Încadrabil în nişa Biopic-urilor, “Born to Be Blue” reprezintă translatarea în spaţiul cinematografic a revenirii formidabilului trompetist şi vocalist de Jazz Chet Baker la finele anilor ’60 după o succesiune de avataruri coşmareşti legate de consumul de stupefiante care a fost aproape de a-i ruina complet cariera. Abordarea cineastului canadian este una în mare măsură subiectivă şi nu trebuie să vă aşteptaţi la o replică în litera ci în spiritul biografiei reale a protagonistului.
Pentru a separa ficţiunea de realitate şi a evita confuziile voi începe prin a rememora succint câteva repere esenţiale din existenţa lui Chet Baker (1929-1988), care provenea dintr-o familie de muzicieni şi care a alternat în tinereţe pasiunea pentru cântatul la trompetă cu… armata, fiindcă s-a înrolat de două ori, în 1946, fiind trimis la Berlin cu orchestra Armatei 298, şi în 1950, ca membru al fanfarei corpului militar staţionat în San Francisco. E important de subliniat acest detaliu deoarece arată că Baker a intrat astfel în contact încă din adolescenţă cu Jazzul emergent post-WWII de pe ambele maluri ale Atlanticului. Redevenit civil, s-a trezit supervedetă peste noapte la începutul anilor ’50 în cvartetul lui Gerry Mulligan – în clasamentele revistelor Down Beat şi Metronome i-a surclasat ani la rând pe Miles Davis şi Clifford Brown -, talentul vocal i-a fost recunoscut în egală măsură ca şi cel de trompetist, şi-a făcut debutul la Hollywood în filmul de război regizat de Tom Gries, “Hell’s Horizon” din 1955… practic, a devenit un monument în viaţă al West Coast School of Jazz.
Chet Baker – “My Funny Valentine” (Torino, 1959):
Din aer, moneda a căzut însă, dintr-odată, pe cealaltă faţă: începând cu 1957, muzicianul a devenit dependent de heroină pe durata întregii sale vieţi şi a ajuns de la amanetarea propriilor instrumentele la zile întregi petrecute în penitenciare din Italia şi SUA (San Jose, San Francisco) şi a se vedea extrădat din Marea Britanie şi deportat din Germania de Vest în Statele Unite datorită viciului. În 1966, în urma unei încercări eşuate de a cumpăra droguri după un concert în California a fost bătut cu bestialitate – în documentarul “Let’s Get Lost”/1988 susţine că era vorba de o cunoştinţă mai veche şi de acoliţii acestuia – iar capacitatea sa de a mai cânta (distrugerea a ceea ce numesc specialiştii… embochure) la instrumente de suflat s-a redus aproape de zero. Cu chiu cu vai a mai înregistrat câte ceva folosind flugelhorn-ul până să îşi refacă dantura şi masa musculară facială, timp în care a acceptat slujbe dintre cele mai diverse, inclusiv ca angajat la benzinărie. Come back-ul lui s-a consumat după jumătatea anilor ’70 şi, după o relocare efemeră la New York, Chet Baker, sprijinit de Elvis Costello, a plecat în Europa, de unde avea să mai revină în Statele Unite, în medie, doar odată pe an. Pe 13 mai 1988, cadavrul său a fost descoperit pe caldarâmul din faţa hotelului Prins Hendrik din Amsterdam cu multiple răni craniene. Verdict oficial: accident.
Chet Baker Last Interview (1988):
Am dus faptele biografice până la final pentru că pasiunea cineastului Robert Budreau pentru trompetist şi realizarea lui “Born to Be Blue” nu ţine de întâmplare sau de vreo comandă a unui studio, atâta vreme cât canadianul realizase deja în 2009 un scurtmetraj în care explora misterul decesului muzicianului, “The Deaths of Chet Baker”. Ajungem astfel la filmul propriuzis, iar pentru a uşura tranziţia apelez la inspirata caracterizare făcută de Andrew Barker în Variety în 2015: “In a cinematic landscape awash with hairsplittingly literal musical biopics, it comes as a pleasant surprise to discover that Robert Budreau’s Chet Baker film, Born to Be Blue is not a Chet Baker biopic at all. It is, instead, a film about a character who happens to share a name and a significant number of biographical similarities with Chet Baker, taking the legendary West Coast jazz musician’s life as though it were merely a chord chart from which to launch an improvised set of new melodies.”. Diferenţele fata de biografiile trompetistului de tip Wiki vor deveni evidente pe parcursul vizionării… însă nici pe departe nu scad valoarea filmului, în primul rând datorită prestaţiei excepţionale a lui Ethan Hawke (actor nominalizat până în prezent la nu mai puţin de patru premii Oscar) dar şi a viziunii cu totul personale a autorului de film din Toronto.
Scenă intro: producătorul de la Hollywood ce-l vizitează în închisoare – Lucca, Italia, 1966 – pe deţinutul Chet Baker aflat în sevraj (culmea este că notoriul Dino De Laurentiis chiar a fost interesat de acest proiect). Revenire apoi fugitivă într-un timp… ‘alb/negru’: 1954, în clubul Birdland din New York, cu Miles Davis şi Dizzy Gillespie printre spectatori… dar care se dovedeşte a fi doar o scenă din filmul biografic color în care Baker (Ethan Hawke) – ce susţine că a scăpat de dependenţă – a acceptat să îşi joace propriul rol, turnat într-un studio din L.A. în 1966. E anul în muzicianul, atacat în faţa unui local pentru o presupusă datorie mai veche, îşi pierde toţi dinţii şi suferă numeroase rupturi musculare şi fracturi la nivelul oaselor feţei. Abandonat de toată lumea – cu excepţia partenerei de platou cunoscută în urmă doar cu cinci săptămâni, Jane (Carmen Ejogo – “Selma”, “Alien: Covenant”), ce se simte în mod inexplicabil atrasă de acest narcoman ruinat fizic şi lipsit de orice perspectivă, mai ales că, din cauza depresiei, renunţă inclusiv la tratamentul cu metadonă pentru a reveni la heroină.
Chet Baker alege să revină în ţinutul natal (Yale, Oklahoma), unde este primit cu reticenţă de tatăl său (Stephen McHattie – “Watchmen”, “Pontypool”), cel de la care a învăţat muzică, şi începe să se reobişnuiască cu instrumentul. Practic, Robert Budreau, autor şi al scenariului, profită de zonele înceţoşate din biografia muzicianului în perioada sa de recuperare pentru a-şi construi propria poveste, cea de dragoste şi de ataşament între determinata Jane Azuka (personaj fictiv, construit din frânturi de personalitate ale nenumăratelor legături amoroase avute de acesta) şi încăpăţânatul Chet (convieţuirea cuplului în dubiţa VW parcată aproape de malul oceanului este simptomatică pentru nota poetică care se vrea a fi introdusă într-o ecuaţie altfel brutală). Ethan Hawke reuşeşte să portretizeze într-un mod impresionant de nuanţat un dependent de droguri care poate fi adoptat din nou emoţional de către cei din jur (inclusiv de către spectatori) şi poate să se reinventeze inspiraţional şi aspiraţional în ciuda unui defect pe care, altfel, şi-l asumă sub scuza că nu îi afectează pe cei din jur (vezi dialogul cu Jane apropo de Charlie ‘Bird’ Parker)… asta, posibil, şi datorită faptului că Hawke însuşi, în viaţa reală, dincolo de actorie, este un scriitor cu opinii bine conturate în acest sens, precum “Sexual fidelity can’t be the whole thing you hang your relationship on. If you really love somebody you want them to grow, but you don’t get to define how that happens. They do.” (sursa: elle.com, 2016).
Poate părea irelevant însă Ethan Hawke îmi aminteşte aici în unele scene – cele legate de regăsirea motivaţiei şi inspiraţiei – de Colin Friels în subevaluatul “Dingo” al lui Rolf de Heer din 1991, singurul film pentru care Miles Davis a creat OST-ul şi a acceptat să apară într-unul din rolurile secundare, mai ales că acţiunea se consumă în Australia. Dar, dincolo de vicii şi de dramele ‘omeneşti’, mesajul filmului nu este unul excesiv de înnegurat… “Try to be happy for more than 10 seconds, OK?” îl somează fostul său bun prieten şi manager înainte de a accepta să îl aducă pe Chet Baker din nou în lumina reflectoarelor şi aici, vă recomand să urmăriţi atent scena dialogului dintre trompetist şi Dick Bock purtată prin intermediul oglinzilor de machiaj din backstage. Ajuns din nou pe scena clubului Birdland cu Miles şi Dizzy în public, performează muzical în mod magnific datorită… dar nu mai continui. Stop. “Don’t be sorry for me”, după cum îi spune Jane managerului înainte de a părăsi definitiv existenţa muzicianului.
Muzica, esenţială în acest tip de proiect a fost gândită, orchestrată şi interpretată de unul dintre cei mai importanţi şi vizionari muzicieni de Jazz modern canadieni, David Braid (căutaţi să îl ascultaţi de exemplu cu Sinfonia UK Collective), care a avut inclusiv obstinaţia de a-i sta pe cap lui Ethan Hawke până când acesta s-a dovedit capabil să interpreteze pe bune “My Funny Valentine” şi “I’ve Never Been in Love Before”, dat fiind faptul că, în ansamblu, filmul se concentrează destul de puţin pe talentul vocal al lui Baker. “Born to Be Blue” este titlul perfect pentru un film despre un om imperfect… şi un muzician sublim, Chet Baker. It’s all about Jazz!
- Text de Ioan Big.
