“SHIELD OF STRAW” (2013, r: Takashi Miike)
În ceea ce priveşte splendidul “Shield of Straw”, nominalizat la Cannes, Fantasporto şi Sitges în 2014, voi începe direct cu verdictul: prolificul şi ecleticul cineast Takashi Miike demonstrează că se poate ridica oricând, fără efort, la nivelul originalităţii abordării estetice ale unor poveşti cinematografice ce-i caracterizează pe David Fincher sau Tony Scott.
Chiar mulţi dintre cunoscătorii realizărilor sale (“Audition”, “Ichi the Killer”, “Crows Zero”, “13 Assassins”) ar putea ridica din sprâncene la afirmaţia mea, întrebându-se… de unde până unde? Cum să-l compari pe nipon cu asemenea legende ale showbiz-ului american?
Ei bine, in your face, Hollywood, in your face!, întrucât “Shield of Straw” reprezintă unul dintre puţinele filme ale lui Takashi Miike pe care scenariştii americani n-ar trebui să lucreze foarte mult pentru a-l transforma într-un remake, într-atât este de ‘occidental’ prin potenţialul hibrid de blockbuster ce combină acţiunea, drama şi Thriller-ul.
Mă voi abţine să particularizez detaliile specific regionale pentru a susţine ceea ce am scris mai sus.
La scurtă vreme după asasinarea brutală a unei fetiţe de 7 ani, principalul suspect, un tânăr psihopat, dispare fără urmă, iar bunicul victimei, un ascet muribund hiper-bogat – cu o avere de peste 100 de miliarde de yeni, dar puteţi pune în loc dolari sau euro -, sastisit de incapacitatea autorităţilor în a-l depista, declanşează o vânătoare internaţională promiţând o recompensă de un miliard persoanei care îl va ucide.
Cum anunţă acest lucru? Cumpărând prin mită şi trafic de influenţă cea mai mare parte a mass-mediei şi prin intermediul unui website sofisticat ale cărui servere nu pot fi localizate şi deconectate… deci, pur şi simplu, comunicarea lui directă cu cetăţenii nu poate fi întreruptă.
Care este clenciul? Bunicul pune o condiţie menită a-i asigura asasinului disculparea: omuciderea să se întâmple… cu acordul oficial al autorităţilor. În acest fel, cel care îl va răzbuna va putea să se bucure în libertate de recompensa primită.
În fapt doar un puşti grav dezechilibrat mintal, asasinul copilului se predă unei secţii locale de poliţie după ce însuşi şeful bandei de Yakuza specializată în traficul de carne vie cu imigranţi chinezi, care îl adăpostea de ceva vreme, încearcă să îl omoare.
Pentru a fi adus în viaţă în faţa procurorilor, în 48 de ore, în Capitală (un Tokyo suprapopulat în care, potenţial, peste 120 de milioane de oameni îi vor capul), o echipă formată din şapte oameni motivaţi oficial de discursuri formale care se bazează pe cuvântul “onoare” este desemnată să se ocupe de operaţiune.
Menţiune: în pofida aşteptărilor, Takashi Miike nu cade în plasa utilizării clişeelor de tip “Cei 7 samurai” şi trimite în forţa din teren doar cinci anti-eroi, mai exact doi poliţişti din Divizia de Securitate de la centru, doi reprezentanţi ai Procuraturii şi un poliţist din partea locului… ceilalţi doi, militarii, urmând să se ocupe de logistică.
Absolut niciunul dintre aceste personaje nu este tratat schematic în portretizare ba, mai mult, pe parcursul a mai bine de două ore de film (în care, vă previn, mai mult se vorbeşte decât se acţionează), revelaţiile despre fiecare se sedimentează treptat, de la soţia personajului principal, ucisă de un şofer alcoolic care, eliberat, a recidivat la scurt timp rămânând nepedepsit, la femeia aparent dură, dedicată profesiei, ce încearcă să evolueze în carieră în lupta cu misoginismul (“o candidată pentru conducere dar nimeni nu este pregătit să promoveze o mamă singură.”).
Drama bizară, catalogabilă ca “Agatha Christie meets Michael Bay”, începe din momentul conştientizării că nu oamenii de rând – neantrenaţi, arme improvizate, motivaţii emoţionale – sunt inamicii cu-adevărat periculoşi, ci propriile structuri însărcinate cu respectarea legii, cei tentaţi de banii respectivi provenind din rândul forţelor de securitate sau de ordine şi că cei cinci trebuie să privească în jur (sau chiar unul la altul) cu maximă suspiciune în contextul în care, datorită aplicaţiei pe smartphone-uri a bunicului miliardar, fiecare kilometru din cei 1200 dintre Fukuoka şi Tokyo este monitorizat şi accesibil oricui.
A nu se înţelege din cele de mai sus că acţiunea e diluată, întrucât Takashi Miike se joacă cu resursele la scară mare, demonstrând cum ar fi putut regiza Michael Bay, de exemplu, o scenă din “Furious 7” (camionul cu nitroglicerină intrat într-unul din cele cinci convoaie diversioniste, tactică familiară din “Patriot Games” al lui Phillip Noyce), pentru a trece apoi cu nonşalanţă în seria de cadre din trenul de mare viteză (“The Taking of Pelham 1 2 3” şi “Unstoppable”, ale lui Tony Scott, ca referinţe), cu shoot-out-ul senzaţional filmat în vagoane, ce ne aminteşte de Kinji Fukasaku şi de John Woo.
Apropo de Fukasaku, patriarhul filmelor cu Yakuza din anii ’70 (“Gamblers in Okinawa”/1971-“Street Mobster”/1972-“Graveyard of Honor”/1975), “Shield of Straw” se constituie într-un tribut deferent adus acestuia de către Miike, un cineast care, la rândul său, ne-a lăsat moştenire o trilogie memorabilă (“Shinjuku Triad Society”/1995-“Rainy Dog”/1997-“Ley Lines”/1999) şi care a ţinut, printr-o inspiraţie formidabilă, să îl distribuie în rolul acestui Hannibal Lecter Jr. (psihopatul imberb) pe Tatsuya Fujiwara din “Battle Royale” (2000/2003) al lui Fukasaku: “I regret. If I knew I was going to get the death penalty, I would have murdered more.”.
Practic, întrebarea pe care Takashi Miike o pune obsedant, până la exasperarea cinefililor, este simplă: merită să protejezi un criminal asumându-ţi costul pierderii unei mulţimi de vieţi nevinovate?
Răspunsul surprinzător vine, în final, din partea… clenciului amintit în primele paragrafe şi depinde de fiecare dintre privitori cât îl va găsi pe gustul său.
Având ghinionul să fie nominalizat la Palme d’Or la Cannes, considerat nedemn de o asemenea onoare şi desfiinţat în mass media de către elitiştii frustraţi, ce continuă să aclameze şedinţe irelevante de auto-psihanaliză ale unor cineaşti incapabili să fie inspiraţi şi de altceva decât de banalul cotidian în defavoarea exerciţiilor de imaginaţie, “Shield of Straw” nu s-a bucurat la vremea premierei de primirea pe care ar fi meritat-o din partea publicului larg, ţinut la distanţă tocmai de tinicheaua festivalieră arthouse care îl însoţea.
Mi-ar fi simplu şi comod să mă aliniez trendului critic încă persistent şi să desfiinţez la rândul meu filmul lui Takashi Miike, insistând pe inconsistenţe, neverosimilitate sau exagerări, doar că prefer celaltă extremă, să recomand fără rezerve vizionarea lui “Shield of Straw”, nu din perspectiva plauzibilităţii naraţiunii (de care se poate face abstracţie în basme, inclusiv cele cinematografice), ci a modului original şi entertaining în care filmul se constituie într-o incursiune metaforică, la frontiera cu satira, în miezul întunecat şi disfuncţional pe care se clădeşte ordinea socială cu aspiraţii spre perfecţiune.
Text de IOAN BIG
