Are un cameo în Neidentificat, noul film al lui Bogdan Apetri, care va avea premiera pe 6 august, și face parte din distribuția premiatului spectacol, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, care se va juca la finele lunii în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Asta după ce la Cluj s-au proiectat alte două lungmetraje care vor fi lansate pe marile ecranele în curând și o au pe IOANA BUGARIN într-unul din rolurile principale: Mia își ratează răzbunarea (10 septembrie), filmul lui Bogdan Theodor Olteanu, și Otto Barbarul (24 septembrie), regizat de Ruxandra Ghițescu, combo de roluri pentru care actrița a fost recompensată la TIFF 2021 cu o Mențiune Specială în cadrul Bursei Alex Leo Șerban. De altfel, cu Bogdan Olteanu, Ioana a colaborat și la Julieta fără Romeo, cel mai nou spectacol din repertoriul Teatrului Odeon (premiera: iunie 2021), din cărui trupă face parte. Pentru că pe ultratalentata Ioana Bugarin o veți putea vedea performând în toamnă nu doar în film ci și la TV, în noul serial produs de HBO, RUXX, dar mai ales, odată cu reluarea stagiunii, pe scena teatrului, în Julieta fără Romeo, Henric al IV-lea, Kilometrul Zero și Persona, montări relativ recente încă insuficient expuse publicului datorită pandemiei. 2021 este anul în care o nouă stea a artelor performative românești își clamează în mod justificat prin intermediul personajelor sale un loc meritat în topul preferințelor spectatorilor. Cu certitudine, IOANA BUGARIN merită a fi descoperită – sau poate redescoperită dacă v-a rămas în memorie ca Ofelia în Hamlet-ul lui Dragoș Galgoțiu sau ca Ileana în Moromeții 2 – și urmărită atent de acum înainte în rolurile pe care și le va asuma, indiferent de forma de expresie artistică.
Foto: Irina Rădulescu
Ioana, în Neidentificat ai o doar apariție „blitz” dar știm că personajul tău, Cristina Tofan, va reapare în Miracolul, al doilea film din trilogia concepută de către cineastul Bogdan Apetri, proaspăt selecționat în prestigiosul Festival de film de la Veneția. Vorbește-mi un pic de ce te-a atras la rol.
În Neidentificat, Cristina Tofan este mai mult o sclipire, o apariție, o umbră, un fel de cârlig pentru ce va urma. Ea este personajul central din filmul Miracolul în care descoperim că s-a călugărit… pentru că în Neidentificat apare îmbrăcată în niște haine civile și profane. Din păcate, nu pot să explic acum de ce se călugărește, care este parcursul ei și ce urmărește în filmul Miracolul, va trebui să așteptați filmul. Cred că mi-a plăcut fiindcă, în aparență, este un personaj destul de fragil și vulnerabil care pare că are, așa, un fel de labilitate extremă, dar pe măsură ce o vezi acționând îți dai seama că are de fapt și un soi de putere, o voință, un tip de verticalitate care o fac cumva să-și folosească deschiderea intuitivă și emoțională, sensibilitatea, drept un atu. Și mi s-a părut ceva interesant fiindcă mă preocupă tema asta, mai ales că eu sunt un om crescut cu eticheta ”Vezi că ești un om prea sensibil”. Ce înseamnă ”prea sensibil”? E rău? E bun? Între timp, am ajuns să văd și eu această… trăsătură de caracter drept o calitate. Iar mi se pare că filmul pune pe masă fix tema asta.
Asta înseamnă că te regăsești într-o oarecare măsură în Cristina? A urca pe scenă sau a fi în fața camerei presupune însă, de obicei, a transmite într-o anumită măsură altceva decât ești…
Mă gândesc destul de mult la asta și nu am un răspuns foarte clar definit. Mi se pare că, inevitabil, în orice rol te aduci pe tine. Pornești de la corpul tău, de la vocea ta, pornești de la imaginarul tău, de la bagajul tău experiențial, că nu ai de unde altundeva să scoți lucruri… dar mi se pare că, de fapt, apropierea de personaj este fix pasul ăla în stânga sau în dreapta în care augmentezi anumite trăsături, diminuezi anumite reacții pe care tu le-ai avea. Și mi se pare că ești tu prezent în tot ce faci, inevitabil, că te folosești de propriile supărări, nemulțumiri, neajunsuri, frustrări, bucurii, etc, că aia e fundația de la care creezi, dar, după aia, e un întreg proces împreună cu partenerii de joc și cu regizorul în a găsi cum faci și diferențierea, cum te duci un pic într-o parte, cum privești un pic din alt unghi, chiar dacă, nu știu, centrul e același… fundația e aceeași.
Dar reacția nu e bilaterală? Dacă tu investești în rol vrând-nevrând, nu rămâi cu „sechele” după rol? Cu alte cuvinte, cât de simplu îți este să fii astăzi Ofelia și mâine Julieta?
E o abilitate pe care ți-o antrenezi. Adică, asta am învățat în școală, în Londra [Royal Academy of Dramatic Art], mai mult sau mai puțin în București [UNATC], apoi în anii de muncă, în întâlnirile profesionale pe care le-am avut… e cumva abilitatea principală la care tu lucrezi și pe care încerci să o rafinezi ca actor: cum faci saltul între acest ‚ce-ar fi dacă?’ și ,ce e de fapt’, în niște parametri foarte controlați. În care știu că am pierdut controlul complet într-un anume moment dar trebuie să mă duc să apăs întrerupătorul în această pierdere a controlului… sau să mă întorc să am unghiul potrivit pentru cameră sau pentru spectator. Și e cumva o pierdere foarte controlată, în aparență paradoxală, fiindcă pare imposibilă, dar ăsta e procesul. Mi se pare că da, evident, în momentul în care faci procesul de identificare cu un rol, există și un soi de debris emoțional pe care îl ai, inevitabil. Aș minți să spun că ”Da, s-a încheiat ziua de filmare, și eu sunt perfect ‚în civil’, doar cu problemele, nemulțumirile și fericirile mele”. Nu. Nu-mi dau seama cât de mult rămân, e greu să cuantific asta… nu aș putea să își dau un răspuns. Evident că tu îți antrenezi un soi de reactivitate când joci, că până la urmă sunt lucruri pe care le-ai auzit de multe ori și totuși ele te activează emoțional, sunt lucruri pe care le-ai desfăcut rațional pe toate părțile și după aceea totuși trebuie să ai o reacție emoțională. Ori noi, în viață, nu suntem obișnuiți să funcționăm așa.
Să vorbim atunci de… viață. Plecăm de la titlul spectacolului lui Eugen Jebeleanu în care joci la FITS pe 22 și 23 august, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba. Cât s-a schimbat lumea în ultimul timp în jurul tău și cât te-a schimbat ea pe tine?
Clar, schimbarea e constantă. E un truism. Dar nu aș putea să spun dacă în bine sau în rău. De schimbat, s-a schimbat inevitabil, că am traversat cu toții o criză de sănătate mondială. Cred că lumea s-a simțit și mai alienată decât era deja înainte, cred că nevoia de conectare a crescut sau, habar n-am, din contră, a scăzut. Pe mine lumea m-a schimbat în principal în raportarea față de mine însămi. Că așa, obiectiv, dacă ar fi să trasez niște lucruri, sunt puține schimbări majore. Am continuat să îmi fac meseria, am avut parte de niște întâlniri îmbucurătoare și satisfăcătoare profesional. Am trecut și prin niște schimbări în plan personal care, evident, duc la o vagă formă de restructurare, ca orice schimbare. Și mi se pare că ce am învățat în timpul pandemiei a fost, cred, lecția singurătății. Cred că ăsta a fost punctul în care eu am învățat-o. După ce am stat o lună jumate închisă în casă fără să văd chip de om, doar eu cu pisica mea, am învățat că pot să îmi fiu suficientă. Evident, ca orice lecție, mi se pare că oricâți ani de terapie faci, e un întreg proces. Adică lucrurile sunt ciclice: înveți ceva, după aia uiți, după aia iarăși pare că ai învățat ceva, se tot schimbă… dar cred că ăsta e punctul pe care îl explorez acum.
Și e bine să uiți din când în când?
Cred că, uneori, da. Cred că uneori e bine să mai și uiți. E tot clișeul ăsta cu ‚mindfulness’, cu prezentul, cu respirația, cu momentul, dar el are o doză de adevăr. Până la urmă asta faci în actorie. Tu te ancorezi într-un prezent acut și violent…
Trailer Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba (ARCUB & Compagnie des Ogres):
Întrebam pentru că, la un moment dat, spuneai într-un interviu că, într-o anume măsură, ești obsedată de memorie.
Obsesia asta n-a dispărut, cred că s-a rafinat, s-a nuanțat un pic, dar e în continuare prezentă. Mi se pare că sunt un hoarder de amintiri… mi se pare că în anumite momente trăiesc niște lucruri și le cataloghez deja mental, le pun deja în sertărașul ‚amintirea X’ sau ‚Y’, și mi-am dat seama – analizând un pic procesul de creație sau cel de repetiție și cum se construiește un rol – că le și folosesc. De fapt, amintirile sunt ce-a rămas din tot ce-am trăit până acum, în afara filmelor și spectacolelor, dar spectacolele oricum au această calitate efemeră deci cumva filmele sunt cea mai concretă rămășiță a existenței mele. Și atunci memoria mi se pare că e încercarea asta de definire identitară, că de fapt prin memorie trasezi niște linii – chiar dacă vagi, difuze – ale propriei persoane. Din păcate, amintirile se modifică și se rescriu… pentru că sunt toate aceste studii care arată că nici măcar nu ne amintim cu acuratețe cum s-au întâmplat lucrurile și evenimentele, și le reformulăm și le rescriem în funcție de experiențele ulterioare.
Și atunci, ca identitate, nu suntem în fiecare zi… alții? Din perspectiva amintirilor?
Într-o oarecare măsură, da. Încep cumva să dezvolt o neîncredere tot mai mare în gradul de informație obiectivă a amintirilor. Am acceptat că ele sunt, pur și simplu, un fel de instantaneu a trecutului dar care e posibil să se rescrie. Faci ani de terapie și e posibil să îți amintești un lucru pe care aveai impresia că l-ai uitat și după aia stai și te gândești 10 ani mai târziu: ”Dar chiar e reală amintirea aia? Am manufacturat-o? Am inventat-o? Aveam nevoie de o justificare?”. Și studiile arată că există părticele adevărate dar, pe măsură ce ne povestim amintirile, ele deja s-au modificat la fiecare repovestire. Și atunci…
Foto: Irina Rădulescu
Hai să vorbim mai bine de o amintire concretă. Ce-ți amintești, de exemplu, din experiența cu Casanova lui Dragoș Galgoțiu din 2015, intrarea ta pe scena Teatrului Odeon?
Îmi amintesc că eram extaziată și copleșită de tot ce mi se întâmpla. Era o înlocuire, nu avusesem parte de niciun ‚șnur’… cum a spus și Dragoș după spectacol, ”Te-am aruncat în cușca leilor și i-ai mușcat de gât”. Dar exista o mare șansă să fiu mâncată… și eu trăiam continuu cu spaima că o să fiu mâncată. Adică nu că o să îi mușc de gât ci din contră, că nu o să-mi știu textul, că o să-mi ratez toate intrările, că o să încurc și o să distrug acel spectacol.
Am avut noroc că m-am putut baza pe colegii din teatru, pe Marius Stănescu, Silvian Vâlcu, Ruxandra Maniu, care au fost foarte calzi și îngăduitori și au încercat cumva să mă susțină în timpul spectacolului. Cred că Dragoș a vrut să testeze și abilitatea mea de a mă arunca un pic cu capul înainte. Și se pare că ăla a fost începutul unei întâlniri destul de importante.
Trailer Hamlet (Teatrul Odeon):
Rolul Ofeliei din Hamlet-ul lui Dragoș Galgoțiu, aflat încă în repertoriul curent al Odeonului, este, implicit, o confirmare. Dincolo de asta, aruncatul cu capul înainte în alegerea rolurilor te caracterizează și acum?
Din păcate, e o poziție destul de masochistă pe care mi-o asum ca actriță… și submisivă. Că tu ești la îndemâna – de cele mai multe ori – a multor bărbați care vin și îți propun cum să fii, cum să te comporți, cum să gândești, cum să simți, și în unele lucruri poți să te regăsești mai tare, în altele mai puțin, dar te motivează colectivul, te motivează proiectul, te motivează dorința de a munci, te motivează financiar, diverse motive care te pot duce într-o parte sau într-alta. Uite că m-am lansat iarăși pe feminismele mele…
… atunci să vorbim de Mia își ratează răzbunarea. De ce în filmul lui Bogdan Theodor Olteanu, ce va avea premiera în septembrie, Mia – tânăra actriță pe care o interpretezi – face atâta caz că a fost pălmuită de prietenul ei?
De fapt, Mia este feminismul upside down, un film despre care, teoretic, ai putea zice că nu trece testul Bechdel [testul Bechdel-Wallace, o măsură a reprezentării femeilor în ficțiune – n.r.] pentru că în el vorbim numai despre bărbați… dar vorbim într-o încercare de definire a identității noastre individuale. Se pune pe masă toată ideea asta a complicității feminine, a unui grup informal de suport, în care ele de fapt se ajută, se încurajează, integrează opinii contrare și își creează un soi de familie-surogat. Una din temele pe care am vrut să o explorez împreună cu Bogdan în film era fix că empatia își are limitele ei, că, de fapt, în momentul în care un om trece printr-un moment de criză suferința lui este foarte particulară și specifică, și e foarte greu să te identifici cu ea pentru că tu nu ai toate punctele care îi creează reacții emoționale. Poți să empatizezi până într-un punct dar cred că nu complet, oricât de apropiat ți-ar fi omul ăla. Mi se pare că Mia își ratează răzbunarea pune pe masă tema asta de dezbatere, dar și dinamica disfuncțională care se poate crea în anumite relații amoroase, fie ele heterosexuale, homosexuale, de orice natură.
Cred că ține de capacitatea noastră de a lucra la noi și de a ne da seama că încercăm să îi controlăm pe ceilalți fiindcă în felul ăsta avem impresia că ne controlăm viața. Ea pune în discuție un iubit gelos și posesiv de care ea acum încearcă să se îndepărteze, împreună cu care a creat un soi de bulă în care ea se simțea confortabil, iar în momentul în care ea pleacă de acolo, este complet pierdută ca identitate. Nu mai știe cine e pentru că ea, în ultimii ani de viață în acea relație, a devenit acest ‚noi’, ea a devenit acest personaj colectiv. Și noi o vedem pe Mia în încercarea ei de a spune ”Bun, dar cine sunt eu?” E inadmisibil, dar ce înseamnă a fi inadmisibil? Cum trasezi limitele astea? Că există un inadmisibil general valabil sau există tot timpul acest inadmisibil subiectiv, și mi se pare că inclusiv în discuția cu Maria Popistașu [interpreta mamei lui Mia – n.r.] dezbatem fix asta: că e foarte greu să normezi intimitatea unor oameni, e foarte greu să normezi limitele personale pe care un om le poate întâmpina, sau le poate avea într-o relație și, mă rog, cred că propune un soi de meditație asupra relațiilor de cuplu și asupra dinamicilor disfuncționale care pot apărea acolo.
Trailer Mia își ratează răzbunarea
În ce o privește pe Mia, la un moment dat ai spus că ”universul ei îți era familiar”. Familiar în ce sens, din experiența personală sau din mediul social?
Cred că în principal din mediul social. Evident că toți avem probleme și traume, mai mici sau mai mari, mai rezolvate sau mai conștientizate. Familiar în sensul în care filmul pornit de la o premisă propusă de Bogdan s-a dezvoltat în urma unor improvizații și atunci evident că noi am ajuns să punem pe masă… până la urmă, oricine s-a întâlnit și cu niște gelozie într-o relație, oricine s-a întâlnit cu etape simbiotice. Și nu trebuie neapărat să fie într-o relație romantică, poate să fie într-o relație de prietenie cu bule din astea pe care oamenii și le creează, de care, de fapt – chiar acum citeam o carte pe tema asta -, e o nevoie intrinsec prezentă… e vorba de cum găsești echilibrul între ele. Și atunci, cumva, mi se pare că explorând prin improvizație toate lucrurile alea, normal că am simțit personajul foarte aproape de mine. Nu e autobiografic dar e aproape… în sensul în care eu nu am avut un text scris, exprimarea personajului fiind foarte aproape de tipul de limbaj pe care îl utilizez eu ‚pe persoană fizică’. Că eu știam un outline al scenelor, știam parcursul pe fiecare scenă, le repetaserăm separat, dar am intrat în filmare fără să fi citit întreg scenariul.
Apropo de improvizație, presupun că ți-a fost de folos tehnica Meisner pe care ai studiat-o la Londra.
Pe mine m-a ajutat în a descoperi disponibilitatea emoțională. Are la bază niște jocuri de repetiție foarte simple în care doar privești cu acuratețe ce se petrece cu omul din fața ta dar nici nu faci presupuneri despre ce crezi tu că se întâmplă acolo. Nu spui ”Ești trist”, spui ”Ți-au coborât colțurile gurii” sau ”Ți-a tresărit sprânceana” sau ”Mi-ai evitat privirea”. Nu etichetezi ce vezi în fața, ci doar înveți să observi cu foarte mare atenție și cred că e o abilitate pe care am dus-o mai departe și în meserie și în viața mea curentă, în viața mea ‚în civil’.
Julieta fără Romeo (Teatrul Odeon)
Ai observat asemănări între Mia și Julieta? Julieta ta din recenta premiera de la Odeon, Julieta fără Romeo, are alt tip de probleme decât Mia. Conform sinopsisului, Julieta doar vrea la București.
Știi care e punctul lor de intersecție și de suprapunere? Ambele sunt în plin proces de diferențiere și de autonomizare. Una în relație cu iubitul, cealaltă în relație cu familia, dar de fapt amândouă își pun întrebarea fundamentală ”Dar cine sunt eu și cine vreau să fiu?” și la ambele există această dimensiune că ele sunt ori actrițe ori actrițe în devenire. Și Julieta aspiră să devină actriță, cum Mia este deja o actriță, doar că mi se pare că tacticile pe care cele două le abordează… uite, acum, vorbind în paralel, făcând acest studiu comparativ, îmi dau seama că sunt pe alocuri chiar similare. Pentru că amândouă lucrează foarte mult cu indignare, cu revoltă, cu antagonizarea celuilalt, Mia în relația cu fostul iubit, Julieta în relație cu părinții, mai ales cu tatăl ei… sunt personaje care încearcă să se rupă de această dependență de bărbații din viața lor. Și eu am avut momente în care m-am diferențiat de părinții mei. Și eu am trecut prin asta.
… mai ales că ai știut foarte de timpuriu că vrei să devii actriță. Cândva s-a produs, probabil, un declic care ți-a întărit decisiv motivația. Îți amintești circumstanțele?
Pot să fac o glumă psihanalizabilă, nu știu, probabil nu m-au băgat suficient în seamă părinții mei când eram mică și am ales o meserie în care toată lumea se uită la mine. Glumesc, evident. Cred că am simțit tot timpul în mine un soi de surplus emoțional, un soi de prea plin emoțional în legătură ce se întâmplă în jurul meu și cumva el și-a găsit formă de expresie foarte rapid în asta. Eu văd, empatizez, trăiesc prin alții, trăiesc prin mine, trăiesc prin cărți, trăiesc prin filme, simt tot felul de lucruri și după aia am prilejul să duc emoțiile alea mai departe, să îmi pun problema cum aș fi eu dacă aș fi altfel, cum aș fi eu dacă aș fi așa, să intru în contact cu tot felul de emoții pe care, de multe ori, avem tendința să le ținem într-o cutiuță.
Mia își ratează răzbunarea (Maria Popistașu și Ioana Bugarin)
Dar această capacitate de burete absorbant emoțional te lasă fără apărare în fața absorbției sau asimilării viciilor, temerilor, anxietăților.
Firesc! Am avut inclusiv o perioadă în care m-am luptat cu o anxietate generalizată, am avut o perioadă în care am avut atacuri de panică… e clar că disponibilitatea asta emoțională pe care o pui pe scenă și în roluri nu se oprește doar acolo. Cred că, între timp, am învățat mai bine ce să fac cu ea, că de asta am scăpat și de atacurile de panică… mă rog, atacurile de panică cred că veneau și din cauza contextului în care mă găseam. Pentru mine UNATC a fost o experiență foarte sufocantă din multe puncte de vedere și am perceput-o destul de abuzivă emoțional. Cumva, UNATC-ul are această capacitate de a scoate niște actori excepționali dar merge un pic pe principiul ”Survival of the fittest”, adică te deconstruiesc, te lovesc pe persoană fizică, te atacă, îți atacă stima de sine, lucru care pentru un om în dezvoltare și pentru un om care este în plin proces de formare poate să fie foarte destabilizant. Am văzut oameni care au renunțat în urma șicanelor constante pe care ei le argumentează că le fac pentru a te deschide emoțional. Există însă Meisner să te deschizi emoțional… 🙂 Adică nu trebuie neapărat să fii abuzat, mai există niște variante. Evident că ține de la caz la caz și de la profesor la profesor căci am avut parte de niște întâlniri excepționale până și-n UNATC. Domnul Florin Grigoraș mi-a salvat spatele – fără el n-aș fi terminat facultatea aia -, doamna Anca Ioniță… au fost niște întâlniri. Aș fi o ipocrită să spun că a fost un deșert și o experiență sinistră de la un cap la altul. Până la simplul fapt că m-am întâlnit cu niște texte, cu niște bucăți, că am lucrat, mi-am cunoscut colegii de generație… astea sunt niște avantaje, niște plusuri. Dar au venit și cu mult cost emoțional.
Persona (Teatrul Odeon) Foto: Ioana Bodale
Vorbind din perspectiva rolului tău de doctor în Persona lui Bergman – montarea lui Radu Nica de la Odeon – există riscul ca actori formați astfel să o ia pe urmele lui Elisabet Vogler, să clacheze emoțional?
Cred că da. Dacă nu ai grijă de igiena ta psihică, cred că există acest risc dar el există în orice meserie. Cred că în sensul ăsta nu sunt neapărat speciali.
Tu, de exemplu, cu ce arme lupți împotriva lui?
Fac băi… fac băi lungi. Mi-am descoperit această obsesie nouă în pandemie. Tot ecologismul meu se contrazice cu aceste băi lungi în care consum foarte multă apă… mă simt oarecum vinovată dar nici nu mă pot abține. Mă joc cu pisica, citesc, mă plimb, petrec timp cu oameni apropiați. Cred că sunt diverse supape în care descarci aceste zone emoționale. Dar cred că da… posibilitatea de a claca există întotdeauna. Cred că mai ține și de o disponibilitate individuală și de o înșiruire de circumstanțe.
Otto Barbarul
Amintind doar de Ofelia, Julieta sau Mia, ai un apetit evident pentru personaje cu o puternică încărcătură dramatică. Rolurile mai ‚light’, spre comic, nu s-ar putea constitui într-o asemenea supapă?
Nu mi s-a propus încă să fac asta. Nu cred că aș refuza. Cu siguranță ar fi o supapă. Cred că nu mi-am exersat, nu mi-am explorat latura comică până acum, dar Mia, de exemplu, mi se pare un personaj care are mult umor de fapt și care devine penibilă inclusiv în suferința ei, că uneori e de-a dreptul ridicolă în felul în care se lamentează. Și Julieta la fel, în toată capriciozitatea asta a ei, e ridicolă în anumite momente… și devine comică prin alte mijloace. E o zonă care m-ar interesa, m-ar preocupa, mi-ar plăcea să văd dacă aș putea s-o fac, n-am explorat-o deloc, nu știu.
Paranteză. Mai este o zonă luminoasă pe care n-ai explorat-o: musical-ul.
Nu cânt foarte bine și, pe lângă faptul că nu cânt foarte bine, mai sunt și crispată în acest sens. Cred că musical-ul nu va fi niciodată zona mea de interes. Pe partea de expresivitate corporală n-aș zice că sunt chiar de lepădat dar mă descurc bine la rostit vorbe. La rostit vorbe pe muzică însă…. nu cred că este punctul meu forte.
Hamlet (Teatrul Odeon) Foto: Nicu Ilfoveanu
Ai învățat, într-o formă sau alta, să îți nuanțezi reacțiile și pe scenă și în afara ei cunoscându-ți capacitatea de absorbție emoțională și riscurile aferente. Îndărătul acestora, care sunt fricile tale… de ce te temi?
Cred că inclusiv pandemia a adus mai în primplan frica de moarte… ideea asta de aneantizare care nu știm exact cum se produce, ce se întâmplă. Inclusiv obsesia mea pentru memorie, probabil, o pierd pe toată în clipa aia. Frica și de cum aș putea muri, evident, frica de moartea celor apropiați, frica de îmbolnăvire. Sunt niște frici prezente. Altfel, frica de singurătate s-a diminuat considerabil… cred că am învățat să mă bucur de mine un pic mai mult. Și mi-e frică de încălzirea globală, de exemplu. Am coșmaruri cu o planetă de nelocuit. Uneori am momente în care mi-e frică de alți oameni, că eu am o viziune idealistă în care cred că toți suntem fundamentali buni, și după aia te întâlnești cu viața și cu tot felul de întâmplări și îți dai seama că, hmm, există tot felul de oameni…
Mă interesează fricile tale minore, banale, cotidiene…
Fricile mele minore… hmmm. Că nu dorm suficient. Că nu reușesc să percep timpul cu suficient de multă acuratețe – mi se pare că îl experimentez în cel mai subiectiv fel posibil – și atunci mă ajută această rigoare impusă din exterior că am niște timpi de repetiții, niște timpi de filmare, niște timpi de spectacole… dar mi se pare că asta e o frică pe care o experimentez constant, că uneori se dilată și se contractă în niște moduri absolut halucinante când nu e structurat din exterior. Și, în același timp, am frica că nu știu să mă bucur de momentele alea și că le aglomerez suplimentar. Uite, asta e o altă frică, cea de a nu trăi suficient, de a nu mă bucura suficient de tot ce aș putea să trăiesc, de tot ce aș putea să simt, de tot ce aș putea să cunosc. Asta da, cred că e o frică. Și atunci alerg galop să cunosc, să călătoresc, să muncesc, să petrec timp cu mine… și ajung extenuată, dar măcar satisfăcută că am făcut multe. 🙂
Trailer Otto Barbarul
Legat de frica de moarte, cât de greu ți-a fost să joci… o amintire? Evident, e vorba de Laura, iubita sinucigașă a lui Otto Barbarul din filmul Ruxandrei Ghițescu, câștigător al premiului Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj la TIFF 2021, care va fi lansat pe ecrane în septembrie.
Cred că am lucrat în legătură cu angoasele alea ascunse și nerecunoscute din mine. De fapt, să îți pui problema ”Ce-ar fi să mă omor?” nu e tocmai ușor. Am început să citesc foarte multe despre depresie, am discutat foarte mult cu Ruxandra despre asta, m-am uitat la filme, am început să studiez cazuri clinice, am încercat să înțeleg și dintr-o perspectivă științifică cum se definește depresia, am încercat să citesc experiențe subiective, romane care portretizează și vorbesc despre depresie. E clar că toate m-au dus în niște locuri mai întunecate din mine și mi-am dat seama retrospectiv că în perioada aceea aveam – probabil pentru că mă antrenam pentru rol – tipul ăsta de fatalism și de perspectivă sumbră asupra lumii, că și experiențele pe plan personal aveam tendința să le interpretez într-o cheie mai… disproporționată. Că, inevitabil, am intrat în contact cu partea aia din mine care spune: ”Eu nu mai vreau să trăiesc pentru că nu mai văd sensul. Am pierdut sensul.” Și când te întrebi foarte mult care-i sensul… uneori e posibil ca acesta să devină foarte greu de atins, greu de definit.
Otto Barbarul
În același timp era însă și o bucurie foarte mare că pot să dau această voce și să vorbesc despre acest lucru care se întâmplă atât de mult în jurul nostru. Sunt oameni cu depresii funcționale și disfuncționale, la unii mai evidente, în timp ce la alții mai puțin. E mult în jurul nostru. Cred că eu am trecut printr-un episod depresiv după ce m-am întors din Londra, după ce am intrat în UNATC…
De ce, totuși, te-ai întors?
C-am picat. Ăsta e răspunsul adevărat. Am făcut un curs de un an de zile pentru că voiam să rămân apoi la cursul de licență acolo, am fost 6000 pe 18 locuri și dintre aceștia am ajuns în ultimii 60 dar în final am picat. Și atunci am avut opțiunea să stau un an pe tușă și să mai încerc o dată sau să dau la UNATC și eventual să mai încerc după aia. Atunci au intervenit cumva și părinții mei. Probabil eu eram foarte speriată să nu îmi ies din mână, să nu pierd și lucrurile pe care le-am acumulat în Londra, așa că am dat la UNATC, am intrat și după aia au fost o serie de întâlniri profesionale care m-au făcut să nu mai vreau să plec. L-am cunoscut pe domnul Stere Gulea, am făcut Moromeții, l-am cunoscut pe Radu Afrim, trebuia să joc într-un rol principal într-un spectacol pe care urma să îl monteze la teatrul Apollo, am făcut Cea mai călduroasă zi din an [2018] cu Bogdan [Th. Olteanu], în fine, s-au legat niște întâlniri profesionale și mi-am dat seama că, până la urmă, faci toată școala ca să te duci să lucrezi și dacă pare că, încet-încet, eu încep să lucrez… de ce să renunț la asta?
Moromeții 2. Stere Gulea și Ioana Bugarin la filmări
Ai 3 filme pe marile ecrane și 3 piese de teatru în repertoriul stagional, ca să nu mai vorbim de premiera în toamnă a noului serial produs de HBO, RUXX. Asta înseamnă pentru tine „încet-încet”? Măcar rolul din serial este unul mai vesel?
Nu. Urma să fac o glumă foarte sinistră dar mă abțin. Ne place să vedem femeile „decorative”, cum am fost etichetată și eu la un moment dat… plângând. Cred că e o satisfacție din asta înfiorătoare, sadică de-a dreptul, dar nu pot să zic că îmi displace să fac asta. E o formă de expresie emoțională la îndemână… dar mă bucur atunci când personajele pe care le interpretez eu doar suferă. Și personajul din RUXX este un personaj care, la fel, mi se pare că își caută identitatea. Un pic. Evident, e în relație cu prezența masculină din viața ei pentru că ăsta e punctul în care ne găsim, dar măcar o caută, măcar încearcă să descopere cine e.
Foto: Irina Rădulescu
Ioana, ai vreo preferință anume sau te simți la fel de bine în fața camerei de filmat și a publicului pe scena de teatru?
Cred că îmi place la nebunie ce fac și mă bucur de fiecare prilej de a face asta și atunci nu, nu aș putea să aleg. Tot timpul apare întrebarea asta ”Ce preferi?”. Toate. N-aș renunța la niciunul, mi se pare că instrumentele pe care le folosești sunt fundamental diferite, ai alte mijloace de expresie, ai alte mijloace de construcție. De multe ori în teatru ai un timp de explorare mult mai mult decât în film. În film ai o perioadă de documentare și după aia e mult mai șarjat tot ce se întâmplă pe platou. Sunt procese destul de diferite și de care am nevoie în egală măsură. Și îmi dau seamă că îmi lipsesc… îmi lipsesc ambele.
Dar cum este să lucrezi cu același regizor în teatru și film? Bogdan Th. Olteanu, de exemplu, cu Mia își ratează răzbunarea și Julieta fără Romeo.
O bucurie. Mi se pare că el mi-a oferit niște partituri complexe, solicitante, provocatoare. Mi se pare că ne înțelegem profesional foarte bine și am ajuns cumva să ne sincronizăm lentilele și mi pare că se simte… ca un fel de joacă, cu toate că facem niște lucruri destul de serioase.
Profesional e frumos pentru că… te joci? În realitate pari foarte serioasă.
Nu, nu e adevărat. Nu. Acum am fost serioasă pentru că eram în identitatea intelectuală. Stăm și vorbim despre meserie. Îmi place mult să mă joc și îmi place mult să mă distrez, să fac țăcăneli cu prietenele, să mă arunc în mare, să uit să mă dau cu loțiune de soare, să mă distrez, să povestesc, să fac șapte miliarde de asocieri. Îmi place 🙂
- Interviu de Ioan Big.
- Foto header: Irina Rădulescu
- Newsletter Zile și Nopți:
