar 24 de ore înainte, va fi lansat Fetish, noul său album, al 14-lea din carieră, care înglobează trimiteri rafinate şi, tototdată, deferente la icon-uri din Pop culture de a cărui artă se simte atras, indiferent că e vorba de muzica lui Chet Baker sau de experimentele cinematografice ale lui Andy Warhol.

Pentru JAY-JAY JOHANSON, legătura dintre muzică şi imagine ţine de esenţa propriei personalităţi, videoclipurile sale pictural-cinematice fiind tot atâtea dovezi în acest sens, deci prezenţa lui în cadrul festivalului de film de la Cluj este perceptibilă drept absolut naturală.

Despre extensia instrumentarului său de expresie – dincolo de note sau versuri – în spaţiul artelor vizuale, pe direcţia temelor care se regăsesc acum pe Fetish, am dialogat câteva minute la Timişoara cu muzicianul suedezo-britanic, în contextul concertului pe care acesta l-a susţinut în weekend-ul de deschidere al anului cultural.

Jay-Jay Johanson

Când ai împlinit vârsta de 40 de ani, ai înregistrat un album numit Self-Portrait, iar la 50 ţi-ai făcut autoportretul schiţându-l pe hârtie. După muzică şi grafică, încearcă s-o faci acum prin cuvinte. Cum ar arăta portretul lui Jay-Jay Johanson?

Interesant mod de a pune problema.

Nu ştiu cum se văd pe ei înşişi alţi oameni creativi, fie ei muzicieni, compozitori sau pictori, dar eu consider că tot ceea ce fac este mai mult sau mai puţin un autoportret.

Mi-am dat seama foarte devreme în drumul meu artistic că vreau să fiu diferit, unic, că nu pot fi cel mai bun decât dacă rămân eu însumi, pentru că nimeni altcineva nu poate fi asta.

Am căutat mereu în profunzimea sufletului meu, am încercat în permanenţă să mă exprim cât de bine şi de intim am putut şi să îmi expun trăirile şi simţămintele.

Văd mulţi artişti care pun o distanţă între ei şi public, dar eu prefer să fiu cât mai aproape de audienţă, de spectatori, aproape aş vrea, dacă aş putea, să îi invit pe toţi în casa mea, în sufragerie, în studio, în culise.

Cred că de aceea am hotărât să comunic nu doar prin muzică şi literatură, ci şi prin desene sau picturi, pentru că şi acestea reprezintă o parte importantă din mine, iar publicul trebuie să le vadă pentru a mă înţelege pe deplin.

Jay-Jay Johanson

Mi se pare foarte interesant că trăim acum într-o lume în care fanii, ascultătorii, au contact direct cu artistul pe platformele de social media, prin Instagram etc. – ei ne pot trimite mesaje directe şi să ştii că le şi răspundem, de multe ori, pentru că suntem şi noi oameni -, dar acum 20 de ani era imposibil să îţi imaginezi o asemenea interacţiune… aşa ceva nu era posibil în vremea când noi eram copii.

Cum ar fi fost să-i poţi scrie un mesaj direct lui Brian Ferry, de exemplu?

Atunci nici nu se putea concepe aşa ceva… cel mult trimiteai o scrisoare la fan club-ul său ori la casa de discuri, dar nu-ţi închipuiai că el ar putea chiar să ajungă să citească scrisoarea ta.

Acum le scrii direct artiştilor şi poţi primi răspuns la fel de repede precum trimiţi.

E o nebunie, dar îmi place, fiindcă mi se pare că asta contribuie la adâncirea relaţiei dintre artist şi public, aduce un nivel de intimitate care mă atrage, întrucât eu consider că doar aşa îmi conserv unicitatea, mai cu seamă ştiind că, în lumea noastră, sunt atat de mulţi cântăreţi, producători, compozitori sau textieri mai buni ca mine, astfel că eu trebuie să rămân aşa cum sunt eu ca persoană, intim, personal… doar în felul ăsta pot fi eu însumi.

Iar asta este esenţa autoportretului meu.

Jay-Jay Johanson

A afectat însă perioada de izolare pandemică modul în care te-ai privit ca artist ori felul în care faci muzică?

Direct, nu, nu cred că pandemia m-a afectat prea mult, mai cu seamă că am norocul să locuiesc în Suedia, o ţară unde suntem deja experţi la distanţarea socială, căci o practicăm de sute de ani, aşa că la noi n-au fost restricţii, n-am rămas închişi în case, nu s-a schimbat mare lucru.

Sigur că s-au anulat spectacole, dar pentru mine asta a însemnat doar că am avut mai mult timp să compun şi să pictez. Începusem deja să lucrez deja la un alt album, Rorschach Test, ce a apărut acum doi ani, iar pandemia a accelerat tot procesul de creaţie.

Toate turneele pe care le-am anulat atunci din cauza pandemiei de Covid-19, aşa cum s-a întâmplat mai apoi din cauza războiului, şi, pe urmă, datorită cutremurului din Turcia, au dus de fapt la accelerarea procesului de lucru la album şi totul s-a petrecut mult mai rapid, pentru că am putut sta acasă şi în studio mai mult decât era planificat iniţial. Am putut astfel lansa albumul mai repede [în primăvara lui 2021 – n.r.], deci pentru mine a fost bine.

Nu a fost însă la fel pentru echipa mea, pentru cei alături de care merg în turnee sau pentru compania care le organizează, fiindcă nimeni nu ştia când vom putea reveni la normal şi toată lumea era speriată şi nervoasă.

Dar, pentru mine personal, n-au fost mari schimbări. Am fost cumva protejaţi, acolo, în nord, în Suedia, în condiţiile în care citeam ştiri în fiecare zi despre toate decesele şi tragediile din restul lumii.

Eram curios întrucât mi se pare că, în ceea ce te priveşte, muzica şi versurile au o egală importanţă în definirea identităţii tale artistice. Referitor la procesul creativ, între cele două, care se naşte mai întâi? E eterna dilemă cu oul sau găina…

E o chestie… interactivă.

Compun foarte mult în timpul plimbărilor mele zilnice şi, de foarte multe ori, fredonez şi improvizez melodii, le fluier sau le cânt, sau îmi trec prin cap fragmente de text, versuri, asociate sau nu cu acestea… le înregistrez pe telefon şi astfel încep să prindă contur multe dintre piese.

Am şi momente însă când scriu poezii, pe care îmi vine apoi foarte uşor să le pun pe muzică, le găsesc melodia potrivită foarte rapid după ce le recitesc.

Îmi amintesc, de exemplu, când am compus unul din primele mele cântece, So Tell the Girls I Am Back in Town [de pe albumul de debut al lui Jay-Jay Johanson, Whiskey, din 1996 – n.r.], mai întâi am creat versurile şi, când scriam ultimele cuvinte, aveam şi melodia deja în minte, deci muzica şi versurile se nasc, deseori, în acelaşi timp.

La fel a fost şi cu She Doesn’t Live Here Anymore [de pe LP-ul The Long Term Physical Effects Are Not Yet Known, din 2007 – n.r.], în cazul căreia n-aş fi putut pune versurile acelea pe o altă melodie întrucât cuvintele aveau deja ritmul lor… mi-a fost foarte simplu să plec de la ele, aproape că nu am schimbat nimic din melodicitatea versurilor.

Dincolo de asta, eu petrec foarte mult timp la pian – pianul este cel mai bun terapeut al meu, ca să zic aşa – şi, adesea, nu fac decât să improvizez şi să las notele să se înşiruiască.

Nu cânt muzica altora ci improvizez, încerc, testez combinaţii de note şi, dacă iese un cântecel din improvizaţia mea, de foarte multe ori versurile vin apoi de la sine.

Înţeleg foarte bine întrebarea ta, dar tot ce pot să spun e că, uneori, găina e prima, alteori oul, şi deseori amândouă apar în acelaşi timp.

jay-jay-johanson

Să revenim la autoportretul schiţat pe hârtie. Nu e singura mostră de talent la desen, fiindcă eşti şi autorul coperţilor EP-urilor Fever şi Old Dog. Plus că ai desenat “cuvintele încrucişate” de pe Moonshine, din 2015. Cum a evoluat relaţia ta cu arta grafică?

Relaţia mea cu artele vizuale a început datorită tatălui meu, care era tipograf.

În copilărie, în anii ’70, am petrecut foarte mult timp cu el, acolo unde lucra, şi îl urmăream cum pagina ziare sau cărţi. Pe vremea aceea, în tipografie se lucra cu litere de plumb, care se aranjau în rame, “în oglindă”, iar apoi ramele respective se puneau în maşina de tipar Heidelberg şi apoi se imprimau pe hârtie. Deveneau astfel paginile care se puteau citi, dar ele începeau în proces ca negative ale acestora.

În plus, tatăl meu era mare fan a muzicii Jazz, asculta foarte mult Jazz.

De exemplu, pe John Lewis, pianistul de la Modern Jazz Quartet, îl iubea pentru că simţea că are o conexiune cu tipografia. John Lewis cânta foarte puţine note, el concentrându-se îndeobşte pe spaţiul dintre notele muzicale, exact ce făcea şi tatăl meu în tipografie… se concentra pe spaţiul dintre litere, respecta spaţiul dintre cuvinte.

Cred că asta m-a făcut să iubesc tot ce e tipărit – cărţi, postere… tot ce iese dintr-o tipografie – şi, în copilărie, mi-am dorit să mă fac architect, tocmai datorită faptului că eram atras de design-ul publicaţiilor.

De altfel, am şi studiat arhitectura timp de patru ani, înainte să ajung la Şcoala de Arte, dar chiar şi în timpul acesteia, am lucrat verile ca graphic designer pentru reviste precum i-D Magazine, în Londra, şi Vanity Fair si Interview Magazine [revista fondată de Andy Warhol în 1969, supranumită “The Crystal Ball of Pop” – n.r.], în New York.

Aş fi continuat mult şi bine pe drumul acesta, al design-ului de tipărituri, dar, din clipa când am semnat primul contract cu o casă de discuri, nu m-am mai putut concentra pe artele vizuale, chiar dacă, sigur, iată că mi-a rămas posibilitatea să-mi creez singur coperţile albumelor.

Jay-Jay Johanson

Pari să fii atras de Pop Art şi, probabil, de Andy Warhol. Ai idoli, modele sau favoriţi în artă?

Andy Warhol şi Malcolm McLaren sunt preferaţii mei. Amândoi sunt foarte mult legaţi de muzică.

Dacă ar fi vorba doar despre muzică, aş zice Chet Baker, dar pentru că vorbim de personalităţi care îşi pun amprenta pe societate şi pe lumea noastră într-un mod mult mai amplu, atunci Malcolm şi Andy ar fi favoriţii.

Malcolm a fost un creator fabulos de artă, de la modă la muzică, cu ideile sale revoluţionare, iar de Andy ce să mai spun… probabil că, într-adevăr, el ar fi pentru mine numărul unu.

Jay-Jay Johanson

Mă gândeam că ar mai fi, poate, şi Jean Cocteau, la rândul său poet, designer şi artist vizual, pentru că ai un album, Opium, din 2015, ce sugerează o legătură cu dependenţa acestuia…

Ai dreptate, Opium are legătură cu jurnalele lui Jean Cocteau.

De obicei, când mă gândesc ce titluri să le dau albumelor mele, mă învârt în jurul unui cuvânt-fetiş care descrie o adicţie, o obsesie, un fel de a-ţi expanda creierul, de a naşte halucinaţii.

Albumul pe care îl voi lansa în curând [Fetish] ar fi trebuit să se numească iniţial Mushroom, dar a venit Björk cu discul ei, Fossora, acum câteva luni, iar întreg albumul său este o odă adusă ciupercilor, fungilor, deci mi-a luat-o înainte, mi-a cam furat ideea, să spun aşa, şi a trebuit să schimb titlul discului meu. Opium a fost însă, pentru mine, clar puternic legat de Cocteau, la fel cum Cockroach [albumul lui Jay-Jay Johanson din 2013 – n.r.] a fost o referire la Kafka.

La Opium am călătorit cumva înapoi în timp, în Parisul lui Cocteau, la început de secol 20, când toţi poeţii şi pictorii beau absint şi îşi petreceau timpul în localuri decadente, dar şi în vremurile când scriitorii britanici mergeau în Asia, în Japonia, făceau călătoriile acelea exotice şi experimentau în localurile unde se consuma opiu, iar apoi se întorceau cu obiceiul acestui consum înapoi în ţara lor.

Au fost vremuri realmente fascinante.

Jay-Jay Johanson

 Apropo de fascinaţie, l-ai văzut şi ascultat pentru întâia oară pe Chet Baker la scurt timp după ce Elvis Costello l-a relansat cu Shipbuilding, la începutul anilor ’80. De la prima experienţă, ai devenit fanul său…

Chiar în noiembrie, anul trecut, m-am întâlnit cu Bruce Weber şi am discutat despre filmul lui, Let’s Get Lost [documentarul biografic nominalizat la Oscar în 1989 şi câştigător al premiului Cinecritica la Veneţia, realizat din banii personali de către celebrul fotograf de modă, cineast doar ocazional – n.r.].

Bruce a început lucrul la film în 1987, iar Chet Baker a murit în timp ce filmul era în producţie, ultima sa parte fiind filmată după moartea lui.

I-am povestit atunci lui Bruce cât sunt de fericit că filmul acesta mi-a reîmprospătat amintirile despre Chet Baker întrucât, dacă documentarul său n-ar fi existat, imaginea lui Chet în mintea mea s-ar fi estompat şi poate şi importanţa lui Chet în viaţa mea ar fi dispărut. Filmul său ţine memoria lui Chet Baker vie, puternică, iar imaginea lui va rămâne pentru generaţiile viitoare.

Pentru mine, personal, Chet Baker a avut o importanţă covârşitoare, pentru că, până să îl văd pe el, credeam că pentru a performa pe scenă trebuie să fii vocal, extrovertit, exuberant, pentru că aşa păreau toţi muzicienii pe care îi văzusem eu până atunci.

Chet era însă diametral opus, primul lucru pe care îl făcea fiind acela să îşi mute scaunul din lumina reflectorului. Cânta din umbră, şoptit, muzica izvora din sufletul lui.

Atunci am ştiut că, dacă voi cânta la rândul meu vreodată pe scenă, aşa voi fi şi eu, voi arăta publicului timiditatea mea. Chet a avut realmente un impact extraordinar asupra mea, îi voi fi veşnic recunoscător.

Fiindcă am ajuns la film, ai o apariţie inedită pe marele ecrane în multipremiata dramedie suedeză Swoon din 2019. Intenţionezi să perseverezi în cinematografie?

Se pare că cei doi regizori ai filmului erau fanii mei de ceva vreme, veneau la concertele mele şi căutau un pretext să mă invite să colaborez cu ei, iar în Swoon mi-au găsit un rol de pianist într-un bar… într-o scenă interpretez Suicide Is Painless şi mai cânt şi tema finală.

Chiar înainte să terminăm lucrul la Swoon cei doi mi-au spus însă că mă au în vedere şi pentru un alt rol. Vom vedea.

Altfel, am mai colaborat la un serial Netflix, Shadowplay, care se petrece imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în Berlinul plin de agenţi americani trimişi acolo ca să se asigure că naziştii nu revin la putere.

Acolo joc rolul unui cântăreţ dintr-un local berlinez… nu am nicio replică, doar cânt serile în acel bar.

Jay-Jay Johanson

 Ai o grămadă de soundtrack-uri în colecţia ta de discuri. Din ce spuneai, pot înţelege de ce îl iubeşti pe John Carpenter, fiindcă acesta îşi compune singur muzica, însă e mai greu să-mi explic, de exemplu, ataşamentul pentru  OST-urile filmelor lui Kubrick.

Stanley Kubrick mi-a deschis ochii asupra unor compozitori precum Ligeti sau Penderecki, a căror muzică a folosit-o în The Shining şi A Clockwork Orange.

Dacă nu erau filmele lui Kubrick poate n-aş fi ştiut niciodată de existenţa acestor compozitori, dar şi a altora. Muzica filmelor lui are încă o foarte puternică influenţă asupra mea, soundtrack-urile sunt toate, realmente, foarte speciale… felul în care muzica clasică pune în evidenţă imaginea e cu totul deosebită şi cred că aşa ceva n-ar fi posibil cu muzica Pop.

De aceea încerc să aduc puţin din sobrietatea asta în Pop. Asta e influenţa pe care o au soundtrack-urile asupra mea.

Altfel, am mulţi compozitori de muzică de film favoriţi, printre care, bineînţeles, Ennio Morricone, dar şi Francis Lai, compozitorul francez care a câştigat multe premii pentru coloanele lui sonore, de exemplu pentru Love Story, dar şi altele, pentru că toate soundtrack-urile pe care le-a scris în anii ’60-’70 au fost splendide.

La fel şi Michel Legrand, l-am iubit şi pe el. Amândoi, şi Francis Lai şi Michel Legrand, au murit acum câţiva ani, într-un timp foarte apropiat unul de celalălt.

Jay-Jay Johanson

Mi-ai vorbit deja de raportul muzică-versuri, dar când intervine imaginea în procesul creativ? Videoclipurile tale au o estetică aparte şi mă întreb în ce măsură muzica se naşte în mintea ta în asociere cu anumite vizualuri.

Cred că imaginea vine după muzică… nu mă pot concentra pe partea vizuală decât după ce albumul e gata.

Acum, de exemplu, sunt în situaţia ideală în care am terminat albumul, îl lansez în câteva luni, coperta discului e gata şi suntem, de asemenea, în producţie cu videoclipul pe care îl vom asocia cu lansarea, pentru că ştim deja care va fi single-ul pe care intenţionăm să îl promovăm.

Casa de discuri colaborează cu câţiva regizori, iar eu, la rândul meu, am prieteni cu care am lucrat la videoclipuri în anii trecuţi, deci am început să gândim partea video şi am găsit deja inspiraţia în ceea ce priveşte unele imagini.

Privind retrospectiv, mi-ar fi plăcut să fi lucrat puţin mai mult la componenta vizuală a muzicii mele, deoarece nu cred că unele dintre videoclipurile pe care le-am făcut sunt foarte bune.

Fără îndoială, cel mai apropiat de sufletul meu – deci nu neapărat ca estetică – rămâne cel pentru cântecul She Doesn’t Live Here Anymore, pe care l-am filmat în China… este un videoclip care a fost foarte important pentru mine şi pentru locuitorii din Shanghai, de asemenea.

În încheiere, ca între cinefili, fă-mi o recomandare…

Ştiu şi eu… am văzut Tár zilele trecute şi mi-a plăcut foarte mult, cu toate că nu îl consider un film perfect, fiindcă are o parte pe care eu, unul, aş fi făcut-o complet diferit. Nu spun care parte, ca să nu stric bucuria celor care n-au văzut filmul. Dincolo însă de asta, Tár mi-a plăcut mult, ca odă adusă muzicii clasice, şi este un film care, cu siguranţă, merită vizionat.

Interviu de IOAN BIG

 Foto: Jay-Jay Johanson FB

Newletter zn png
Newsletter-ZN-2025-300x250

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută