Prin spectacolul „Pisica verde”, regizorul Bobi Pricop provoacă publicul tânăr să urce pe scenă alături de actori într-un club, la o petrecere silent disco şi să afle povestea a șase adolescenți și a unei seri care le va schimba viețile.
Piesa de teatru Pisica verde scrisă de Elise Wilk vorbeşte pe limba adolescenţilor. Acţiunea se petrece în zilele noastre, într-un cartier mărginaş al unui oraş de provincie. Personajele acestei piese au între 16 şi 19 ani. Sunt adolescenţi ca oricare alţii, ce poartă cu ei traume ale unor familii disfuncţionale şi care se refugiază în droguri, băutură, aventuri de-o noapte sau în singurătate, iar o seară nefastă produce o schimbare majoră în acțiunile lor: moartea unei adolescente de care erau cu toţii legaţi într-un fel sau altul.
Totul are forma unui monolog deoarece personajele imaginate de Elise Wilk nu interacționează aproape deloc, ci se adresează direct publicului, povestind propria versiune a aceluiași eveniment. Adaptând monologul într-un stil orifinal, regizorul Bobi Pricop a dat glas personajelor într-o manieră diferită şi inedită în lumea teatrului românesc.
Fiind un spectacol adresat tinerilor şi adolescenţilor, Bobi a încercat să găsească un canal de comunicare cât mai apropiat de limbajul lor şi anume sistemul silent disco. Practic, realizatorii au recreat în scenă un club, care condensează prin forme, linii și culori o întreagă comunitate, cea în care trăiesc și trebuie să descopere lumea adolescenții Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana și Flori.
Pisica Verde în regia lui Bobi Pricop este o relaţie de complicitate între spectatori şi personaje
Abordarea lui Bobi Pricop le oferă spectatorilor ocazia să devină participativi în mod direct întrucât nu există o limită propriu zisă între scenă şi sală, între actori şi spectatori. Prin intermediul căştilor audio primite la intrarea în sală, fiecare spectator interacţionează într-un mod personal cu personajele şi chiar să se mute prin sală în timpul spectacolului, adică să opteze pentru ce anume să privească.
Adaptarea spectacolului sub formă se silent disco este o metaforă a războiului interior pe care îl poartă fiecare generaţie de adolescenţi pentru că nu se simt auziţi sau înţeleşi?
Ne-am dorit să fie în primul rând o experiență personală pentru fiecare om care se află în sală, să simtă tipul ăsta de comunicare directă, nemediată, să simtă că fiecare replică rostită i se adresează direct și că îl privește. Că e o relație de complicitate și de încredere între el/ea și personajele care își spun povestea pe scena-club, că are acces direct în mintea și printre emoțiile complicate ale acestor tineri.
Așa că alături de scenografa Irina Moscu am imaginat un spațiu imersiv, în care granița dintre actori și spectatori să fie aproape insesizabilă. Iar această relaționare senzorială, prin intermediul căștilor audio, ne permite să experimentăm în același timp singurătatea și apropierea, izolarea și cea mai profundă conexiune cu o altă ființă umană. E o provocare adresată spectatorilor, mai ales, de a fi deplin prezenți în timpul și spațiul poveștii noastre.
Pisica Verde este văzut drept un “spectacol destinat adolescenţilor, dar la care toţi părinţii ar trebui să ajungă”. Aşadar, poate fi văzut ca o voce pentru adolescenţii care nu au curajul să comunice cu părinţii?
Cred că ăsta ar trebui să fie unul dintre cele mai importante scopuri ale teatrului, să deschidă conversații, să pună întrebări, să clatine niște certitudini. Mi se pare că „Pisica verde” propune un tip de receptare care ajută la asta, pentru că te obligă cumva să fii atent, să te lași ghidat și îndrumat de vocile pe care le auzi în căști, să te lași „contaminat” de experiențele lor. Așa că sper să fie un spectacol care să deschidă niște ferestre noi, de comunicare, de înțelegere, între părinți și copii, între părinți și părinți, între oameni necunoscuți care sunt parte a unei experiențe artistice comune.
Cum ai povestea personajelor raportându-te la propria adolescenţă?
Fiecare dintre noi se poate regăsi în experiențele de viață ale adolescenților din „Pisica verde”, cu toată inocența, teribilismul, gașca de prieteni, iubirile mai mult sau mai puțin împărtășite, inimi frânte, bucuria libertății și sentimentul ăla sâcâitor că nimeni pe lume nu te va înțelege vreodată. E un mix captivant acolo, de fragilitate, rebeliune, spaimă, curaj, timiditate, exuberanță, poezie și muzică dată foarte tare. O perioadă complicată, dar în care se definesc niște semne și sensuri. Bineînțeles că e și o parte din mine acolo, undeva între vulnerabilitatea și neînfricarea absolută a acestor copii care se transformă în oameni mari peste noapte.
Cu ce lecţie ar trebui să rămână atât tinerii, cât şi părinţii acestora la final?
Nu știu dacă e vorba despre o lecție, dar cred că cel mai important e să își aducă aminte că au fost la un moment dat de aceeași parte a adolescenței, că ar fi bine să fie atenți unii la alții, să se asculte mai mult, să se accepte mai mult și să se bucure de toate modurile diferite în care pot împărtăși aceeași experiență. Și să fie prezenți pentru cei de lângă ei.
Bobi Pricop este unul dintre cei mai apreciați regizori ai tinerei generații și din 2017 a fost inclus pe lista de nominalizări pentru Premiul Europa pentru Noi Realități Teatrale. În 2015 și 2016 a fost nominalizat la Premiul Uniter pentru cel mai bun regizor. La rândul său, spectacolul Pisica verde a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru regie.
A absolvit UNATC din București – secţia regie teatru în 2011 şi studiile de master în 2013, iar din 2014 este regizorul artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova.
