Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 11/03/2023
Clin D'oeil Film Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | NIKO BECKER: “Perspectivele se schimbă în timp ce mă maturizez ca actor”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | NIKO BECKER: “Perspectivele se schimbă în timp ce mă maturizez ca actor” Share CLIN D’OEIL | NIKO BECKER: “Perspectivele se schimbă în timp ce mă maturizez ca actor”
niko becker


NIKO BECKER: “Perspectivele se schimbă în timp ce mă maturizez ca actor”

În formidabilul thriller psihologic al lui Mihai Mincan, Spre Nord, un tânăr român obsedat de “American Dream”, îmbarcat clandestin pe un vapor de transport marfă ce traversează oceanul, se confruntă cu tributul înfiorător de mare pe care trebuie să îl plătească de unul singur realității crude și pragmatice, intolerante cu visătorii, chiar și atunci când visele sunt născute din pură disperare. 

Personajul e interpretat în mod absolut memorabil de către ultra-talentatul NIKO BECKER, aflat la debutul său în rol principal într-un lungmetraj de ficțiune, după cele de mai mică anvergură din Orizont, al lui Marian Crișan, și Un pas în urma serafimilor, al lui Daniel Sandu. 

Dacă, pentru moment, este mai puțin cunoscut cinefililor, Niko Becker (n. 1998) reprezintă în schimb un nume deja familiar pasionaților de teatru, întrucât a debutat pe scena Teatrului German de stat din Timişoara încă din 2012 și nu oricum, ci în Ţinuturile joase, după Herta Müller, în regia lui Niky Wolcz şi scenografia lui Helmut Stürmer

Activitatea performativă a lui Niko a continuat neîntrerupt la Timișoara, inclusiv în timpul studiilor de la Facultatea de teatru și film din Cluj (UBB), cu rolurile din Leonce şi Lena, Après Ski, Livada cu vişini sau Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire

Cel din urmă, cu premiera în 2021, a germinat colaborarea cu regizorul Eugen Jebeleanu, care i-a încredințat apoi rolul lui Treplev în controversata sa montare a piesei lui Cehov, Pescăruşul, intrată în repertoriul TNB în primăvara trecută. 

Niko-Becker-[0]-HEADER

Foto: Yana Lozeva (Spre Nord)

Anul 2023 marchează un dublu “upgrade” profesional pentru NIKO BECKER, devenit cel mai nou membru al valoroasei echipe a Teatrului Odeon din Bucureşti, prezentat publicului odată cu premiera spectacolului regizat de Teodora Petre, O casă deschisă, în care Niko joacă alături de Adrian Titieni, Elvira Deatcu, Ioana Bugarin și Ioan Batinaș, și, respectiv, ca tânăr actor de primplan în cinematografia românească datorită rolului din Spre Nord, film apreciat încă de la premiera sa mondială din cadrul Bienalei de la Veneția şi care va fi lansat pe marile noastre ecrane în zilele următoare.

Niko, să începem prin a vorbi de Dumitru, personajul tău din Spre Nord. Care a fost punctul de plecare în imaginarea lui ca personalitate? 

Cred că e o formulă foarte răspândită în România. Provenind dintr-un mediu mai sărac și mai simplu, fundamentul lui este dorința de a-și depăși condiția, economic vorbind. E același fenomen care îi împinge pe atât de mulți români să meargă în Germania sau în Anglia și chiar mai departe. Cumva, de la baza asta am plecat. 

Apoi, dacă vorbim despre valori umane, cred că despre Dumitru începe să se formeze imaginea unui om care nu are nimic de pierdut, pentru că – material, cel puțin – nu are nicio stabilitate, iar asta înseamnă că e dispus să aplice orice fel de mijloace pentru a-și atinge scopurile, iar asta se și vede în film, până la urmă, că e totuși e un act de curaj să te urci pe un vas timp de 12 zile, fără să știi dacă o să primești apă sau mâncare, dacă o să supraviețuiești, dacă te găsesc ăia sau dacă nu şi dacă, totuşi, ajungi acolo, cum vei coborî de pe vas, că vasul nu intră în port, rămâne undeva, afară…

Niko Becker

Spre Nord (regia: Mihai Mincan) Foto: Adi Tudose

E de discutat şi nivelul lui de maturitate, căci aduce a inconștiență să te îmbarci complet nepregătit într-o asemenea aventură.  

Clar, este vorba și de o anume copilărie, adică e o fantezie a lui. O parte din Dumitru ca personaj este bazată pe fantezie, pe utopia asta care e reprezentată ca fiind Vestul, America mai bine zis, mai ales că povestea se întâmplă în anii ’90, în care – mă rog, și acum o facem, de fapt – glorificăm, cumva, cultura vestică. 

Deci, într-adevăr, e vorba și de capacitatea unui om tânăr de a visa la ceva mai măreț și de a-și urmări fantezia… și e foarte probabil ca, atunci când el atinge “nordul”, să fie dezamăgit, pentru că proiecția pe care el o face asupra țării în care vrea să ajungă este imaculată, perfectă, un paradis.

Cât de ușor sau de dificil ți-a fost să devii Dumitru și ce-ai făcut pentru asta?

A fost un proces interesant, mai ales că a fost și primul de genul ăsta prin care am trecut. Adică mai făcusem roluri în teatru, dar la film, totuși, e complet altceva ca și pregătire. Mi-a plăcut procesul, a fost intens. 

Am căutat tot felul de mijloace, am început să mă interesez şi, cumva, mi-am împărțit în elemente ce trebuia eu să fac. Aveam pe de-o parte elementele fizice – foame, sete, frig, cald, lupte, alergături -, deci chestii strict fizice pe care trebuia să construiești senzații, şi apoi era chestia de perspectivă, “ochelarii” personajului… cum îți asumi o anumită perspectivă pe care o are personajul, chiar dacă tu nu ești neapărat 100% – că asta e imposibil – ca personajul din scenariu. 

Am căutat tot felul de exerciții care să mă ajute şi, de exemplu, pentru cele fizice, m-a interesat mult de la Michael Chekhov o tehnică foarte bună pentru pentru corp, ce funcționează foarte mult cu imaginația și cu, să zicem, construcția, iar pentru pentru partea de perspectivă am început să citesc din [Lee] Strasberg, din Stanislavski, adică, am încercat, cumva, să-mi culeg, să-mi construiesc fiecare element, ca mai apoi să le adun și să sper că se întâmplă, că se înfiripă ceva, odată puse toate laolaltă. 

Niko Becker

Spre Nord Foto: Yana Lozeva 

Mai concret, fiindcă în mare parte a poveştii din Spre Nord eşti izolat într-o beznă ce-ar scoate pe oricine din minţi, cum ţi-ai pregătit instrumentarul de expresie?

Am închis rulourile în casă peste tot, am făcut cât de beznă s-a putut și am stat… am stat singur cu orele. L-am rugat pe Mihai [Mincan, scenaristul şi regizorul filmului Spre Nord – n.r.], la un moment dat, să-mi trimită sunete de motor de vapor, care se aud constant în film, c-așa e pe vasele mari, le-am pus ca să sune în boxe, le-am lăsat să meargă și… am stat. Nu era neapărat de făcut ceva, dar devenise ca un fel de meditație, adică să te afunzi în zgomotul și în întunericul ăla, faptul că nu vezi, că nu ești conștient de timpul care trece, ai sunetul ăsta constant și nu ai niciun contact, social vorbind, cu nimeni… îți dă o anumită senzație. 

Totul se interiorizează foarte mult, pentru că stimulul vizual nu mai există, nu există nimic care să-ți acapareze atenția în jur. Nici auditiv, nici vizual, nici olfactiv, nimic. Și atunci, cumva, cred că am încercat să construiesc chestiile astea cum am putut eu, acasă, pentru ca, după aia, să pot să le transpun în rol. 

Interiorizarea asta, care se întâmplă dacă ești lipsit de stimuli în jurul tău, e ceva ce am descoperit încercând. Închizând tot şi stând, nu știu, câte jumătate de zi în întuneric, am început să-mi dau seama că mă afund în mine însumi și mi s-a trezit imaginația: am început să intru, în mintea mea, în tot felul de vârtejuri care nu se mai terminau și treceau dintr-una în alta… și tot creșteau cumva paranoia asta de om izolat.

Cum ai ajuns în echipa Spre Nord şi cum a fost experienţa, fiindcă e clar că aveai nevoie de o validare pe parcurs a opţiunilor tale de interpretare, având un partener de joc străin?

Demersul a fost destul de clasic. M-a chemat Florentina Bratfanof [co-directoarea de casting, alături de Tatiana Vialle – n.r.] şi am dat castingul. Iniţial, am dat pe alt rol, pe cel al bulgarului [partenerului de îmbarcare clandestină al protagonistului – n.r.] și nu s-a întâmplat, dar a zis Mihai [Mincan] că ar vrea să mă vadă pe rolul lui Dumitru şi m-a mai chemat o dată. Am venit, am trecut prin câteva etape și, până la urmă, m-a luat. 

El zice că momentul în care s-a hotărât a fost cel când m-a văzut… după casting, că stăteam pe o bordură în fața unui teatru și încercam să mă hotărăsc unde să dorm în noaptea aia, pentru că în momentul ăla locuiam în Timișoara și nu aveam unde să dorm în Bucureşti. Mihai susţine că atunci s-a decis, ceea ce e foarte romantic și drăguț, dar nici acum nu știu dacă a glumit sau nu. Lucrul cu el a fost apoi surprinzător de plăcut, pentru că e un om foarte calm, are umor, e foarte prietenos şi deschis. 

M-a făcut să mă simt foarte sigur, deși nu în sensul că m-a protejat în vreun fel, adică m-a protejat, dar nu m-a mințit frumos… mi-a zis când ceva nu mergea cum trebuie, căci, totuși, era și în interesul lui ca filmul să iasă bine, mai ales că am fost și destul de crispat – era primul meu rol mare – şi făcusem toate chestiile astea de pregătire. 

Gândeşte-te că ajungi acolo și ai ditamai bagajul în spate, pe toate vrei să le arăți undeva, vrei să afișezi toată munca ta de acasă, numai că, uneori, nu încape, adică nu e nevoie chiar de toate chestiile sau e nevoie de ele, cumva, în interior, iar Mihai mi-a oferit tot timpul sprijin și mi-a dat multe referințe foarte bune, m-a lăsat în pace, cât a fost nevoie, să îmi fac eu treaba… a intervenit doar când a fost cazul și m-a ținut aproape, m-a ținut ferit de lucruri de producție care, uneori, nu sunt importante în momentul în care faci un film.

Niko Becker

Spre Nord  Foto: Adi Tudose

Pe Dumitru îl motivează „visul american”. Ce te-a motivat pe tine să urmezi „visul bucureștean”, după 10 ani ca actor pe scena Teatrului German din Timişoara şi facultatea făcută la Cluj?

Cred că e un mecanism absolut normal al firii umane să își creeze utopii, să își creeze locuri în care totul e bine, chiar ideal, şi atunci, la fel cum, pentru Dumitru, America devenise ceva ideal, și pentru mine Bucureștiul a devenit ceva ideal. 

Este, cumva, o senzație de depășire, adică de a trece la următoarea etapă și cred că acolo se leagă perspectivele mele cu ale lui Dumitru, în dorința de a depăși condiția în care este la un moment dat. Nu am nicio problemă cu Timișoara – totuși, acolo am crescut -, dar e vorba de a evolua și de dorința de a urmări o fantezie, o utopie, un loc perfect.

Ai debutat deja la teatrul Odeon în piesa O casă deschisă, deci poţi să-mi spui acum ce ai găsit la capătul călătoriei în care ai urmat un vis…

 Am fost plăcut surprins de trupa de la Teatrul Odeon. Sunt oameni care m-au primit cu foarte multă căldură și toți sunt niște actori atât de extraordinari că, uneori, chiar mă intimidează. În același timp, îți creează un spațiu, adică există această complicitate între actori, care se creează de fiecare dată față de regizor – nu în sensul rău -, la fiecare proiect, și m-am simțit inclus în complicitatea asta din start, adică nu au fost momente de excludere. 

Au fost foarte înțelegători cu mine, am rezonat foarte bine cu ei, și “în civil” și la lucru, şi chiar sunt foarte bucuros că am reușit să ajung aici. Cu Bucureștiul în sine, utopia s-a spulberat puțin, pentru că, într-adevăr, e un oraș cu un alt ritm față de Timișoara, ceea ce nu mă deranjează neapărat, dar cred că e și puțin nevoie să mă așez, să îmi găsesc cumva care-mi sunt drumurile… tot timpul, sunt atât multe lucruri în jurul tău, în București, încât e foarte greu, parcă, să îți menții traiectoria.

Niko Becker

O casă deschisă, Teatrul Odeon (regia: Teodora Petre) Foto: Bogdan Catargiu

Că ai menţionat Timișoara, ce te-a făcut să te îndrepți spre teatru? Ai debutat la 12 sau 13 ani, deci erai un copil. De ce teatru și nu pictură, de exemplu, fiindcă şi aceasta te pasiona? 

Aia a fost, la vremea aceea, o întrebare foarte intensă pentru mine, cu pictura și cu teatrul. Nu știu cum să zic… să nu sune prost, dar eu nu cred neapărat că există un singur lucru pentru mine, pe care trebuie să îl fac. 

Sunt foarte multe domenii care mă interesează şi nu cred că trebuie să mă concentrez doar pe unul. Bineînțeles că se tot spune chestia asta, că, dacă vrei să excelezi în ceva, poți să faci doar aia, şi da, într-o oarecare măsură, e adevărat, doar că mie mi se pare destul de limitat să privești lucrurile așa. 

Sunt pasionat de multe chestii, mi se schimbă interesele de la zi la zi și de aceea spun că, atunci, în copilărie, aveam această mare întrebare: fac pictură sau actorie? 

Cumva, contactul cu teatrul a fost unul destul de simplu, clasic, cu intratul în trupa liceului… nu pentru că am vrut eu neapărat, ci pentru că am avut niște colege de clasă care m-au tot tras de mânecă, ‘Hai la teatru! Hai la teatru!’. Eu tot ziceam că nu, dar până la urmă am ajuns şi m-am distrat, că nu era nimic prea intens. 

Norocul meu a fost coordonatoarea trupei, Isolde Cobeț, care mi-e foarte dragă – e din Timișoara, actriță la Teatrul German – și pentru roluri de copii din producțiile de la Teatrul German mai căuta deseori la ea în trupă, iar eu am fost ales pentru un rol micuț în Ținuturile joase, montat atunci [în 2012] de Niky Wolcz. A fost prima mea întâlnire cu lumea profesională a actoriei și de acolo, cumva, s-au împărțit interesele. 

Adică, într-un fel, voiam să fac pictură și asta mă interesa foarte mult – studiam acasă și mă pregăteam – dar, în același timp, aveam repetițiile astea constante prin care, cumva, parcă mai puneam o piatră la temelie pe partea cealaltă. Se făcuse o încrengătură de două trasee mari, iar la un moment dat a trebuit să aleg. 

Am ales actoria dar, de exemplu, dacă nu intram din prima la facultatea din Cluj, sunt sigur că aș fi dat la pictură și probabil că n-aș mai fi făcut meseria de actor niciodată. 

Niko Becker

Ţinuturile joase, Teatrul German de Stat Timişoara (regie: Niky Wolcz) Foto: TGST

Primele trei spectacole în care ai jucat în mod regulat la Timişoara, Ținuturile joase, Tineri fără Dumnezeu şi Deșteptarea primăverii, sunt toate drame extrem de sobre. Cât ți-au nuanţat ele perspectiva asupra carierei? Nu pari să-ţi doreşti a deveni idol de comedie bulevardieră.

Ceea ce mi se părea foarte incitant era, în primul rând, atmosfera teatrului. Teatrul German are o trupă foarte unită, cu oameni care lucrează foarte armonios împreună, fiind și teatru german de minoritate, şi toată lumea e constant acolo, nu există să plece cineva de la repetiții altundeva, că are altă treabă. 

Trupa e și restrânsă, nu vin foarte mulți actori, pentru că nu sunt foarte mulți care să știe limba germană îndeajuns de bine încât să se angajeze acolo şi atunci se creează o mică bulă, care e foarte călduroasă, foarte directă și foarte familiară, și există o armonie în lucru care, pentru cineva care vine din afară, este fascinantă. E ca un grup de prieteni, ca o gașcă şi, ca tânăr adolescent, lucrând în contextul ăsta, se creează această imagine, că într-un teatru e o mică familie. 

Bineînțeles, mai sunt certuri și conflicte – în ce familie nu sunt? – însă armonia cu care se lucrează te frapează și te atrage, iar asta mă interesa foarte mult. Și mai e ceva… la pictură mi-era frică de faptul că e o meserie destul de sedentară. Nu trebuie să fie, dar poate deveni, iar eu, fiind un om care gândesc cu corpul, îmi place să îmi folosesc corpul, am simțit că, poate, actoria e mai interesantă pentru mine inclusiv pentru chestia asta. 

Cât despre asta cu “idolul bulevardier”, cumva, fiind mai lipsit de influențe în Teatrul German, care e un cerc destul de restrâns, nu mi s-a insuflat niciodată ideea de a deveni o vedetă sau un star, ci mai degrabă că e mai mult o chestie de exprimare a mea asupra unor teme, de a mă confrunta cu niște subiecte care mă ard, mai mult sau mai puţin, deci nu cred că o fac neapărat pentru a primi o recunoștință din asta.

Niko Becker

NIKO BECKER  Foto: Cătălin Asanache [1,3] & Ana Maria Moldovan [2]

Să mai zăbovim niţel asupra interesului tău pentru artele vizuale, fiindcă pe afişul noii premiere de la Odeon, Nu vorbim despre asta, de Alexandra Felseghi, numele tău nu apare în distribuţie, ci ca autor de… grafitti. Spune-mi ce te defineşte acum în pictură ca preferinţe sau, poate, modele.

Acum, înclin mult spre arta contemporană și sunt mai multe lucruri care mă interesează, deși îmi plac şi lucrări mai vechi, clasice. Francis Bacon, de exemplu, are ceva în picturile lui ce mă atrage foarte tare, e o întunecime și o răscolire acolo în care mă regăsesc efectiv… e ceva foarte puternic pentru mine. 

La fel și un tip mai contemporan, Phil Hale îl cheamă, e un pictor american. El face și ilustrații și are și unele care nu îmi plac, puțin prea comic-book style pentru mine, dar are și câteva picturi mai întunecate, destul de morbide, care îmi spun foarte multe și care îmbină, cumva, o tehnică de pictură foarte clasică, de Renaștere aproape, cu niște forme foarte simplificate și foarte geometrice. Pentru mine, e ceva în combinația asta foarte puternic vizual. 

Mie-mi plac foarte mult inclusiv lucrările simple… în care pot fi doar niște pătrate, dar, dacă sunt aranjate într-un anumit fel, pentru mine e îndeajuns. 

Nu pot să explic foarte exact de ce și cum, e greu să descriu exact ce senzație am sau de ce mă atrage o anumită lucrare. Ce-mi place mie să cred e că și la pictori există chestia asta care se repetă: au un anumit mecanism, o anumită perspectivă, și orice lucrare ar face – dacă ar picta niște cuburi sau dacă ar face un portret – perspectiva aia, felul în care văd ei lucrurile, tot trece dincolo cumva, oricât de diferită ar fi acea pictură de cea de dinaintea ei. 

Niko Becker

Cu imaginea am înţeles, dar în ce raport eşti cu muzica? 

Tot timpul mi-a plăcut. M-am apucat de muzică de câțiva ani, în pandemie, că am avut timp. Mi-am instalat un program pe laptop și am început să bag și bani, mi-am luat o clapă MIDI imensă și niște monitoare de studio, și când am timp liber stau acasă și clămpăn pe ea. 

Mă rog, deocamdată e doar o mică pasiune și o distracție pentru mine, doar că nu pot îi aloc foarte mult timp, mai ales că nu mi-am dorit niciodată să fac o carieră din asta, ţinând cont că nici nu am o formare ca lumea. 

Deși am făcut percuție doi ani și pian vreo patru ani, nu mai țin minte mare lucru și nu îmi doresc neapărat să reînvăț chestiile astea.

Niko Becker

Povești corecte politic de speriat copiii, UBB Cluj-Napoca (regia: Andrea Gavriliu) Foto: Doru Vătavului

Revenind la componenta profesională, mă leg un pic de ce spuneai apropo de plăcerea ta de a lucra cu corpul. Ai urmat la Cluj, în timpul facultăţii, cursul Educarea expresiei corporale, ţinut de coregrafa Andrea Gavriliu, și ai și performat într-un spectacol al ei, Povești corecte politic de speriat copiii. Ce are sau trebuie să aibă un performer peste actor?

Cred că ceea ce intră la performer în plus față de actorie e, practic, al treilea plan. Dacă, să zicem, avem un rol și un actor – avem pe de-o parte actorul în viața de zi cu zi, deci el ca persoană, și pe de alta rolul pe care îl interpretează, oricare ar fi acela -, atunci când vorbim despre performer și de performativ există un al treilea plan, undeva între astea două, care e actorul, dar fără personaj, adică e personalitatea actoricească pe care acesta și-o formează, care există oarecum între cele două… şi cred că, în momentul în care intră și asta în construcția unui spectacol sau a unui rol, el se poate numi ca fiind performer. 

Deși nu sunt foarte citit pe subiectele astea, așa îmi explic eu toată schema, asta e teoria mea. Altfel, eu nu pot să-mi explic de ce sunt înclinat spre lucruri fizice, chiar nu am nicio explicație. Da, am făcut multe sporturi când eram mic, dar cred că sunt mulți oameni care au făcut asta sau care se mișcă foarte bine, doar că e o plăcere în corpul meu în a mă zbânțui cumva – uneori chiar exagerez – ce nu știu de unde vine. 

Mă rog, cred că e o chestie care ține de copilărie și de cum, la un moment dat, se înfiripă niște idei și-n cap, și-n corp, de cum funcționează și cum reacționezi la unele chestii… cred că e o chestie de psihanaliză ca să-ți dai seama de ce ai tendințele astea de a-ți folosi corpul.

Niko Becker

Un’Anima!, UBB Cluj-Napoca (regia: Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuțiu-Zoicaș, Tudor Lucanu & Ciprian Scurtea) Foto: Andrei Niculescu

Niko, în perioada studiilor ai experimentat foarte mult, deopotrivă pe scenă, ca varietate tipologică, și în diversele workshopuri la care ai asistat. Care rămâne rolul tău favorit din facultate?

Arlecchino mi-a plăcut foarte mult, în spectacolul de commedia dell’arte [Un’Anima!] din semestrul I, care a fost, cred, și cel mai bun semestru al meu din facultate. Au mai fost câteva care mi-au plăcut, de exemplu Tommy din Mințile lui Billy Milligan [dramatizare după Daniel Keyes – n.r.], dar unde cred că m-am regăsit în Arlecchino e în plăcerea aproape diavolească de a înțepa și de a fenta anumite lucruri pe care, poate, în viața reală nu mi-o permit… și tocmai de aia, când mi s-a dat acest rol și acest scop, să creez mici accidente și conflicte, m-am regăsit foarte mult în el. 

Și mai e și o chestie de energie, energia asta a lui Arlecchino, că totul merge spre sus și totul este o alergătură continuă, iar vârtejul ăsta, cumva, nu știu de ce, l-am găsit foarte bine la mine în corp. 

Eu nu am reușit să-mi asum neapărat corporalitatea clasică a lui Arlecchino, exact poziția aia, dar am căutat – și am avut mare noroc, că am avut înțelegere din partea profesorilor mei – să îmi găsesc cumva propria energie de aer… și rapidă, și efervescentă. În sensul ăsta, da, cred că Arlecchino mi-a fost cel mai distractiv rol din facultate. 

Niko Becker

Noapte bună, Billy Milligan!, UBB Cluj-Napoca (regia: Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuțiu-Zoicaș, Tudor Lucanu & Ciprian Scurtea) Foto: Valentin Oroian

Cel din care am învățat cel mai mult a fost însă Richard al III-lea [în spectacolul The Crown – n.r.], tocmai pentru că a fost un rol mai slab de-al meu. Am avut niște probleme cu el, erau multe nuanțe pe care nu le prindeam, cumva, poziția asta a lui, felul foarte greoi de a fi și situațiile, precum faimoasa scenă pe care o are cu Lady Anne, pe care am și lucrat-o apoi la examen… ori eram prea tânăr ca să le înțeleg, ori nu știu exact ce s-a întâmplat. 

Acolo m-am lovit foarte tare de problema asta, de repetabilitate, că trebuie să repet scena la fel, de fiecare dată, și că trebuie să existe niște repere tehnice pe care, dacă nu le aveam, nu funcționa. Neavând aceste repere tehnice, pentru că nu le găseam nicicum, orice încercam nu funcționa şi m-am trezit la examen că eram mort pe scenă, mă bătea vântul. 

Acolo mi s-a creat subiectul meu de licență de mai târziu, care a fost exact problematica mecanicizării în jocul actoricesc, deci da, cred că de la acel rol am învățat cel mai mult, tocmai pentru că am fost atât de stângaci… și ca interpretare, și ca înțelegere, nu reușeam să-l cuprind.

Niko Becker

The Crown, UBB Cluj-Napoca (regia: Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuțiu-Zoicaș, Tudor Lucanu & Ciprian Scurtea) Foto: FITCA 2019

Bun, ai terminat facultatea şi te-ai întors la Timişoara. Vorbește-mi despre un spectacol mai special, Après Ski – Linişte aici sus!, din 2020, al cărui concept îţi aparţine. De ce ai ținut să vezi acea poveste pusă în scenă? 

Am avut o idee foarte clară, cumva, de când am citit textul și am înțeles despre ce e vorba, pentru că spectacolul acela s-a născut dintr-un hău… în care ești scăpat după facultate, nu prea știi ce trebuie să faci, dar știi că trebuie să reușești să te întreții şi atunci tema asta era destul de importantă pentru mine şi pentru colegii mei, că toţi erau în această căutare. ‘OK, avem licența, acum ce facem?’, ‘Cum ne angajăm, cum facem bani de mâncare?’. Tema asta e foarte prezentă și în textul spectacolului, unde e vorba despre sistemul “clasic” – muncești ca să faci rost de bani – şi de întrebările care se pun legate de asta… 

Ce compromisuri trebuie să faci? La ce renunți? Cât timp investești în a te întreține și cât investești în dorințele tale? În perioada aia, erau gânduri care mă măcinau şi pe mine destul de mult. Prin felul în care e structurat și aranjat, și ca estetică, și ca gândire, și ca text, spectacolul nu e făcut însă pentru un cerc restrâns, este un spectacol pentru toată lumea, fiindcă eu cred că e un subiect care îi atinge pe toţi… toți, până la urmă, trăim în sistemul ăsta și funcționăm în el. 

Nu am vrut neapărat să fac ceva nișat sau misterios, deși pe mine mă interesează zona, dar aici nu a fost cazul. Mă rog, vorbesc și de o experiență prematură, adică am primit atunci să fac un one man show, ce a reprezentat o încercare pentru mine, fiindcă abia terminasem facultatea. E clar că perspectivele se schimbă în timp ce mă maturizez și eu ca actor, adică nu e ceva foarte fix și de aia am mai și schimbat la el lucruri pe parcurs. Eu sunt foarte schimbător ca şi interese, perspective și idei, încerc să nu rămân blocat cu un singur lucru. 

Niko Becker

Après Ski – Linişte aici sus!, Teatrul German de Stat Timişoara (concept: Niko Becker) Foto: TGST

Revenirea la Teatrul German a însemnat, datorită rolului principal din Leonce și Leona, și o reîntâlnire după 10 ani cu Niky Wolcz. Copil fiind, întâia oară, n-ai simţit probabil “greutatea” celui din fața ta. Cum a fost însă acum experiența colaborării cu marele regizor?

Când am fost în Ținuturile joase, eram foarte mic, aveam 12-13 ani şi nu conștientizam cine e Niky Wolcz, habar n-aveam ce face, eram doar un puștan care încercam să fac ce mi se spune, să mai bag puțin de la mine și să îmi fac treaba. 

Apoi, când m-am reîntâlnit cu el și începusem să înțeleg despre cine e vorba, într-adevăr, am avut aproape senzația de datorie, cumva, să îi arăt că am crescut, că am terminat o facultate, că, uite, am crescut şi m-am îmbunătățit. El și în lucru este un om foarte cald și foarte călduros, are umor și e modest. 

Nu l-am întrebat niciodată despre perspectiva lui cu reîntâlnirea cu mine dar, din punctul meu de vedere, a fost un fel de încheiere de ciclu, adică a fost atunci prima mea întâlnire cu teatrul profesionist prin el și apoi, cumva, începutul carierei mele de actor profesionist… marcat tot de el. 

Ambele momente în care ne-am întâlnit au fost deci două puncte de pornire.

Niko Becker

Leonce şi Lena, Teatrul German de Stat Timişoara (regie: Niky Wolcz) Foto: TGST

Fiindcă suntem la relația cu regizorii, să vorbim despre unul important în viața ta, și în trecut, și în prezent, și în viitor: Eugen Jebeleanu. Cu care ai lucrat în 2021 Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire la Teatrul German, la Pescărușul, care se joacă acum la TNB, și, posibil, la viitoarea montare de la Odeon, Livada de vișini.

Cel puțin din perspectiva mea, cred că în relația mea cu Eugen cel mai definitoriu este că ne înțelegem foarte bine la ce trebuie făcut, la ce e interesant și ce nu. 

Avem o zonă de gusturi care se suprapune destul de mult și, în lucrul cu el, tot timpul mi-a plăcut chestia asta că putem fi foarte foarte familiari la bere și la discuții dar, când vine vorba de lucru, suntem serioși și încercăm să ne facem treaba fiecare cât poate de bine, chiar dacă devenim și mai intenși uneori. 

Plus că împărtășesc cu el, cred, viziunea asta modernă de a schimba lucrurile, adică să nu le luăm pe toate atât de mot-à-mot… a sparge niște convenții sau niște rețete, a căuta cumva moduri diferite de a aborda anumite subiecte. 

Când el a venit la Timișoara, eu eram abia la doua mea producție la Teatrul German [ca actor angajat] şi nu știam exact ce fac, cum fac… încercam să fac ce fac eu, cât pot eu de bine. De acolo, am avut norocul că Eugen a simțit ceva în mine și eu, cumva, am simțit ceva în el – ‘E ceva e interesant în perspectiva lui!’ – și cum se întâmplă de obicei, acești regizori, care sunt mari și au stofă, atrag actorii. 

Se creează o comunitate în jurul regizorilor buni şi am avut norocul ca Eugen să mă atragă în grupul lui de oameni, care se adună pentru a face împreună treabă, și, din această întâlnire de la Timișoara, s-a născut după aia și Pescărușul… de acolo a crescut relația noastră.

Niko Becker

Pescăruşul, Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” Bucureşti (regia: Eugen Jebeleanu) Foto: TNB

În Pescărușul, cât te-a lăsat Eugen Jebeleanu să te joci cu personajul?

M-a lăsat foarte mult. A fost foarte îngăduitor Eugen, mai ales că eu, la doar 23 de ani, ajunsesem în Capitală, în cel mai mare teatru din România, și încercam să fac față… totuși, am colegi precum Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Irina Movilă, actori mari, mari, mari, care mă intimidează când joc, când văd cât de repede și cât de bine ei construiesc instant niște scene complicate, cât de ușor se mulează pe ce le zice regizorul, cât de spontan le vine meseria. 

Sunt actori cărora le vine mănușă tot ce fac, iar eu eram destul de intimidat din cauza asta, dar Eugen a avut foarte mare grijă să mă integreze, să fiu protejat, să nu mă simt stânjenit sau crispat din cauza asta. În același timp, mi-a dat toată libertatea de a căuta și de a încerca lucruri. 

A avut foarte multă înțelegere… inclusiv pentru momentele în care mi-a fost atât de frică încât nu puteam să livrez nimic. 

La repetiții, chiar la început, nu mai știu exact cum s-a întâmplat, dar parcă mă întrebase dacă mi-e frică, iar eu i-am zis, ‘Da, îmi este și am senzația că nu știu ce fac’, la care el a spus: ‘Stai liniștit, lasă-te pe mâna mea, că o să fac să fie bine’. De acolo m-am lăsat pe mâna lui cu totul, adică am încercat să fiu deschis pentru orice, să fac orice îmi cere.

Niko Becker

Spre Nord (regia: Mihai Mincan) Foto: Yana Lozeva 

Care sunt cele mai mari frici ale lui Niko Becker? 

E o întrebare grea asta. Sincer, nici nu știu… atât de concret. Pentru că și fricile astea sunt lucruri care se concretizează foarte greu în cap. Până la urmă, frica e o emoție, o stare, și de ce anume este ea indusă atât de concret nici nu știu. 

Cred, totuşi, că frica de eșec e mare la mine, mai bine zis cred eu că este o frică, că nu știu sigur dacă e sau nu… dar cumva, am tot timpul în minte ce ar trebui să fie – ipotetic vorbind, referitor la un rol sau la orice orice altceva -, deci am în minte ce ar trebui sau aș vrea eu să fie, dar fizic nu îmi pot atinge idealul. 

Și cred că de acolo se naște frica asta de a nu îmi putea atinge propria proiecție asupra unei construcții oarecare. Simt des că mă crispez sau mă sperii foarte tare atunci când știu că am în cap foarte clar ce ar trebui să fac și ce ar trebui să fie… și eșuez în a livra exact idealul meu, proiecția mea, ideea mea, imaginea mea. 

La Pescărușul e aceeași situație, în Spre Nord e aceeași situație. Dacă eu am această imagine construită în cap – ce ar trebui să fie și ce aș putea să fac, ce opțiuni am și cum ar trebui să se înfiripe toată povestea și toate conflictele -, iar eu vin și, făcând fizic această chestie, eșuez… acolo se creează cea mai mare frică, să nu pot livra ceea ce aș vrea să livrez. 

Niko Becker

Pescăruşul, TNB (regia: Eugen Jebeleanu) Foto: Irina Artenii

Revenind la Treplev din Pescăruşul, prin intermediul său, declari defunct teatrul „vechi”. Ce înseamnă pentru tine teatrul “nou”? 

Acum, eu nu cred că în spectacolul Pescărușul se declară neapărat că teatrul vechi e mort, ci tocmai că există o dezbatere, tot spectacolul este o dezbatere între teatrul clasic și teatrul nou Cea mai importantă replică din Pescărușul, după părerea mea, este replica lui Treplev, care zice la final că nu există forme vechi sau noi, există doar forma care iese liber din suflet – nu știu exact cum sună replica în română, fiindcă eu o spun în germană -, asta e bucata care, cumva, anulează tot conflictul piesei. 

Vorbim despre Irina Arkadina, care reprezintă teatrul vechi, teatrul clasic – și nu e nimic greșit în el, este foarte greu să faci teatru clasic foarte bun, nimeni nu a zis că e ușor -, şi îl ai pe Treplev, care reprezintă, cumva, toată dorința asta de a face un altfel de teatru. 

Despre asta este vorba în tot conflictul acesta care se întâmplă în toate actele, iar când se ajunge la final Treplev are acea replică, ajunge la concluzia că nu contează dacă formele sunt vechi sau noi, ci contează ca ele să curgă liber din sufletul omului și al scriitorului şi al actorului şi al regizorului. 

De aia, nu cred că spectacolul ar trebui luat ca o morală, adică nu trebuie privit la final, băgat mură-n gură, că teatrul modern ar fi bun și teatrul clasic e prost, nu e vorba despre asta! La finalul care e deschis, întrebarea nu e despre a fi vechi sau nou, ci dacă e autentic cu ceea ce simte și vrea să spună autorul, actorul, regizorul și aşa mai departe.

Niko Becker

O casă deschisă, Teatrul Odeon (regia: Teodora Petre) Foto: Bogdan Catargiu

Dacă am ajuns cu dialogul la un final deschis, să revenim în final la O casă deschisă de la Teatrul Odeon, în care interpretezi două roluri. De care ești mai atașat, de cel mai sobru sau de cel, să-i zicem, exuberant?

Cred că sunt atașat… fix de locul dintre ele. Ceea ce este interesant pentru mine și ceea ce mi se pare atrăgător la partitura asta împărțită în două e fix ce e între ele, adică ce îl face diferit pe al doilea față de primul. Acolo e punctul interesant, care este mecanismul, care este perspectiva, ce se schimbă în “ochelarii” personajului al doilea față de cel din prima parte. Acolo e șpilul, cumva. 

Cred că ele n-ar funcționa dramatic dacă nu ar exista amândouă. Deci nu prefer pe unul anume, n-aș zice că mă regăsesc în unul mai mult decât în celălalt, ci aș spune că tocmai schimbarea asta fundamentală, care schimbă complet comportamentul personajului, mi se pare cea mai interesantă.

Te-ai integrat în echipa Odeon în decembrie, dar, pe de altă parte, spre finele anului trecut ai avut premieră la Timișoara cu Livada cu vişini. Cum te împarţi între cele două scene? 

Teatrul German e foarte organizat cu chestia asta și, în zilele în care am spectacole, îmi rezerv zboruri şi ajung când trebuie, la repetiții. Trebuie să fiu acolo cu o zi înainte, repetăm, jucăm și a doua zi dimineața, de obicei, zbor înapoi. 

Fac naveta, cum ar veni, și ne împărțim foarte atent cu chestiile astea, ca să funcționeze, pentru că şi mie îmi place foarte mult de fiecare dată când mă întorc acolo. 

Totuși, am petrecut în teatrul ăla atâta vreme și, cum am spus și mai devreme, e o atmosferă atât de familiară și de calmă, încât m-am atașat foarte tare de colegi, de trupă, de cum funcționează împreună și de valorile lor.

Niko Becker

Spre Nord Foto: Yana Lozeva 

Să privim un pic şi spre viitor. Am auzit că luna asta începi la Odeon repetițiile pentru un nou proiect, alături de Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Alexandru Papadopol şi Mihai Smarandache. Ce-mi poți spune despre Neliniște

Nu știu foarte multe, nici nu știu încă exact ce rol am. S-a afișat echipa, dar nu încă pe roluri, deci nu știu exact ce joc. 

Altfel, e prima oară când mă întâlnesc cu Bobi Pricop și sper să fac faţă cât se poate de bine, mai ales că m-am gândit, din nou, la ce distribuție mare avem și că va trebui să mă raliez, dar, în același timp, încerc să o văd ca pe o provocare plăcută, adică să-mi găsesc fluxul în toată chestia asta. 

Sper să reușesc şi de aia m-am și pus să citesc textul, că poate îl desfac până începem repetițiile, ca să fiu măcar cu un pas înainte, să nu mă prindă nepregătit. Deci… de-abia aștept, mai ales că eu am norocul să mi se întâmple cam o dată pe an niște producții de temelie, cumva, aşa cum a fost anul trecut, cu Pescărușul, iar în 2021 am avut Katzelmacher și am filmat Spre Nord

Adică, am în fiecare an câte un proiect mare și important, căruia mă dedic şi care îmi aduce mie o mare, mare satisfacție. Şi am, așa, o presimțire, că acest Neliniște, a lui Bobi Pricop, va fi pentru anul ăsta acel proiect.

Foto header: Yana Lozeva (Spre Nord)

niko becker

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută